asta poate ține loc de rezoluție

scotocesc în oameni cu o sete nesăbuită de mine.
arunc, defrișez , lovesc și scutur pe toate părțile adevăruri care numai Adevăr nu sunt.
bat apa în piuă și fac hacking în suflete și minți,doar doar s-o ivi vreun ciob de realitate care să mă reflecte și să mă împiedice să mă mai mint, căci nu e altceva care să îmi iasă  mai bine decât amăgirea de sine, închipuirea că există un control și că eu îl dețin, că totul se mișcă atât cât și cum vreau.

dar câte din lucrurile pe care le vreau,  le și  vreau de fapt? cât din lucrurile pe care le vreau îmi și trebuie? trebuie să îmi trebuiască sau să-mi fie îndeajuns? pot să vreau oricât și orice și oricum? iar în afară de asta să rămână nimicul? :..nimic care să conteze,să merite, să însemne ceva...

e definitiv ceva pe aici? dar absolut? dar superlativ ? e aici ? ESTE?
sau e doar un conglomerat de voci afective care țipă înuntrul pieptului meu devenit conștiință că lumea asta e o obscură explozie de neînțeles?

nu mă lupt destul, dar te iubesc întruna

oriunde ai fi de nu te mai găsesc.

mai e Ona, tot ea

nu i se mai spusese Onei de mult pe nume.
ea nu suferea mai putin ca un fulg de zăpadă
trimis să cadă primu-n păcat cu pământul,
doar că avea mereu un colț de zâmbet
după care se putea da pe nimic.

i se întâmplau fel și fel de lucruri,
dar ea nu și nu și nu.
se chema după ea intenționat cu glas scăzut
să nu care-cumva să se audă
și să-și răspundă.
ar fi însemnat să-și formuleze întrebările,
iar ei îi era teamă să se pună pe gânduri  ;
mai stătuse ea pe ele și nu ieșise nimic bun de acolo,
mai degrabă stătea pe acele frigului
și-și împletea dorurile după soba caldă,
pândind ușile timpului pierdut în scrum.

știa ea Ona bine că trebuie să rabde,
că drumul ăsta al neîntoarcerii trebuie dalat
cu fiecare celulă a corpului ce-o trăgea înapoi
și-apoi tasat cu indiferența celui care
cucerind odată imperii, nu se mai cutremură
când aruncă un cătun în flăcări, fie chiar și
vatra sufletului său săpat în stâncă.


și dacă nu ea, atunci cine ar fi putut mai bine
să taie rădăcinile din rădăcini până la sânge?
ea ei înseși n-o să-și treacă niciodată,
asta e partea cea mai greu de acceptat aici.
boala ce își este o mănâncă pân' la piele
și tot ce încearcă să intre pe sub această piele
se-mpărtășește cu veninul și se iartă de lume în venele ei,
or asta nu poate fi salvare, nici măcar alin,
nimic din afară nu o ajută decât să se-ngroape de vie
până la nemurire, până la capăt de fără sfârșit iubire.

fuliș

ce fac oamenii când nu fac nimic?
ce fac oamenii când zic că stau și de fapt nu au stare?
ce face aerul atunci când pleci?
se răcește și e iarnă...


realitatea asta e croită imperfect.
de ce trebuie să cred în îngeri
dacă păsările au aripi
și tu oricum nu ești o pasăre.?

am făcut non-sens?
regret,
sunt absurdă de la o vreme.
de fapt,
de când pretind că te-aș putea,
de atunci am devenit ridicolă
ca și cum n-aș știi,
naiva de mine,
că-n timp ce tu ești departe
eu mai aproape tot nu pot fi.

ferestrele îmi spun totdeauna despre lume
că ea nu se oprește în fața sticlei,
iar în ochii mei continui încă să cresc uneori
și alte lumi paralele...
de acolo ai apărut și tu.
de asta nu coincidem,
nu ne-am întâlnit niciodată
până la momentul nepotrivit.


azi am învățat despre tautologie
și cel mai bun exemplu e că
EU sunt EU,
dar tot tautologie e și că
Eu sunt TU.
înțelegi cum vine asta?
eu încă nu.

egoe

și mă rezum,
mă rezum la ceea ce lumea poată să vadă
atunci când a orbit de mult.

inexistentul negru de sub unghiile roase până-n carne
mă face să cred
că nu însemn destul.

văd unii și alții cum își dau coate,
eu îmi dau sufletul
și nu mă prind
de schemă.
cum vine cu susu'-n jos?

nu-mi vine nicicum.

nici cu albul nu mă văd asortată,
dar măcar nu pretind că
îmi trebuie acte în regulă.

aș vrea ca toate iluziile să fie legate în serie,
ca la instalatiile vechi de Crăciun.
s-ar strica una,
aș putea strica una
și le-aș stinge pe toate.
fapta mea cea mai bună
ar fi să pun oamenii să fie
sinceri cu ei înșiși,
chiar dacă astfel
n-ar mai fi spirit de sărbătoare,
ci duh al întunericului.

și  totuși,
ce lumina?


aștept să fiu mințită
cu un adevăr mai bun.
până acum vorbele goale
n-au reușit să mă excite.

nontext

noptile ne pierd umbrele din vedere.

mi-e teamă că-ntr-o zi aș putea să mi te cer ,
iar eu cea care NU
contra celei care DA
NU va DA.

știu un algoritm pe de rost,
e algoritmul tăcerii
și-n treacăt arunc ochii peste
cheia primară cu care deschid
toți câmpii pe care-i bat
cu mâna
orbecâind prin toate mințile
din care ți-ai ieșit
lângă mine.

însă acum,
nebunia dispare
ca și cum nu mi te-aș fi întâmplat,
ca și cum cămașa mea de forță
ar fi fost doar aer liber
și viață fără de moarte.

o liniște dezarhivată-n ceață
și-un frig fără uși în care să bat,
subconștientul e cald
la atingeri onirice,
dar apele în care mă scald
au făcut deja gheață.

m-am dezlipit de singura eu
pe care n-am s-o mai pot vedea vreodată.
a durat puțin,
acum totul pare scurt,
nefondat
și fără formă.

distorsionez tu-ul din mine
cu o calmitate în exces.
mă trec de tine.
și sting,
sting întunericuri în plină zi
cu simplitatea inimii
care urând să lovească,
se face bună
și te omoară
oprindu-se.

roșurile noastre nu se vor potrivi niciodată.

asta e concluzia de început.

și de asta mi-ești cu atât mai obscur,
cu cât mai zilnic.

prezumtiv

nu ezit, nu am ezitat niciodată să fac rău atunci când mă simțeam capabilă să-l fac și n-am ezitat să fac de un milion de ori binele să fie mai bine atunci când eram în stare să-l dau. pentru asta tot jocul meu e unul de sumă nulă. nu o să -mi iert niciodată ceea ce alții mi-au iertat, iar asta mă face să țin minte să nu-mi scuz niciodată faptele.

sunt partea plină a paharului și niciodată nu m-am lăsat golită de mine. orice perspectivă îngustă nu a fost decât un defect de vedere pe care l-am reparat punându-mi lentile de contact între suflet și minte. vorbesc despre eșecurile mele ca și cum ar fi fost cu mult mai mult decât victorii - asta poate pentru că nu am reușit niciodată să înțeleg absolutul dintr-un om pierdut. m-am rătăcit poate, dar nu m-am declarat niciodată dispărută și am fost prima echipă de intervenție care a plecat în căutarea mea de fiecare dată când rămâneam cu busola în pană.

am îndrăznit întotdeauna să cer de la mine ceea ce nu mi-ar fi putut nimeni da, iar unul din singurele lucruri pe care le-am cerut lumii din când în când a fost să mă restituie întreagă după folosire. mă dezintegrez însă zilnic. în fiecare zi sunt desfăcută, piesă cu piesă și rearanjată într-o ordine imperfectă, reparată și rereparată, neeficient pe alocuri, dând randament optim din anumite privințe, dar intactă, intactă nu mă am niciodată. am încetat să fiu eu și încetez să fiu eu cu fiecare clipă ce trece, doar că trecerea la o tot-mai EU îmi impune cuantificări pe momentele de simțire.

întrezăresc orizonturi pe muchii de cuțit. nu mă tai niciodată în cioburile pe care nu mai încerc să le lipesc la loc. uneori totul ține doar de curajul de a accepta că nu poți fi alb și negru în același timp, iar griul e doar lașitatea de a te ascunde în ordinar. am destituit din roluri elemente cheie, dar secventele si-au continuat înlănțuirea firească. mesajul a fost transmis, iar jocul jucat. nu port după mine decât acele amintiri care în timp ar putea să însemne ceva, să îmi spună o vorbă bună, să-mi țină de cald într-o singurătate polară. sunt nopți ca astea când realizez că tot ceea ce semnific este tot de ceea ce a ajuns să-mi pese și simțind cât mai mult , cât mai orice, cât mai oricum, devin pe măsură.

nu am sensuri și căutări de sens pentru lucrurile în care cred. încă mai cred în oameni, iar asta mă face să depășesc linia continuă.

