hearted

• sunt locuri unde inimii mele trebuie să i se spună inimă

         și unele momente în care trebuie să i se spună pe numele tău.

• am cunoscut odată un om frumos. avea un suflet Ariel, adică nu se decolora la spălare. un suflet impecabil, pe care nu mi-am permis să-l pătez. în general, uităm că oamenii se poartă ca hainele noi de Paște: cu grijă și drag. 

• uneori mi-e dor de câte o inimă bună ca de pâinea caldă pe care o înfulecam pe jumătate în drum spre casă atunci când eram prea mică pentru a știi că și sufletele dospesc și se cresc aburinde. 

• ea nu și-a ținut niciodată inima în lanț, nu pentru că nu ar fi putut fugi, ci pentru că știa că indiferent de distanță, ar fi mers până la capătul lumii pentru a-și recupera propriul suflet, iar inima, la rândul ei, ar fi știut întotdeauna drumul înapoi spre casă. se zice despre ea că are o inimă strunită de rațiune, eu zic despre ea că are o minte rebelă prin pasiune.

• mi-am înduplecat cuvintele să-mi mângâie cele mai amare îndoieli, dar niciun sunet nu s-a iscat mai liniștitor decât acela făcut de respirația lui pe umărul meu.

• găsesc pretexte destule pentru a vorbi și prea puține pentru a tăcea din gură. cu toate astea, ca să taci din inimă nu îți trebuie un cine știe ce motiv.

• mi-au plăcut întotdeauna anotimpurile mediatizate de iubire și iubirea mediatizată de anotimp. această tehnică de advertising face ca iarna să fie mai caldă în doi, primăvara să înflorească din priviri, vara să se dilate dragostea de la atâta soare încins , iar toamna stripptease-ul Adamic de frunze să devină un motiv romantic pentru Eve. e important asta, avem suflete sincronizate cu natura.

vorbesc acum despre inimi pentru că bat multe în jur și cumva sunt insesizabile, poate temporar sau în ireversibilă degradare. poate de la un anumit punct activitatea cardiacă a celor din jur devine prea difuză ca să ne mai lumineze cumva, însă fără culoarea asta de fundal nu-ți poți distinge propriul suflet. și azi mi-am adus aminte, ca ieri și ca mâine, că îl am. pentru simplul fapt că știu de el, mă consider un om norocos. pentru că nu ezit să îl caut în orice moment și să-l pun în orice simt și gândesc, mă văd deja un om fericit.

prea târziu ca să fie niciodată și prea galbenă marea de alb

zăpada are un gust monoton
acum că nu mai trăiesc din priviri
din albastru
și din tăcerea frunții tale
pe care am uitat s-o mai dezgândur
cu care m-am spălat pe mâini
în dimineți de-noapte
acum că totu-i delir
și întunericu' nu mai face flamă,
stau veselă-n triste povești de bun augur
care îmi spun
despre tot ce-am putut
să las să se-ntâmple .


acum poate să ningă până sugrumă tot aerul
până se asasinează toată apa
și toate viețile devin caz fatal
eu sincer nu mai am nicio teamă
căci ultima blasfemie a fost
să cred că ningi peste mine
și cerul întreg nu-i decât o scornire geloasă
al Unui de Sus numit Domn
care vrea să mi te-nghețe în sân
însă n-a fost așa
tu și cu sinea ta n-aveați nimic la comun
seninul era senin și fără de tine
și dacă ningea
ningea departe de mine
ningea de la sine

alteregă

sunt una cu stricatele care își lasă copiii în tomberoane.

sunt la fel ca așa zisele niciodate mame
care dau naștere, dar nu știu cui și nu vor să afle.
sunt la fel ca ele,
atunci când fug să-și refacă planurile

amenințate să fie date peste cap

de existența nedoritului pe lume.

nu-mi permit să vreau mereu să știu de tine,
nu de acum.