și-n seciul secilor, amiNU

cu premeditare
ți-aș spânzura câteva guri de pielea mea.

covorul meu pe care nu ai călcat niciodată
se bate singur la cap..
mi-e că podeaua a început să scârțăie mersul tău
și întotdeauna când nu mai vii tâziu acasă
ea tace ca să nu mă pot culca.

am inventat deja într-o limbă străină,
un limbaj al unei demențe cu-minți
cu care îmi codez senzația aia
de rău de depărtare pe care o am
când dau în toți pereții și sună a gol,
a nimicului nimic care s-a mutat între noi.

nu mai am ceas de perete
pentru că nu am învățat să citesc la el,
dar gândul meu ticăie tot felul de ace
și trec de douășpatru de ori pe zi
fix pe lângă ora exactă
la care m-aș întoarce la tine.

zic că-mi treci azi,
zic că-mi treci mâine
și dacă nu-mi treci niciodată,
cea care nu te-a lăsat să mori
nu se lasă să trăiască.

hău

Îmi pare rău...

îmi cer lehamite mie, cu tot ce nu mă vreau,
n-am știut să mișc munți ca să fiu marea ta.

întâmplării de a te fi iubit repetitiv

și între timp, de când nu mi-ai mai întâmplat nimic
s-a mai întâmplat o viață :
atâția alții și-au întâmplat adâncile bătrâneți
în lumea lor de basm,
întâmplător
în lumea mea de ceață.

în toamna asta fără rost
din somnul meu de dimineață
văd ce nu mai poate să se întâmple
decât  la scuteală de realitate,
în ploaie măruntă după pleoape
sub formă de durere în tâmple.

neîntâmplarea ta neîntâmplătoare,
mi-e în suflet venin și-n minte tumoare
și-o lume altă se-ntâmplă-n lipsa ta...
sunt eu , cea de niciodată,
cea neîntâmplată,
cea fără de ea.

singur, timpul
se face întâmplat.
între mine și tine rămâne
un simplu nume
a ceea ce am căutat
să nu întâmplu.

alteregă

sunt una cu stricatele care își lasă copiii în tomberoane.

sunt la fel ca așa zisele niciodate mame
care dau naștere, dar nu știu cui și nu vor să afle.
sunt la fel ca ele,
atunci când fug să-și refacă planurile

amenințate să fie date peste cap

de existența nedoritului pe lume.

nu-mi permit să vreau mereu să știu de tine,
nu de acum.

te las al nimănui,
să mori sufocat în gunoaiele mele de inimi,
să zgurme câinii după suflul tău cald,
să te găsească un măturător de stradă
și lumea să aibă în sfârșit ocazia
să se întrebe ce suflet pot să am.

dacă apari la știri,

să știi că la ora 5 îmi beau ceaiul
și zâmbetul meu decent sordid
nu va spune niciodată cât de mizerabilă sunt...
ei vor trece senini pe lângă mine,
fără să știe că nu fac nimic din iubire,
decât abandonuri de sine
și avorturi repetate de fericire.

nu-mi permit să le-ntrețin decât ura,
a le hrăni dragostea îmi dă viața peste cap.

sunteți atâția orfani pe lume
și-atâtea femei blestemate...
te pun la număr
și pe mine la stricate...

pactim

am început să îmi doresc mai tare
atunci când nu mai vroiam deloc.


și uite că deja intru pe contrasens.
izbesc în prima dimineață
care nu-mi cedează trecerea
și plec grăbită de la locul faptei...
tot ce n-am putut să mor,
mi-a rămas din tine.

shortshot

no remorse is being shown on the screen and strong walls are yet to fall until the strike is over. deliberately, these wan shadows of light are releasing the deepest traces of sorrow I've ever surrendered to follow.

it's not worth winning over someone else, other than you. it's not worth losing when fighting against someone who cannot be you. and those little pieces which unfold my memories are the scattered leaps of faith I had in my heart. I've let the only important battle to be the victory of my pride, not of my love and my choice moulded me into the shape I am now.

my silent wounds continue to turn asunder the state I'be been building out of my mind. My inner mutiny is unhealed and incessantly dismantling my certainties. Out of muteness, I've done nothing but a challenge of how well I can hide the pain , not a virtue of strength.

more comfortable to see myself enduring an absence linked with the sweet distaste of the errors I've made than having to deal with the ocurrance of faultlessness. I am the only one responsible for depriving myself of happiness and everything derived from it...

living in denial- this is my pursuit of nothingness.

ambră

pe o vreme ca asta îți vine să iubești
să-ți ții de cald
și de urât.


metastaze în gânduri și-n idei vechi care nu mai au din ce trăi și din ce să-și ajungă. e cert că griul ăsta îngălbenit umple pelicule întregi cu imagini chimice. un ecou avortat de auzenii aruncă în gol rupturi de atingeri care zgârie mut în piele. se vindecă de nemurire cine poate. cine nu, se-mbolnăvește de viață și de moarte.

îmi număr fiecare vertebră, fior cu fior. nu se mai îmbină niciun canal cu nicio mânecă și mâinile continuă să cotrobăie în coaste după dizlocări neparate. în aerul din mine se înoată cu barca suspendată de vâsle . răsuflu ușurată și toată marea îmi pică în cap. n-am niciun cer căruia să mă adresez.

o să vreau într-o zi să escaladez un munte dintr-o mare și-atunci rău o să-mi pară că n-am visat mai devreme zăpezi sărate peste care să nu îmi fie frică să schiez. până atunci am o jurisdicție care mă împiedică să părăsesc patul lui Procust, așa că privesc tavanul și tot ce nu se vede după.

renunț. renunț la tot ce nu poate renunța la mine.

încerc să nu pronunț blestemul de anotimp sub care mă aflu. urăsc tot ceea ce vară nu poate fi.

frpd

ca un nimic suspendat de abstract,
ultimul meu gust despre tine.

asta nu este eu.
eu sunt o asta.

să mă uiți din neuitare cu certitudinea
că n-am să plec nicicând
de acolo unde nu am ajuns.

amintiri despre viitor?
e supraestimat termenul ăsta.
eu am deja leacul pentru boala
sub forma căreia îmi vei apărea
și moartea cu care o să scap de tine,
în chinurile facerii
de iubire.


nu o să mai am ce spune în curând
așa că oriunde vei vedea poezie
sau doar cuvinte
citește cu cât vers alb
am adorat să rimez cu ...

aburi uzi de plumb

nu știu de privirea cui am nevoie ca să mai văd prin tine toate câte mă vedeam.
aveam mereu impresia că te lupți pentru a dispărea,când tu de fapt, te chinuiai să te lași descoperită, să fi găsită acolo unde nu ar fi fost niciodată loc pentru a fi altcineva. a fi până la capăt mai mult tu fiind tocmai eu , te-ar fi legat de nesfârșitul de care eziți să te atârni.

nu ai învățat să durezi. nu știi să umbli pe vârfuri pe coridoarele timpului. afară e furtună și în geam sacadat bate sandaua de ploaie mahmură a cerului. te înspăimânți și te uiți pe podeaua de ferestre cambrate pe talpă--- nici nu-ți mai pasă pe-a cui transperantă mai lași amprente de culoare. ai suspectat mereu că toate balamalele vor scârțâi în ton cu tunetele, dar oasele nu le-ai uns din vreme. acum pășești fără de tăgadă și speri că pisica o să-și uite coada în mâinile tale. mi-este greu să-mi imaginez dimineața ta de liniște când știu cât zgomot faci cu întunericul. cu el și cu cheile de la casă pe care le-ai cârpit pe buzunarul din dos ca pe-o broșă, dar ușile tale nu mai au piept în care să le atârni, iar numărul casei tale s-a pierdut printre numerele caselor prin care ai adăpostit alte furtuni, despre care numai anumite fulgere albe mai spun câte o poveste amețită. cablurile servesc de decor și te legi la șireturi cu semnal deshidratat din lumea celor care nu te mai cuvântă, iar când spun că tu exiști mai tare exact acolo unde nu ești, tu nu mă crezi. eu spun însă adevărul și niciodată nu te-am mințit destul.

mă rog, ridici fermoarul gleznelor și te faci felină sub plapuma ta de cristal. discrepanța apare aici în pereții din jur pe care se preling noroaie de frig. ai dat cu mere de Evă în balta lor de mult prea multe ori ca să-ți mai permiți să adormi cu lumina aprinsă, așa că e o eliberare faptul că s-a luat curentul. mai degrabă suresciți câteva fire nervoase și-ți dârdâi printre dinți înjurături lascive despre ce-ai iubit mai mult din trupurile care te-au cascadat în gol. nu-ți mai aduci aminte tu, însă nu ai stat degeaba atunci când cearceafurile s-au târât pe lângă pat spre pragul aleii,nu, ai ajutat doar ca toate șifonările să nu îți zgârie parchetul. acum ai un parchet lună neplină pe care nu faci decât să aluneci încet, dar sigur.

stropii pică, iar tu nu mai pici. stropii lovesc, iar tu nu mai ai în ce lovi. ești singurul impediment ce ți-a rămas în drum, dar ție ți-e frică să ieși afară. e furtună și noapte și frig. ai purtat după tine din scurt o singurătate rebelă. sensul tău interzis avea o linie continuă peste care lumea nu mai putea depăși.

O stare a ta latentă, în care lumânarea de pe noptieră ar putea fi alimentată secole de oxigenul tău fățiș aruncat afară din lipsă de chef , este ceea ce îți provoacă reacții onirice în lanț , însă ai destule visuri pentru care merită să te trezești ca să le faci reale.

totul se oprește. inclusiv ploaia....inclusiv vântul...și noaptea. și ceasul tău din perete se va opri într-o zi suspendat între treimea sfântă a punctelor tale cardinale din care ai exclus estul pentru că te simți amenințată de un eventual răsărit. te vei opri și tu și-atunci totul în jur se va opri o clipă, o clipă a timpului tău propriu în care vei putea conjuga nepăsarea tuturor persoanelor. atunci poate se vor găsi unii care să regrete că nu ți-au folosit la timp pupilele ca să-ți extragă toată lumina pe care le-ai furat-o. Și dacă mai pleci atunci din loc, o vei face din bătaie...și-ți dorești să obți măcar niște palme din al căror pocnet să te faci praf.

momentan ești doar bântuită. bântuită în străfunduri de șiroaie de apă care nu nimeresc ștreșinile și te inunzi... te inunzi și faci diguri din batiste imaginare care nu te rețin. umpli ligheanul de sub dormeză cu tot de pe tine atins de umezeală, însă nu știi cu ce fel de apă se spală apa din tine.cu scurgerile înfundate și robinetele memoriei date la maxim, tavanul încă mai contorizează , iar tu aștepți încredințată un curcubeu incandescent.... peste tot e ecou și te auzi cum suspini. nu e vocea ta, e inima ta rămasă fără umbrelă, inima ta care crede că cerul poate să cadă pe tine la infinit.

inepții melancolice

eu știu că și în dimineața asta ireală
tot după tine caut de-o viață...

suprapun timpuri peste liniștea din mine,
însă mintea mea e surescitată de intemperii
mult prea sentimentale...
în traducere
plouă cu toamna toată
peste inima mea de asfalt topit.

vorbesc despre cea care sunt
ca despre o frunză ce trebuie să cadă,
ca despre o pasăre ce va fi să plece
într-o țară în care zborul e mai cald.

nu mă sperie nimic,
dar am auzit eu că cea mai mare lașitate
apare când nu iubești
sau când iubești ,da' nu așa cum se iubește.
atunci toate fricile te subjugă
pentru că ești un om fără o patimă,
fără un ceva care să merite mai mult
decât toată zloata asta de lume la un loc.


pun rămășag că tot ce nu pot vedea,
tot ceea ce nu îmi imaginez că pot vedea
e cu mult mai frumos decât ceea ce se întâmplă.
ba, știu sigur că tot ce nu pot înțelege,
tot ce nu pot descifra, atinge, cuceri
e cu mult mai perfect decât perfectul a ceea ce știu.
simt și vreau să simt cât mai mult
în limita locului de comparație cu ceea ce nu
am să pot niciodată simții.
e minunat să-ți aduci aminte de cer,
cât e de poeticoclișeicdescântat de frumos și mare,
de stele,
aceste chestii strălucitoare al căror praf
nu s-a intimidat deloc de mormanul ăsta de cârpe
care încercăm să le coborâm în romantismul nostru uman...
să ai gustul că orice certitudine este indubitabil mai amară
decât infinitul unei singure îndoieli.

e bine să revii asupra ideii
că ești un pumn de galaxie
și că tot ceea ce e mai presus ca tine
e de fapt cu adevărat viața
a cărei iluzie și copie o uzezi zi de zi...

uneori am impresia că trăim pe pergamente,
alteori că ne lucrăm doar pe ciornă,
rareori ne scriem în original...
însă totul rămânde undeva,
destinul e de fapt un viitor
trecut în prezentul celor care n-au apucat
să fie încă noi.


trăim într-un peisaj cu metafore deja patentate,
pe a cui estetică să o mai inventăm?

trebuie să mai aștept să cresc și să găsesc un nume
pentru tot ce e urât-frumos-bun-rău
deopotrivă.

și totuși
rămân cu această vagă impresie
că totul începe și se termină
continuând să existe
cu iubirea.

pe aici o să pice frunze

calmul din mine s-a întâmplat.

la fel și toamna.

sărut acum pământul din care sunt pământ
și cerul din care încă nu sunt stea.


toate aleile care duc spre mine sunt pavate cu extaz seismic,
iar peste, or să se scuture crengile
și-are să foșnească liniștea din nins.

mi-ar fi mai puțin octombrie, în doi,

știu.

...dar asta presupune să dau peste cap

toate una care am fost.

a trecut un timp și mult are să tot treacă...

fără tine,

Edi.


În tine nu va mai lovi nimic, nici măcar vremea, niciodată spațiul. Undeva, mai presus de astea, "tu rămâi la toate rece"... și dacă ceri ceva să te acoperi, îți las iubirea mea pe lângă și dorul pe care am învățat acum să ți-l port.

Nu mă mai întreb, deși încă nu am înțeles
și nu mai plâng, cu toate că ochii mei îți tremură amintirea...
nu pot încă să accept, dar cu ce fel de înverșunare să te aduc înapoi!?


Văd peste tot ceea ce puteai fi .

Trăiesc și simt ceea ce puteai trăi și-n fiecare moment frumos și bun pe care ajung să-l duc la suflet îmi vine în minte cât de multe aveai și tu de strâns în piept.

Victoriile etapelor mele cu viața mă mută mai în față și realizez cât de tare trebuie să mă zbat să fac lucrurile să conteze, să însemne ceva, să lase ceva în urmă și mă bucur, mă bucur de tot ce reușesc să fac cu certitudinea fericită și gustul dulce-amărui că sunt printre oamenii cărora li se dă o șansă să fie orice, cu fiecare zi în plus.

Mi se perindă imagini... developez frânturi de umbre și contururi estompate... am lăsat în mine să crească tot ce a prins sens de la plecarea ta și știu prea bine ce semn ai lăsat încrustat în cel mai adânc for al meu... și dacă e un lucru pentru care să îți mulțumesc este acela că tu, chiar și nefiind, mă faci pe mine să fiu ... mai tare decât aș fi neștiind de tine că ai fost...



Pentru că da, din tine am început să-mi iau lumină și curaj, te-am izolat de tot și te-am pus deoparte .Am făcut din tine îngerul păzitor în care mă-ncred ... - nu știu de ce până nu demult nu puteam crede în asta și nu știu de ce tocmai tu te-ai dovedit a fi acela care să aducă în mine ceea ce lipsea, dar nu am nicio îndoială că meriți să fii tot ce îmi ești.



O să mă doară și are să-mi fie ciudă mereu pentru fiecare clipă care nu se trece în contul tău și pentru fiecare an care se adaugă la absență...

Nu fac din cuvinte ofrandă. Ia toate tăcerile mele ca răspuns...!

PS: "FIECARE MOARTE REPUNE TOTUL ÎN DISCUȚIE, NE OBLIGĂ SĂ NE CONTINUĂM ȘI PARCĂ SĂ NE REÎNCEPEM VIAȚA" - emil cioran

miez de zi

pentru că uneori am și pe lumină suflet și-mi vine să-l vărs afară...

cred că toate iubirile m-au albnegrit suficient de tare
încât să nu le mai pot scoate niciodată din țesuturi.

din curajul meu aparent fără cusur,
primul defect e că sunt cea de care mi-e cel mai tare frică,
urmând apoi la rând
lașitățile de a nu mă lăsa ajutată de alții să mă-nving.
cineva mi-a spus să-mi îmbrățișez temerile,
însă eu la piept nu-mi mai duc nici sângele în ultima vreme
și din câte brațe am întins spre mine însămi
tot atâtea am retezat din os...

către mine, mai rar

nu mă pot desprinde.
ăsta e adevărul, dar nu știu câte adevăruri mai pot face în ritmul ăsta. am câte unul pentru fiecare dimineață și tot nu îmi ajung pentru toate minciunile din mine.

față în față cu lumina mă văd în întuneric și asta dintr-un unghi optimist de vedere. descifrez zilnic cât mai aproape de verde îmi apune privirea și mă aștept zilnic să văd cât de adânc voi mai tăia în carne vie.

după calculele mele, am ajuns la o simplă ecuație de stare fără de nume, fără de mine. problema se rezolvă în continuare pe ciornă, căci pe curat nu avem nimic de trecut. nu mă pot întoarce nici măcar la mine însămi, ci doar la mutilarea cu plus sau minus a ceea ce încetez cu fiecare moment ce trece să fiu.


pe-o scară negradată măsor cât de mult pot să-mi conserv imposibilul. Pe-un fond plastic neintergrat în peisaj, eu am propria mea îndărătnicie desenată în loc de cer și de asta la mine plouă mai des, mai asiduu și mai inutil....când vine vorba de inundatii interioare, scot impermeabilul și mă ascund după geam. Nici nu mai țin minte câte alzheimeruri am pictat pe sticlă , măsluind culorile curcubeului.



mă exagerez puternică și complicată, capabilă să fiu din toate câte ceva mai mult, aptă să deschid cu cheia ușile închise, să gust din mare doar sarea, să-mi transbordez toate dorințele în material, dar dacă dai la o parte toată avangarda asta, în spatele acestui teritoriu de luptă și în spatele armelor care nu știu spre ce țintă lovesc , nu ajung să fiu decât o reprezentație sumară a acelora pe care îi iubesc, pe care niciodată nu încetez să-i trăiesc, doar o adunătură de vorbe venite din ecou și simplist aruncate spre un nicăieri anume, astfel că felul meu de a fi devine doar o expresie a iubirii mele și a golului care mă separă de ei.


oricât de mult n-aș mai ajunge să știu și să înțeleg despre mine,
oricât de mult aș fugi
sau oricât de mult ați spera la altceva,
aici, la mine, va fi mereu vorba doar de dragoste...

pentru că în momentele mele cele mai ale mele îmi aduc aminte , la fel cum toți o facem,
că nu însemn nimic mai mult decât ceea după ce îmi vine să plâng atunci când sunt singură, prea singură cu mine însămi.

hopefully not the last

I can't be anything less. Not anymore...