te las al nimănui,
să mori sufocat în gunoaiele mele de inimi,
să zgurme câinii după suflul tău cald,
să te găsească un măturător de stradă
și lumea să aibă în sfârșit ocazia
să se întrebe ce suflet pot să am.

dacă apari la știri,

să știi că la ora 5 îmi beau ceaiul
și zâmbetul meu decent sordid
nu va spune niciodată cât de mizerabilă sunt...
ei vor trece senini pe lângă mine,
fără să știe că nu fac nimic din iubire,
decât abandonuri de sine
și avorturi repetate de fericire.

nu-mi permit să le-ntrețin decât ura,
a le hrăni dragostea îmi dă viața peste cap.

sunteți atâția orfani pe lume
și-atâtea femei blestemate...
te pun la număr
și pe mine la stricate...

nu simplu

nu vreau.

azi nu vreau să mă cauți.

nu vreau să îmi spui

nu vreau nimic de la tine,

vreau să-mi dai nimicul,

cevaul are un nume

și eu nu știu să îl strig

așa că țip

nu, nu vreau.

nu vreau să te aud,

mi-e groază să mă aud,

nu vreau să te simt,

nu mă pot obișnui cu mine,

mi-e mult prea greu

să mă accept,să mă văd

față în față.

te rog.

acum nu,

nu mă căuta,

nu-mi cere să te ascult,

nu-mi cere să zâmbesc,

nu-mi cere să pot

pentru că nu vreau.

mi-e bine așa,

mi-e bine fără.

PS: ninge.ninge fără nicio remușcare, ninge ca-ntr-o știu prea bine care zi dintr-o știu eu bine care iarnă.iar eu aici nu mai am loc de atâta zăpadă...aici nu troienește timpul meu. timpul meu e topit în irecuperabil.

încă de atunci e acum

culegerea fructului oprit,
nescăparea de frica cea mai mare,
obsesia pentru pânzele albe
și puzderia de stele...
încâlcitură de dezastru afectiv.

câteva răsturnări și restrângeri,
libertate stâlcită, gust denigrat,
iar scârțâie o placă stricată,
iar am dor de ducă pe-o sâmbătă.

cât tu sunt eu, îmi vine acum ușor a crede,
dar înțeleg că nu vei fi de ajuns
nicicând,
iar asta mă oprește să m-arunc.

de partea asta a baricadelor,
războiul cu tine nu provoacă pierderi.

trecut extenuat

Sia - Lullaby

Asculta mai multe audio diverse



Urma să-şi dărâme din când în când
podurile palmelor în subsolul minţii ei
atunci când îşi aducea aminte
că n-are cum să uite...

Alesese să nu se întoarcă,
dimineaţa de mâine se-ntâmplase ieri,
timpul nu putea să aibă loc la fel.

Dar da,avea s-o doară în clipire de gând
sau când plia deseori liniştea pe furtună,
s-o usture noaptea,s-o zvânte plânsul,
s-o ardă albastrul mânjit rămas pe mână.

Abjura tăceri în globuri de cristal,
surpa peste buze pământ şi apoi decanta,
nimicul indiferent se ridca la suprafaţă,
vechiul se înnoia mai adânc în ea.


Dar se credea,se credea prin ochii lor
şi se minţea cu adevărul,putea să ignore,
putea să potoloească vulcane,putea să absolve,
Ştia să inducă,ştia să obţină şi să vrea,
Dar nu lăsa să se lase atunci când lăsa...

delusion

îngurgitezi fără noimă cuvinte meschine
în amintiri despre
ce ar fi putut să fie iubire.

în câmp deschis ,semantic,
conjug uitarea la toate timpurile.

de tine nu mi-e nicicum,
de tine mi-e ceva.

retrospecţie cu privire la un sine
lăsat în grabă pe la tine,
dar nu acasă,
ci pe străzile unde îmi ţineai adăpost.
n-ai rost,
într-un clocot tardiv de sărut
te-nghesuieşti în mine să fierbi,
dar eu nu am ce să dau peste.

febril,mâinile tale mă caută.
regret,nu mă vor mai scăpa a doua oară.