There are no limits between my myriad of alter egoes...just fine cuts to make them break strings easily...
nowbody's home, but someone's restless nights.

no mornings left to sleep beneath my soul . I used to like myself hanging by the thread of your thoughts, but now it's too late in Neverland to start looking for danger... I take no credit to myself for trying to escape.

blundering around in this reckless conviction of mine. there are no turns,no ups, no downs... first you slide, then you keep on doing the same. regrets? When something couldn't be lived, it was played... unfortunately, I played a lot even when I could have lived.

I blame myself for all the autumns I have gathered into my dark shadows of doubt.
There's no point in trying to remember how I was...I spend my time being who I've become.

it is all about making attempts... and notes to yourself. There is no one who is tracking your life more than you do, there is no one who runs faster after you than your inner self... you're no one's glory, you are your own pursuit of happiness...

repetabila noapte zi

"asta numești tu ideal de iubire? acest continuu asasinat?" - C.Petrescu, Ultima noapte de dragoste, Întâia noapte de război

ceva îmi spune că facem periplu salt peste nemurire

undeva sub freamătul de frunze știrbe
și maldărul de flori ...

se dezlipesc de pe ochi pojghițe de sare

și pentru a nu știu câta oară nu plâng,
pentru a nu știu câta oară nu îmi găsesc rostul,
nici mie ,
nici al celei ce nu sunt.


sunt propria mea frică,
mi-e frică de mine ca de-o iarnă grea
și propria mea lașitate
mă face să te lupt.

e ultima toamnă de vară
și ultimul dor strâmb...
întâia zi din tine
am s-o petrec departe.

încă aștept să-mi spui că-n grabă
ai uitat finalul...

lost

mi se rupe
afurisita asta de coardă pe care o întind la maxim!

să te duci la naiba
că nu i-am mai trimis pe nimeni de ceva vreme şi se plictiseşte.



să fie uitare , de-ar pieri lumea!



























băgă-mi-aş
fluturi în stomac!

timpul meu nu există.

timpul meu nu este.

timpul meu nu are timpuri, nici persoane la care să se conjuge.

timpul meu e variabil, comun.

timpul meu neutru.

timpul meu nu se declină, nu se conjugă.

timpul meu nu are început
și nici nu-și vede capul...
de prea mult timp.

nu are vis,
dar are iluzii...
desigur, despre timp.

timpul meu...e timpul

timpul tuturor oamenilor care mi-au zis că au timp
și m-au făcut timp
și s-au făcut timp.

o hirotonisire inutilă la infinit,
un infinit prea scurt și puțin,
suficient de prea puțin,
irecuperabil de larg...
în care încape toată pulberea de stele
și de suflete-planetă
pe care le-am mișcat de pe orbită...


realitatea mea nu se oprește aici.

emde

raportat la modul în care nu te uit,
nimic nu e autentic în mine.

tu ești eu,
dincolo de mine însămi.

Photo made by Felicia Simion
Model : Zordezi

zexe

Depistez linii adânci în carne acolo unde obișnuiam să aud spunându-se de ...
linii care nu duc nicăieri, al căror grafic se intersectează

cu abstractul unei geometrii fără spațiu.

azi simt cum gurile sapă șanțuri în care nicio apă nu poate trece,
niciun păcat nu se mai poate spăla,
nicio piatră nu mai poate rămâne la loc,
lăsând suflete să-noate.
azi știu că acolo unde aud ecoul
s-au prăvălit în gol multe uitări de sine.

periodic, mai vine câte o toamnă
și nouă câte-un anotimp la cap...

sisifă strădanie de a descoperi ceva care să dureze.
am ajuns să iau atâtea capete la rând
doar ca să dau mereu peste nesfârșituri.

pădurea spânzuraților îmi ține umbră pe conștiință,
iar eu am nevoie să-mi scot crimele la lumină.

E în vogă acum să vorbești despre exorcizare,
e un cuvânt estetic și cu figură de stil,
însă eu rămân în vocabularul fundamental al demonilor mei
care m-au vorbit dintotdeauna așa frumoasă.

asta a fost deja

ona simte cum pădurile din ochi prind frunză de căprui

și că soarele se dă de-a dura după un galben bolnav.
ona traduce în gând : TOAMNĂ.

ea dă mai departe un bilețel de cer sfârtecat
pe care pacea e mâzgălită în grabă, fără rost
cu un albastru desumflat și o pată de luptă.
încă se mai dau bătălii, dar ea știe să mintă,
iar lumea crede că pictura abstractă-i un pamflet,
ei râd și-și bronzează obrazul,
ona va fi murit deja încet în viață..


se face că plouă când vine vorba de cules reacții,
ea are deja o recoltă bogată de întrebări fără răspuns

și știe prea bine că indiferent de strădanie
va muri vreodată într-un târziu tot proastă,

dar știind că de la oameni nu mai are de așteptat
după niciun zâmbet terfelit de vacanță

în fel și fel de amplasamente exotice și sterile

pentru că ea, Ona, știe că oamenii dacă e să fie
triști sunt cu siguranță mereu TOAMNA,
iar fericiți pot fi tot timpul fără să-și dea seama.

dacă e vorba să pice ceva,
va fi drobul de frunze în capul locului,
astfel că Ona va știi unde să-și așeze tabără

și de care parte a ei să treacă.

e jale și Ona stă sărată, mută leoarcă de văpăi,
dar e departe de bocet, departe de ai ei,
stă și se căznește cu morile de vânt
care fac pământul să se-nvârtă-n clocot.
Nu face noroi, ci drumuri de piatră,
Nu se toarnă cu găleata, se aruncă-n neștire,
are nu știu câte păreri de rău care nu dau rod,
așa că ea culege impresii cu semn de plus
și trasează un mare minus care e orizontul,
însă îi dă atâtea tente de senin că pare plin,
iar după colț o așteaptă necurații să îi înece.

Trece la punți Ona și păsări trec deasupra,
aripile bat, sufletul ei le îngână sacadat ;
aripile libere, el prins în capcana
de a-și păstra colivia de om peste tot.

Ăsta e destin cenușiu, de Onă melancolică,
dar încă bravă...
o Onă care luptă cu armele jos
și continuă să secere povești,
să usuce mustrări de gând la soare

sau să prindă gâze în plic...
biletul însă merge în spate
și toamna e iremediabil credibillă...

crucial netrebnic

sunt cel mai îndărătnic adevăr al tău, cel cu care noaptea adormi sub pleoape, mocnind...

pentru că din toate câte am fost și îți puteam fi, sunt cea mai trivială răbufnire de dorință pe care subjugi în strădania de a mă traversa...

am puterea să nu mă văd plecată din vămile sufletului tău, ba, mai mult- abia acum învăț să te ascult și să uit de granițe. închipuiește-ți cum ar fi să uiți pentru o clipă cât de pretutindeni îți sunt!
te-ai simți dintr-o dată singur, dar palpabil mai dulce de singur decât în singurătatea asta în care îți sunt așa absent dement prezentă.

nu există perioade de grație, doar un timp insolubil al speranțelor deșarte și-un inert morman de trupuri grele ale visurilor căzute la datorie. câmpul ăsta de luptă nu e decât un teritoriu furat, iar mândriile noastre sunt doar defensive . singurul lucru veritabil în mine e goana asta nebună de a te face posibil.


sunt absurdă și gânzii mi-s surzi, tot încercând să dau rost unei lipse totale de sens, unei iubiri compromise și unui imens și irațional pe-al său nume comun dor, de tine...

sălbăticie sub acoperiș de luna

sunt un cumul de nori
trimiși la vânat cascade solare
în guri de lupi flămânzi de iubire
și timp de nouă mări lucide
am să-mi aduc aminte în prea târziu
să-mi urlu picăturile de ploaie
care n-au știut să fie lacrimi
și s-au înecat în sare.



asta a fost o rimă absurdă,
ceea ce e logic în mine nu rimează,
iar ultimele silabe din cuvinte,
la fel ca și primele
și cele din mijloc,
formează numele tău -
exact singurul care nu sună
decât a gol
în mine
și a dor de nepătruns.


am adevăruri în mine de neescaladat,
doar eu singură îmi știu prăbușirile
care nu ies niciodată la număr.

și touși mă încăpățânez
să urc în prăpăstii înalte,
să cobor în vârfuri adânci,
să arunc fiecare pas
și să-l îngrop în dosul ăsta de lume
care are loc fără tine.

e mai pueril decât infantil

caut ceva în mine de care să apuc și să trag.

arăt ca o metaforă incoerentă

care frapează prin însăși nonsensul ei cu stil.
mi-aleg să pier pe limba mea,

dar pe gura nimănui

între timp zăpada s-a oprit

să moară.

mi-e cald și mi-e vreme

în prea târziu.


dramele mele nu au ciclu evolutiv,

lor doar le vine menstruația
neregulat.
dramele mele nici măcar nu sunt drame
pentru că eu nu mi-am pimit coletul,
eu doar îmi închipui și exagerez,
exagerez ca să reușesc să simt.

cred că mă car înapoi
din cea care n-am fost niciodată.

câtâ vehemență în mișcarea asta teatrală
de a ajunge la mine.

am rezerve cu cerneală

pentru fiecare pas alb
în necunoscut.

astenie de caracter,
vara asta nu te uit eu.

insipid

nu,nu disper.
asta e doar stăpânirea mea de sine disimulată.

toată sunt la locul meu,
mă lipsesc de niciunde,
mă am din toate părțile.

priviri deshidratate într-un corpuscul ciudat
care mă întregește fără să mă umple:
dor.

ce gust infam are noaptea în care nu-mi stai pe limbă,
în care doar ce s-a dus de tot îți mai spune de mine.


mă dau la fier vechi.
vreau să fiu o tablă-n care bate ploaia.

nu o să creadă nimeni că nu mai sunt printre oameni

Plumb - Cut

noțiunea de aproape de mine
nu există.

lângă

e nimeni

și pretutindeni

ești tu.


orice ar mai fi rămas înăuntrul meu,

nu mișcă.

furtuna de după liniște nu se iscă.

unul din adevăruri este că iubesc jocul puterii

și posibilitatea de a porni răzmerițe de sentimente

care să fie în asentimentul minții.

control?

nu am întâlnit niciodată ceva care să mă împlinească mai mult.

nu mai păstrez în mine decât ce poate rezista în lanțuri.


celălalt adevăr este că pot numai să mă îndrăgostesc de dragoste

și de ideea ei universală.
aș putea să-i fac jocul,
dar asta nu îmi mai îndeajuns,
iar a păstra îndrăgostirea până la iubire

mi-e peste poate.


undeva la granița dintre bine și rău,
prea mult din mine a rămas blocat,
iar resturile s-au aruncat în ambele părți.

chiar dacă totul ar fi tu,

eu aș rămâne eu
și în cele din urmă
nimicul.

cOPT ȘI PE o parte și pe alta

asta nu e de bine și nu știu cum o să iasă. încerc totuși pentru că așa fac mereu. ->
sunt o serie de tentative ale căror rezultat devine derizoriu...

și sunt o sumedenie de idei care nu își vor găsi poate niciodată rostul.

sunt o acumulare de emoții fără baraj.


în același timp , o adunătură de momente pe care mi le amintesc din viitor și le prezic din trecut.


sunt o legătură de cuvinte în mai multe limbi care nu vor elucida niciodată de unde mă trag.

cred cu tărie în albul pe care îl sunt dimineața și-n razele de soare care mă sunt neîndoielnic în fiecare anotimp al zilei.

sunt un orizont cu zăvorul ridicat .

peste el sunt cerul fără de grai terestru, cu libertăți imposibil de învins.

sunt mai mult decât un suflet, sunt un pachet de corduri deja atinse.


e drept să spun că sunt un zâmbet spartan.

am încetat de mult să fiu frumoasa și fac pe bestia.

sunt doza necesară de otravă pentru leacul de fiecare zi.

și sunt exact ceea ce sunt toți, dar asta nu mă oprește să fiu mai eu decât eu.

sunt propriul meu sistem solar.

mai mereu sunt greu de precizat, dar în linii mari nu dau cu virgulă.

sunt o eclipsă și un răsărit.

poate o clepsidră și o busolă.

sunt o faleză de stânci pe care le roade marea...de oameni.

sunt chiar lanul de grâu încărcat cu neghină .

și macul roșu din mijloc.

pasul greșit și căderea peste balustradă , eu sunt.

sunt linia fină dintre bine și rău, deși asta ar putea suna clișeic.

eu zic că sunt totuși un clișeu original .


sunt bla bla blaurile si etcetaera-urile toate strânse la un loc să dea pe plus.

sunt din toate câte ceva și cel mai mult din mine.

uneori, sunt mai mult decât îmi închipui.
sunt și însemn cât un grăunte de praf într-un univers permanent înspăimântător de enorm.

și totuși asta nu mă oprește să fiu ceea ce pot, ceea ce vreau, ceea ce știu, ceea ce spun, ceea ce SIMT.

paradoxal, sunt și ceea e nu pot, ceea ce nu vreau și nu știu sau nu spun, dar niciodată ceea ce NU SIMT.

urăsc tot ceea ce nu sunt ca să pot iubi cu înverșunare tot ceea ce sunt.


PS: nu o să știu niciodată cu siguranță cine mă crește mare.

și sunt cea din poză.

baliverneală lungă de nestare

Protipendada sentimentelor naste rafale

Iar cursul vag al timpului decade

din drepturile copilului.

*

nu e nimic mai atroce

decat eul meu torturat de un altul.

*

Apele mele iar se restrang,

nisip de celuloid

și reciclare de cuvinte.

Sunt mare si ochii mi-s mari,

sap in mine ca in stanca...

Pentru ca niciuN val nu se izbeste de mal,

rămân rece și adâncă.

*

îmi trădez sensul,

niciodată logica.

mi-am slugărit inima

până n-a mai știut să-mi dea ordine,

până când am orbecăit haosul.

am consimțit să fac uz de rațiune.

sunt un aparat stricat

care sâcâie zgomotos

urechea care mi se sprijină de umăr

și sunt un ecran cu purici.

eu nu mă transmit

nu mă afișez,

doar suprasolicit firele

până plesnesc...

e modul meu de a mă rupe

de irealitate.


mai puțin defectă decât mâine,
cu mult mai dereglată decât ieri.
cât de bine dau împachetată!
iar

instrucțiunile spun că funcționez

după parametri normali.

*

infailibil.

ce cuvânt frumos!

și câte alte atâtea sunt.

nu îmi plac cuvintele mai mult

decât ce înseamnă,

dar totuși cedez în fața lor

și totuși pe ele le arunc la înaintare.

și totuși.

INFAILIBIL

e tot ce nu reușesc să înving din mine.

**********************************

să fie asta frica pe care ți-am promis că nu o voi avea?

nu controlez decât incontrolabilul.
ceea ce lovește exact
și pică la țanc

sau cade la fix
are sorți de izbândă
la a căror tragere
eu nu pot participa.

biletele mele dus-întors au fost mereu căștigătoare.
cercul- forma mea ideală.

***

n-am camere aprinse pentru fiecare lumină în care adorm închisă.

mi-e ciudă că pe tavanul meu nu am găsit nicio podea stabilă

și-mi pică pământ în cap atunci când mă uit spre cer.

nu accept plățile în aceeași monedă la fel de bine cum

prefer sumele exacte, nu mă pricep la dat resturi

și nici nu sunt în stare să accept mărunțișuri,

poate doar dacă sunt soulmade .

*******************************************************

am libertatea de a cere să fiu închisă în ea.

eu nu evadez, sunt propria mea cușcă

și propriul meu gardian.

sunt regula numărul unu

și pedeapsa fiecărei abateri din cele N.

m-am izbit de mine tot timpul

și de pereții corpului în care am scrijelit

zi după zi

de câte ori am adormit fără să mulțumesc

pentru că trăiesc.

prizoniera unui destin pentru care

nu se știe câte delicte am comis.

doar gândurile le am fugare,

sufletu-mi stă-n cătușe.

sunt o criminală de gest

și o bine premeditată neintenție

de a-mi ieși la număr

tot ceea ce cuceresc.

****

nu văd capete de țară în imperiul meu mental.
sunt predispusă să rezist în fața intemperiilor sentimentale
și să cred în soarele de după furtună.

*

mă doare capul.
tulburător de amnezic,
însă sesizabil de andrenalin.
un fel de ceață stradală

într-un abu dhabi în miez de vară.

de aici să mi se tragă nestarea?

ce nepotolită foame de sete,

cu tot tacâmul de buze uscate
care nu se potolesc în sec.

ar trebui să vorbesc,
dar mi-e teamă să urlu

și să arăt mai exagerat
decât tușul negru la ochi

în prag de dimineață .

am o mândrie decentă

și-un calm de sine îngâmfat.
o indiferență care nu se tratează

și mulți gărgăuni pe creier
care rod permanent din echilibru meu
TOTAL.


nu,nu.
nici de data asta nu pic.
nu e rău,

e chiar bine

și sunt tot eu,

cea care nu se lasă...

decât de tine,

poate
dacă exasperez prea mult.

are să-mi iasă,
la fel ca de fiecare dată
să pot să vreau
să nu rămân.