"O iubire adevărată înseamnă să nu poţi gândi contrariul ei."

because there are these few moments, after everyone has left and you are all alone that you start discovering things by exploring your inner depths...one of the most difficult facts to admit is that you are not strong enough not to care about anyone , not to let everything go, not to love anyone. Indeed, solitude helps you get closer to yourself ,but if there`s no one there too, you`ll become just a runabout sailer 'cause being alone in a room is bearable, being lonsome inside your soul hurts ... there`s no place to hide from your thoughts and feelings,sooner or later they will start throbbing into you. First, you are sure you can handle the pain, then you realise you don't know this pain because you have never felt it before, you continue by saying that it has a cure and you are strong enough to get over with it and in the end it is like that : whether you accept it and learn to live with it, or you let it wear you out. Definitely, it is not your case as you do not stumble upon anything and you cannot accept to fall, you gradually become able to send people away of your life with the recklessness of a director who is chosing the actors for his play... and this is correct because there is no room on your stage for others. Suddenly, your pain becomes your strength and you easily get rid of all the impediments, of every possible restraint, of every cause of harm and you are all by yourself, free to follow your way. Your way may be the way of a winner, but the winner is always alone...here is the point when you have to decide what you lose when you win and what you win when you lose. You do not want to feel touched, because you know how hard your skin was burnt, yet you have always liked to be caressed by the flames...

aruncatul nimicului

bine,e totuşi bine că mai gândesc înainte să mă las pe mâna tentaţiilor,înainte să mai simt impulsiv pe momentul trecutului,ca un răspuns perlat la întrebarea nimicului...
pentru că uneori îmi vine să dezgrop toate rădăcinile firelor de păr din neputiinţă de altceva... şi neputinţa crede-mă,e peste tot! şi te face mic şi chircit şi întortocheat în jurul axei tale,nici vorbă de zile şi nopţi,o singură ameţitoare noapte...gravitezi în jurul conşiinţei tale,care nu iartă neînduplecata,nu-ţi iartă vrutele şi nevrutele pe care le-ai trântit la nimereala disperării...
nu o să înţelegi pentru că vezi tu,nici eu nu înţeleg prea bine...dar nu cred că e de bine. e un bine stricat şi pus la păstrare sub formă de gol...gol acolo unde răsună vocea ta,gol acolo unde erau cuvintele tale,gol urmele tale pe trupul meu,gol,privirea ta în a mea,gol într-o iarnă de care mi-e frică...şi e un gol care încă respiră şi nu se videază în niciun fel, un gol care nu intră la apă,unul de care nu poţi scăp, pe care nu-l poţi băga sub preş,nu-i poţi face nimic...pentru că e un gol care umple. în principiu pe mine de tine... dar numai de-ar fi numai atât!


ăăăh....şi sunt seri ca astea,după nopţi ca cea trecută şi după perioade ca cele din spate,când răbufneşti...că e sănătos. ca şi cum după ce ai fi umblat prin toate junglele,deşerturile şi munţii pământului,ajungi acasă şi faci o baie caldă...la tine în cadă. dar eu tot simt că încă doar mă spăl pe faţă cu apă de ploaie printr-o văgăună a minţii mele. "acasă"- noţiunea asta mi-a devenit stângace de ceva vreme. mai întâi ştiam ce e ,apoi am negat ceea ce ar fi pututu fi şi i-am dat altă locaţie,urmând ca după să rămân pe drumuri,având însă din nou o tentativă de a pune capul în pământ şi a mă întoarce ispăşită "acasă", dar n-am găsit nimic aşa că iar am risipit şi rătăcit... poate că lumea e acasă...poate că acasă nu e neapărat cineva.