*

nu mai pot știi pentru a câta fericire
stau și nu simt nimic acum.

mă achit de datoria
de a suferi cu grație
în deplina discreție
a văzului tuturor
aliteraților.

zaharisesc

mă divulg senin în tine

undeva la crăpătura zorilor în verdele

cu care mi-ai sălbăticit privirea.

m-ai lăsat să mă las decoperită

și niciodată nu rămâi pe margine,

de-aia miezul meu acum nu se mai pierde.

ne putem iubi pe ape care nu știu să curgă

și-am să-ți spun într-o zi despre mine
și-n câte mări am alergat să mă torn

până când să-mi stai în cale,

până când m-ai obligat să mă beau.

am prea mult nesomn ca să te pot visa

așa că te trăiesc cu inima deschisă.

buncăr

ne suntem doar niște metafore exagerate
incorente și frapante prin stilul de nonsens

cu care îmbrobodim atâta lume nebună...
ahtiați după modernism poetic ,

ăștia toți pozează crispat în ipocrizie

și-și fac ramă din superficialitatea frenetică.

o îmbârligătură de vorbe și dezastre,

câte ravagi poate face lipsa de idei

și dorința de a spune cu înverșunare ceva.

până la urmă tăcerea e singura amărăciune

veritabilă și de profund efect sonor.

aer adipos și blocat în stări străine,
aici se repiră pentru pâine cu apă

și guri de suflet se astupă pe rând.

centrare dreaptă

cred că am nevoie de a nu vrea. de a nu vrea pentru un moment totul și a accepta cu modestie amabilă puținul. asta m-ar odihni și m-ar face să nu mai răsuflu greu. respir liniștea ca pe ultima gură de oxigen dintr-un tub care se termină. nu are de a face nimeni cu ceea ce pot eu să fac pentru mine și nu răspunde nimeni de starea mea de bine. eu sunt propria mea stare de mine.

dacă nu am fost obișnuită să mi se dea pe tavă, acum izbesc cu cele care mai apar de toti peretii. mă încăpățânez să pot singură imposibilul și lumea toată. nu pot să stau în rând, nu am starea necesară. nu mă aliniez, nu știu să stau dreaptă și nu știu să trasez uniform. păcat că sunt atât de dereglată din punct de vedere matematic, nici algebric, nici geometric, eu nu mă pot analiza. sunt ireductibilă și de nemultiplicat ; asta provoacă ravagii în spațiul ăsta strâmt pe unde știu să exist.

nu îmi trebuie mai mult decât cer de la mine. mereu și mereu același EU la care rezum totul. unii zic că greșesc, dar eu numesc greșeală numai încercarea de a te da pe altcineva. nu vreau să cunosc iremediabilul prin îmbolnăvirea mea de egouri străine. al meu e singurul care îmi dă să mănânc și e acolo tot timpul.

sunt sigură pe ceea ce ajung să fac și pe toate gândurile pe care nesăbuiesc să le păstrez în cap și chiar dacă am dubii, ele niciodată nu ies singure pe stradă și nu vorbesc cu necunoscuții. îmi dau seama că asta deranjează, îmi dau seama că și aroganța mea o face, însă n-am găsit până acum cântarul care să îmi arate că depășesc măsura pierderilor în fața reușitelor cu care mă îndop.


nu sunt o tipă puternică. mie mi-e teamă de nimic.

http://www.youtube.com/watch?v=l4Bh0ctDf5U

gineco

m-ai lăsat însărcinată cu imposibilul

și-am să-ți fac iubire din flori,

pasiune bastardă

care nu o să poarte nume,

care o să se știe pierdută

în necunoscutul pieptului tău

și-are să urle de foame

la toate portile inimii pe care o ai

și-are să-nfigă ghearele

în pieptul la care a crescut.

nemernic milos și bunule rău,

ai să-ți faci timp de chinul meu

și-ai să-mi ții travaliul în perne

ca să pot muri de fiecare dată

din ce în ce mai puțin

până dau viață.
ai să fi acolo, drepturi depline

să mă lași să te rup,

să te blestem și țip și arunc

în cea mai mare grație,

să te iubesc fără acte

și termen de garanție,

fără custodie pe sentiment.

tu cu mine și copilul nostru imposibil,

suntem identități furate,

un mic act de creație bine jucat.

sentința finală

va fi cu mult mai coaptă

decât crudul adevăr.

nu aștept de la tine nimic,

m-ai lăsat cu inima mea la gură,

gata să mă avorteze

și să-ți facă loc să te naști ,

IMPOSIBILULE!

reacție agresiv de lentă

vocea e un ecou ciudat,

un scârțâit de esofag al noptii

care înaintează pe parchet

și privește prin gaura cheii...

...

dar ca să o trec la romantism

și emoție

am un calvar în pântec în ultima vreme,

atunci când te rostesc în mine.

degeaba sunt zidită într-un corp care te vrea

și degeaba tot mă laud că mor în viața din tine.

nu s-au făcut ape suficient de adânci

încât să nu mă poți scoate.

refrenul ăla închistat pe spate

îmi face și acum sângele să stea la coadă

și să bată ritmul arcurilor întinse.
te-am acordat la toate timpurile

cu gura mea și mapamondul ei întreg de limbi de ceas
te-am făcut perfect, perfect de simplu până în prezent

și-acum știu că poți să pleci oriunde-n oricât

pentru că numai eu îți știu slăbiciunea

și puterea de a mă părăsi în tine

până la ultima suflare.


n-am să te văd atâta vreme

cât nu accept că e de ajuns

să mă privesc

ca să știu că ești.

preludiul unei neintenții

așa c-am să-ți fac cruce pe ultima suflare nedată,
mai mult ca-ntotdeauna în mai puțin ca niciodată.








agasează toate sentimentele care apucă să nască
pui în pântecele pustiului,
iar pustiul nu e al Saharei,
cel puțin nu al Saharei pe care o știu,
ci al deșertului necunoscut din trupul meu.

cine să mai stingă ploile de foc?
astăzi un simplu fulger de amintire
m-ar face doar să trec repede mai departe.
dacă încă mă mișc încet este pentru că
nu pot să nu (mă) uit pe unde trec strada.
e tropotul dulce al picăturilor care umplu paharul
și rod piatra din piept cel care mă face
să mă dau peste cap până îmi vine cerul
la picioare.
tot acolo zace și dragostea de trecut,
peste care trosnesc arderi neoxigenate
de nicio talpă melancolică și chioară.
astăzi mă leg cu mine la ochi
și văd prin transparențele mele defecte
o lume capabilă să se înduplece,
o lume gata să moară.


însă n-am să dau prea tare,
o să-mi fie milă și-am să-mi pun sângele la soare
înainte să mă târăsc în arterele tale.
n-are să fie nicio crimă în dreptul inimii tale,
decât suspecta urmă că te-am atins cândva.

azi de antic

ei bine,
am fost mereu sigură că toate drumurile duc la Roma
din Mine.

și acum,
inima mea e un imperiu deja cucerit
în curs de destrămare.


iar
arenele s-au prăbușit înainte de luptă,
nu există decât bătăi în piept.

nu știu de ce
sunt doi cezari ce vor ce e al cezarului
și două fețe identice ale monedei.

am purtat
toate războiale care au condus
la pacea din tine.

derivat din iubire

absurd.

am iubit mereu și fără să mă opresc
am iubit fără grijă
și am avut grijă să iubesc,
am putut să iubesc
și am iubit mai mult să pot
să pot să aleg să nu mai iubesc.

am iubit
cu mine toată,
am iubit orice
chiar și atunci când am fost de piatră,
am iubit mărunțișuri,
nimicuri,
am strânit furtuni
și am iubit cu ele,
am iubit orice,
dar niciodată la întâmplare,
am iubit fără să stau pe gânduri
și-am iubit mai presus de uitare.

am iubit
și cine îmi spune mie că nu am făcut-o
nu știe cine a fost acolo să iubească
cu dragoste toate neiubirile...
eu am fost aia care s-a îndrăgostit
de îndrăgosteli, îndrăgostiți și iubire
și probabil ceea ce nu îmi dă credibilitate
e faptul că m-am iubit mereu mai mult pe mine.

m-am iubit pe mine mai mult
pentru că am știut că de asta am nevoie,
că sunt singura după care aș suferi,
singura după care aș plânge și aș muri
dacă m-aș pierde.
singura de care nu m-aș putea despărți,
singura pe care o pot poseda,
singura pe are o pot avea în deplinătate,
singura de la care nu aș accepta dezamăgiri,
singura căreia nu i-aș face față dacă ar trăda,
singura pe care nu o pot să o mint,
singura pe care nu o joc pe degete,
pentru că fac din mine ce vreau
și nu am remușcări pentru asta,
pentru că eu sunt acolo mereu
când toți îmi sunt pe plus și
m-aș duce după mine peste tot,
mai puțin acolo unde altcineva m-ar ține.

asta nu înseamnă că nu am lăsat de la mine,
asta nu înseamnă că nu am iubit,
că nu iubesc,că nu o să o fac.

chiar acum simt că o să mă despart
de mine însămi
și-am să sufăr și am să pierd
doar pentru că momentan
mă confund pe mine cu el.

puls dereglat

n-am să mai țin șirul ochilor cu care te-am privit
pentru că azi minciuna pare singurul adevăr posibil.


astăzi nu mai contează prea mult
dacă ploaia cade pe pământ
sau pământul cade peste ploaie,
am să fac dragoste cu timpul
ca întotdeauna.


stau pe amintirea ta ca pe ace,
stau în nestare și-n urlet,
în pasul șoptit de frică
și-n moartea căprioarei.


în rânjetul ăsta forțat de lume tâmpă și senilă,
regretele sunt doar locurile din față,deja luate.
eu rămân...
în picioare,

pour rien

si daca acum s-ar încheia totul, aș știi... tot ce mi-ai putea da până la limita infinitului, iar asta ar fi de ajuns ca să cred în tine până la capăt ...capătul meu, până în punctul pe care l-aș împlânta eu în propriul meu suflet care crește, zi după zi, doar ca să te poată păstra bine...

nu fac niciun compromis aici. încă, încă mă străduiesc să pot pronunța cuvântul ăsta cu gândul.

nu am nimic de pierdut, nu pentru că nu am ceva, ci pentru că avându-mă pe mine știu că am totul și că oricând aș putea începe din nou. așa că probabil iar mă arunc și știu prea bine că mi-ai mutat deja cerul pe pământ ca să am aterizarea ușoară.

nu cred în tine mai mult decât în mine. știu prea bine că înainte să mă rănești tu, o fac eu cu mine însămi. înainte să mă dezamăgești tu, mă voi fi dezamăgit eu pe mine pentru că ți-am permis să faci asta. știu după câte pot aștepta pentru că au de unde să vină, dar eu nu stau pe loc și aștept să mă prindă din zbor. ceea ce voi primi poate să fie cu mult mai puțin decât voi da, dar ăsta e un calcul al cărui rest mi-l asum. știu cât de mult se poate cere, cât de puține se pot da , în ce tabere putem lucra și cum se poate face schimbul, însă asta nu mă oprește să pariez pe absolut.

eu aici trăiesc. aiciul ăsta care e acum, acumul care ești tu. nu există ieri, nici mâine, doar o simplă smucitură de piept în timp ce tu îți faci loc acolo și-mi faci prezentul să zvâcnească.

pentru tine nu există îndeajunsul.

iar eu nu mă încred în insuficient.

undeva la mijloc cred că ne putem întâlni să ne iubim pentru o vreme.

AnteMeridian

pentru ca am asa numitele depozite de timp si simțire, cu parfum de larg al meu si al marii mele, colecții ale tututor eurilor pe care mi le-am descoperit și le-am pus bine, mărturia tuturor degustărilor de stare, ecoul tuturor debitărilor cărora le-am dat glas sau le-am lăsat să muțească în gesturi, evidența tuturor meteorologiilor de suflet, vocea rațiunilor pe care le-am depistat și a tuturor nebuniilor care m-au încercat, momentul meu de liniște, acumularea mea de oxigen și poftă să-l respir, motivul pentru care abdic de la egoism, albumul tuturor pozitiilor în care am pozat și înregistrarea tuturor mișcărilor dintre, arhiva tuturor fericirilor și a ne...toatelor, stâlpii înălțimilor pe care am crescut, balustradele prăpăstiilor care m-au ademenit, brațele care mi-au prins tot ce am însemnat și însemn fără să clintească îngemănarea, fără să-mi smulgă mai mult decât puteam da, fără să pună la îndoială ceea ce puteam fi și acceptând-mi însăși nimicul ca fiind îndeajuns...

pentru toate astea , doar

ELE,

pot fi și nu au capăt...

de la care să o iau cu altcineva.

cELE ale căror hohote mă hrănesc , ale căror priviri mă îngheață, ale căror inimi mă zâmbesc și-ale căror cuvinte mă fac. singurele acELE care își au rostul când întorc lumea pe dos, singurele care pot rămâne în mine singură.

doar fie și numai pentru tot răul din bine pe care îl simt, îl acceptă și tot binele pe care mă opresc să-l fac rău.

punere forțată în context sau " Ona se scurge"

poate că ăsta e sfârșitul cu care o iau de la capăt.

ona își aminiștește să existe,

dar degetele mele n-o pătrund.

ona nu e ca mine,

ea știe să dispară și să se pună la păstrare.

eu mă mențin în neformă

ca să nu pot ține pasul cu timpul

și ca să nu pot fi prinsă de niciun contur.

în viața privată :

ona se veghează de la masa tăcerii,

bate cu pumnul în pieptul aerului

sperând că va reuși să ia o gură din el

ca să-și facă porția de plâns

și-și pigulește ochii în oglindă

de orbul găinilor pe care l-a părăsit.

eu i-aș fi văzut împreună până când

ona s-ar fi săturat de rolul de naivă,

însă ei nu i-au mai plăcut ochelarii

și nici apa chioară cu care se mințea zilnic

încercând să se vadă îmbolnăvită.

în viața privată de privat :

eu cred că onei îi place scena,

iar mai mult decât scena iubește rolul

mai mult decât se iubește pe ea.

ea niciodată nu s-a îndrăgostit de actor,

ci de omul de după personaj,

iar ăștia trei s-au luat la harță

și i-au făcut dezastru mințile.

onei i-a plăcut să joace,

dar nu avea limite aproape deloc

și s-a jucat pe ea la nebunie...

atunci s-a pierdut.

nu știu câte din rosturile onei au vreun sens,

iar toate chestiile despre ea nu au vreun fir

de care să te apuci să tragi...

viața onei are un curs ambiguu,

captat pe alocuri la vreun baraj de afecte,

însă ona știe să se facă neînțeleasă.

de asta eu cu ona nu o să mă compar niciodată

eul de după

aici e inima mea

și e locul în care nu se mai face lumină

deși se fabrică dimineți în șir...

un șir lung care se deșiră din toții sorii

pe care i-am epuizat vreodată.

aici sunt toate minciunile mele

care nu mai au nici ele capăt,

care râd cu toate fețele

și mi se lipesc de spate...

un spate lat întors opac și drept

la toate "și dacă poate "urile...

aici e zâmbetul meu

din ce în ce mai surclasat

de alte și alte subterfugii faciale.

aici aș vrea să fiu eu,

dar e mai ușor să vreau pe oricine

și să am pe altcineva

decât pe mine.

later edit:

iar undeva acolo era inima ta,

singurul ceva în care

mă puteam da uitării.

către A-pusul de dincolo de nori

nu pot să încheg cu literele astea niciun cuvânt despre tine. tu nu mai eşti pentru ele, ele nu mai sunt pentru tine. tăcerea ta plină de ecou e prinsă-ntru-un pumn de pământ. ghearele lumii nu mai pot să sape după glasul tău, aşa că îşi zgârie pereţii pieptului încercând să-şi facă franjuri sălbăticia.

eu nu mai folosesc moartea cu atâta inconştienţă. nu m-a speriat şi nu o va face. dacă spaima a ţipat vreodată de pe buzele inimii mele, a fost pentru că n-aveam încă habar cum am să dau de tine în necunoscut. ideea e simplă, dar greu de prins. nu am cu ce să mă apuc de ea pentru că ai tăiat toate corzile , iar acum toate chitările îngână trist ultimul tău zâmbet...să ştii că însă reuşesc şi nu am mai plâns de atunci,am dat de tine.

neştiind unde eşti, te cred peste tot.

neputând să ajung undeva, mă opresc oriunde şi te aştept. ne întâlnim acum în fiecare zi, în orice loc, la orice oră.

acum nu pot să te uit pentru că eşti mai presus decât uitarea

acum pot să te văd pentru că eşti în mine, iar când zilele mă cresc, tu creşti în mine.

timpul tău infinit nu va putea niciodată să curgă, iar asta mă face să accept senină să-ţi port amintirea. nu pot şi nu vreau să cred, să sper că ai să te întorci. când am să pot simţi asta înseamnă deja că am acceptat că ai plecat odată, iar asta...mi- cu neputiinţă.

porţi numele singurei mele păreri de rău,

însă nu vreau să-mi răspunzi când te chem aşa.

vreau să faci lumină din albastrul tău înalt de cer

când am să te strig din urmă

suflet de iubire.

display

mi se pare absurd să mi se ceară să mă pândesc. eu mă scap de fiecare dată din vedere.

când nu mă prinde nimeni, eu mă găsesc la nicăieri.

caută-te la infinit! - așa mi-a aruncat cineva odată într-o doară.

nu mă pun la socoteală pentru că sunt nenumărabilă.

despre suprafețele mele v-am povestit vreodată măcar vreo lungime de undă?

sunt sesizabil evident de intacte. nu se va vedea niciodată mai mult decât granița cu adâncurile despre care se tace vorbind superficial. ultimul set de pânze care a plutit spre mine s-a făcut franjuri. de atunci nu au mai existat cutezanțe de genul ăsta. nu mă dau decât pe nesfârșitul din mine.

n-am să pot vreodată suficientul. mă depășește. nu sunt în stare decât de sub sau peste, pe aproape îndepărtat.n-o să mă redau niciodată în rezumat. prefer să nu umplu, decât să ajung la saturație. aleg să fiu prea puțin, aleg să golesc, aleg să construiesc carențe și să alimentez lipsuri...