trăim printre n combinaţii posibile,milioane de şanse şi infinit de multe eşuări...neînţelegeri,ambiguităţi...a fi derutat,debusolat,îngrijorat,a fi predispus s-o dai în bară sau să nu-ţi iasă totul aşa cum vrei, nu e decât rutină...

nu.nu văd.şi nu aud.nu pricep.nu pot.nu-mi iese.mă înfurii,dar tac.înghit când ar trebui să scuip şi inspir când ar trebui să dau afară. care parte din "mine" îmi scapă?

păcat.mare păcat că mi-a păsat întotdeauna prea mult de toate.

http://www.youtube.com/watch?v=L7xSofqmHLs

I couldn`t have loved you,unless I gave you up...

just like an old sheet,you crumpled up my heart in your fist
and now there`s no time for turning back...
my feelings are not to be fixed
and I have changed my playlist
to the next track...



http://www.youtube.com/watch?v=1LJtjWIfz_4

chiriloLESSemnificativ

acum ştiu că în colţul stâng de zâmbet purtai o grimasă,
că pe caldarâmul privirii tale şedea un gândac,
că mi-ai surzit toate urechile de ac
şi m-ai trântit pe masă
la disecat.

ştiu că ai scos totul din mine şi l-ai pus la loc,
într-o altă ordine de idei,
într-o entropie anevoioasă,
ştiu că te-ai abandonat din mine,
că te-am trimis devreme acasă.
sincer,eram sătulă,
de mură-n gură
şi dus cu zăhărelul la plimbat.
nu,nu puteam fi siropoşi,
plus că eu vroiam clătite,
tu-mi dădeai gogoşi
pe nesimţite.

şi-apoi,pot eu să vorbesc despre noi?
la drept tăcând?
m-aş împiedica de-un stâng
cam strâmb de cuvânt.
noţiunea aia era un singular plural
în care nu încăpea nicicum un doi.



nu mi-au scăpat gâtul din gheare,
nici teama scursă-n picioare,
nici tremuratul de buză plângând,
nici tu din fiecare gând.

pueril,
m-amestec inutil
neomogen,
uit să mă chem
după cum m-ai numit.


ştiu că nu totul trebuie să aibe sens,
că cineva găseşte o logică oricum,
evit să punctez ca să mă opresc din mers,
mint că nu ard până nu mă văd scrum,
exclam în întrebare cu cratimă lângă,
tu ştii că ţi-am făcut albastrul să plângă.

pentru ce nu mai are rost
rămâne câte-un prost,
în post
să ţină post
pe post
de post
...
mai departe,
dorul
şi
să ne fie de bine!
scrie pe mine,
acolo unde ţi-ai înfipt cursorul...

te aduc aminte în uitare

Mă vei şterge în culori adânci,
din care-ţi va fi frică să muşti,
în care ai să te-mpiedici
şi-ai să-ţi juleşti uitarea.

Mă vei rezuma la puţin,
cea care am fost îţi va fi
sechestrată în eul tău pierdut.
recunosc,
am fost la locul crimei
când s-au defrişat înţelesurile.

Mă vei dezrobi de lumină,
pe-o muchie subţire
îmi vei da brânci
în întunericul din tine
la care mărturisesc,
am adăugat câteva nopţi
fără nicio remuşcare.


MĂ vei sigila permeabil,
îţi vei dezrădăcina ploile
şi-ai să le pui să-mi ningă
cu frunze albastre...
toamnele noastre
n-au coincis niciodată,
cum nici noi de altfel
nu ne-am suprapus.

poate ultima

iar acum,ca un biet olog ce-şi târăşte membrul amputat,
conştient că nu va mai putea călca în el niciodată,
îmi şchiopătez sufletul dintr-o uitare în alta.

iar acum,până şi albastrul tău îl văd infirm
şi tulburat de piazme grele verzi
şi mi-eşti iremediabil rece în privire.