în curând am să pot spune despre mine că am fost inutilă în momentul în care m-am lăsat acaparată de îndrăgosteli perisabile și indulgente. și dacă pot să reneg un lucru cu tărie este pentru că mai întâi am putut să cred în el cu toată forța. dacă pot acum să fiu natural de partea asta a sinelui meu, este pentru că am trecut mai întâi prin toate taberele de dincolo.

nu pot să fac dizertație pe orice chichiță. asta mă frustrează. cred că dimensiunea vieții mele e suspendată în cele trei veșnice puncte care mă pot redimensiona optim în orice situație.

magnoir

nu-i timp de aruncat lumina,

grăbeşte-te şi întunecă legat la ochi!

în primăvara asta nu se visează,

nu se stă de imaginat poveşti.

aici e locul în care te dezbraci

şi-ţi legi repede la spate un gol

ca să nu te pătezi de chin

când faci de mâncare minţii

în care nu-ţi mai găseşti capul.

acum e momentul când

arzi pe rug parfumul buzelor

ce au ştiut atât să mintă

adevărul.

e dimineaţa liniştii

de după furtuna din mine.

i may be a sinner, but ...

nu caut să rămân, să stau, nu mă pot lăsa

iar voi nu pricepeți asta

niciunul.

de ce se insistă să batem inima pe loc?

eu nu pot

eu nu vreau

și nici voi nu puteti prea multe, sincer

deși mă vreți cu totul...

că dacă ar fi să fie așa,

v-aș lăsa picioarele pe mâinile voastre

și capul pe umăr să vă plâng,

buzele pe buze să vă ador

și-aș închina cu ochii compromisul.

nu inteleg

si poate nu am s-o fac niciodată

(iar gândul ăsta chiar mă sperie)

cum își sinucid unii dorul de ducă.

nu mă leg pentru că încă nu mă dezleg,

iar dacă o fac asta cu mine înaintea mea

le scap întotdeauna

și îmi revin mie.

azi mi-e milă,

o milă indecentă și lipsită de respect

pentru toate gurile căscate

care au rămas cu palma întinsă.

"nimic nu trebuie, totul este de preferat"

cei care nu vor să se ridice trebuie lăsați să pice.

și cei care dorm trebuie lăsați în trenul liniștii lor, să treacă de stație.

iar cei care visează prea târziu, trebuie trimiși în niciodată.

cei care sunt plecați când se pune masa, trebuie lăsați să moară de foame.

cei care nu știu când sunt sănătoși trebuie aboliți.

și la cei unde e pacea trebuie adusă răzvrătirea.

la fel și celor care au totul, trebuie să le fie adus spre saturare nimicul.

celor care aruncă le trebuiesc cei care strâng.

celei care pleacă îi trebuiește dorul.

celui care vinde îi trebuie plata.

celor fără de cap le trebuie amputarea picioarelor.

celor fără de suflet, le trebuie luată Viața.

"nu există scurtături către priveliști mărețe"

îmi pare rău, chiar va trebui să urcați scările dragilor

și eu tot așa am ajuns aici.

a trebuit să transpir

să refuz să aștept să se inventeze liftul

să îmi dau sufletul

să mă treacă toate apele

și să mă lase fără de uscat

să mă ia cu febră

și să ard,

să-mi vină să mor

și să mă ia cu amețeală

să mă încerce prăbușirea

și să mă ademenească statul pe loc

sau urlatul neputiinței

implorarea către zeii nenăscuti

sau scuiparea lor între ochi

s-a întâmplat să uit ce e la ultimul etaj

și să mi se pară totuna jumătatea,

dar apoi am văzut că era cea goală

și am băut paharul întreg

deși nu de sete,ci ca să-l umplu

și m-am potolit cu mine însămi

și m-am mișcat cu mine însămi

și am călcat și pășit tot cu mine

m-am împins de la spate

mi-am dat peste față palme

și-am îndurat să-mi cobor mintea

în pântecele acestui egocentrism

care mi-a născut la loc sufletul.

Ssera

deviez cu un zâmbet elastic de la rută,

iar timpul ăsta mă-ntărâtă să-l omor.

nu mi-e dor, sunt umplută cu gol

și-mi văd reflexia în vitrine,

sunt fața acelor manechine

care pozează fără chip,

sunt sticla din ferestre

și ceruL de după nu sunt,

sunt sticla de pahare

și din apa lor nu sunt,

sunt dosul acelor buzunare

în care te joci cu mărunt,

îți strecori mainile-n uitare

noaptea-n drum spre casă

și-asculti aceeasi melodie

pe care injuri și-ngâni că

viața e așa urât frumoasă.

cât despre suflete și alte cardio-baliverne,

aceleași eterne regrete...

țăndări și tapetări pe perete,

pasiuni volubile,

controlate detașat,

același gust imposibil

al celor care nu se uită

deși s-au iertat...

am să construiesc un munte de pâine între noi

pe care să-l ciugulească toate ciorile uitării

până când capabili să ne acceptăm sfârșitul

ne vom putea privi ochi în ochi, fără ca asta

să însemne mai mult decât luarea de adio

și aruncarea în marea care ne desparte...

vânători de oxigen

îți vei mai aminti de mine

cum își amintesc pietrele să plângă

abia când tot timpul lumii e pierdut

și calea spre adevăr fără de lumină...

toți au tras,

n-a stat niciunul să aprindă o lumânare

să-și roage soarta pentru o moarte,

au tras,

ușurați că pot s-o mai repete,

că încă mai este ,

că pot să își duc viața mai departe,

au tras fără de ezitare,

căsăpind în treacăt un suflet-nouă

deversând câte-un corp în pustiuri,

au tras cu inima rece

în așteptarea vânatului de zei,

n-au plâns

decât de bucurie

o bucurie egoistă și posesivă,

o bucurie îngustă și monstruoasă,

o bucurie ciuruită și ea de spaimă

și de sălbăticia disperării.

AU TRAS-

aer în piept.

și-au continuat să trăiască.

încă dintotdeauna

mâna ta era criminalul.

.

și-ai să te sufoci întunecat de fumuri grele

și-ai să te sfârșești deliberat

pe marginea de lume

căreia i-ai luat suflarea,

dând astfel înapoi

bunul pe care l-ai crezut liber.

îmi simt șira spinării cotropită de-o herghelie de cai,

care mai de care mai suri, negri și albi,

iar eu continui să nesimt simțirea,

să percep corect insesizabilul...

mi-e somn de mare

și-un drum prea nocturn mă separă de abis.

totul e scris

în zare

totul e haos ,

un absurd absolut de cauze si efecte,

fără mâini, fără picioare, cu adaos

de modulatii perfecte

incerte,

mă cheamă zilele la apel,

eu vorbesc,

mă-nșel

mă trăiesc.

un nerost general,

nu mă dăruiesc

mă reclam

și când vreau cel mai mult

nu-mi mai trebuie deloc

și n-am cuvânt de drept

când mi se face prea loc

și prea timp să mă-ncurc

să mă repet

în ordini dezastruoase,

mă arunc,

fără de aplomb,fără de oase

și nu știu câte vieți

mai am de rupt în picioare,

am suficiente tristeți

în care să mă duc la culcare,.

in ultima vreme se-ntampla intamplarea

ca sa adorm spun alfabetul in gand
pana cand
visele mele se apuca sa joace fazan
cu o anumita litera neintamplatoare.

chiar daca se intampla uneori sa treaca de ea
ele se intorc tot acolo, regulat
si incep cu ea toate cuvintele lumii.

ca fapt divers,
copilul din mine s-a invatat sa fuga de acasa,
sa doarma pe sub poduri, sa nu se mai planga.
la inceput,
mai venea,cerea de mancare
ma mai mangaia,
mai un ras, mai un joc frumos,
un soare, o nazbatie, un farmec,
ceva
orice,
acum insa poate sa se descurce singur.

nu stiu,
nu se leaga tot ce se amesteca .
oricat fortez sa-nchid valiza,
nu-ncape toata lumea in ea
asa ca nu pot sa plec odata
pe planeta aia de pe care am venit.
nu ma pot descotorosi
de mersul uman al trenurilor,
de zborul acvatic al oamenilor,
de cazutul inimilor in gol.
de acolo de unde am venit
si unde m-as intoarce
e rece, intins,linistit,senin,
destul de corect si fara de probleme,
dar mi-ar lipsi prea tare
acele chestii numite generic
trairi si erori sufletesti.

vertiginos în scădere

partea bună din mine e nefuncțională momentan.

cred că am plătit uneori prea mult

și s-au făcut că uită să-mi dea restul.

am un minus sucit pe aici pe acolo,

câte un semn de întrebare în al cărui cârlig

nu reușesc să momesc nicio certitudine

și-un larg teren arabil nelucrat

în care nu se seamănă decât spaime.

mi-e lesne acum să pricep

că nu pot să mă ridic la pătrat

că nu-mi pot ascunde marginile rotunde

sub niciun chip de față de masă.

partea bună din mine nu ești tu.

atâta vreme cât a vrea nu coincide cu a avea,

pot încă să-mi joc pe degete suprafețele,

pot încă să-mi trag de șireturi mișcările

și să învăț să mă atașez fără detașare.

partea bună din mine...nu e în nicio parte