şi numai somnul îmi mai ştie încă
zilele în care am visat că-ţi sunt deplină
şi nopţile în care mi-am ştiut că nu,
clipele în care te-am văzut deplin
şi răsclipele în care ştiam că nu eşti tu.

n-ai fost decât o idee încropită din altele,
care la rândul lor erau peticite cu zbor,
pulbere,vânt şi apă...
cu tine n-am plămădit nimic,
din tine n-au ieşit castele,
în tine nu s-au ascuns decât dorinţele
şi nu şi-au găsit loc să se astâmpere...
pe tine nu s-au oprit buzele mele
decât în treacăt,ca să plăsmuiască
o poveste de iubire ştirbă,
pe care azi nu mai ştiu s-o spun
şi-al cărei titlu nu l-am ştiut vreodată...

noi doi ne-am însemnat cândva ceva?
minciuni pe piele,pe retină şi pe gând.
nu ţi-am fost,nici nu-ţi sunt.





Muse - "Falling away with you"
Asculta mai multe audio diverse

rod

mă caţăr.
mă caţăr spre rădăcinile unui zbor întrerupt.
te caut
şi nu sunt.
am picioarele duse la alergat în cer.
nu te auzi
şi mă chem.


şi-mi pare că e mult
până în mai bine.
e mai mărunt de eu
şi prea plin de tine.

găselniţe sunt în ochii tăi-
încă m-ating cu dinţii,
încă mă lasă să scap.
nu ţi-am dat din piele
şi totuşi nu te mai încap.

nu mă consum să te uit,
mai ai din mine puţin.
grăbeşte-te să pleci,
am să mă ţin să nu vin.

Fii atent că mi-am minţit nopţile
cu vorbele tale ticluite şi pline...
mi-am secat cu ele nesomnul
în penumbre goale şi grele.

!

şi nu regret,nu,
doar că nu-mi pot obişnui nopţile
să suporte adevărul...
se apucă şi te visează amar
în dimineţi zvârcolite-n cearşafuri
din care-mi vine fiere
să mă trezesc la realitate.

...

nu că te-aş vrea,
nu că nu te-aş putea primi,
ci doar că e mai bine şi prefer
să nu te mai întorci când dorm,
să fi plecat când am ochii deschişi.
!

după mult

Întomnez
pe-un fir de apă
cu care îmi sugrum surâsul.

Ceaţa
îmi buchiseşte săruturi
care mă adulmecă-n niciunde.

Ofilesc
garduri întregi de veri
de pe care au zburat toate păsările.

Visele
sunt pline de ploaie,
răzătoarea de stele-i stricată.

Mimez
mersul pe aerul liniat,
mi se împleticesc în ochi crengile.

Inimile
au nevoie să fie de brad
ca să nu-şi îngroape frunţile-n pământ.

Plăsmuiesc
scenarii de idei lanţ
pe care vântul le scoate din montaj.

Străzile
pălesc încet în doruri
care se-ntind boem spre nicăieri.

Catadicsesc
iubirile să plece departe,
în ţările încălzite-n sân de trecut.


Păşesc
tăceri bătătorite aspru
pe răni ce nu prind coajă-n brumă.

Neajunsul
e că acolo unde cad norii
eu nu mai pot nicicum să lăcrimez.

a-MARE

te-am scăpat printre degete.
nisipul zemos ce mi-ai fost
s-a zaharisit pe buze însetate.
înfruptările tale au fost mai degrabă
nişte glume inoportune la adresa
necunoscutului din noi.


mi te-ai adus aminte,
în folie albastră,
c-un zâmbet claustrat în iulie.
am dat cu zarul străzile la rând,
urma să te nimeresc cu intenţie,
să-mi regăsesc braţele amorţite
în coastele tale blânzi.
am şterpelit zâmbetele lucide
şi ţi-am descusut pliurile pielii.
ţi-era rânced gâtul de-atâta vară
insolent de nudă -
ochii tăi se-mpleticeau chirilic
în lascivităţi tăcute
îmi îndoiam pasul după glasul tău.


mă dau pe-o vişină coaptă bine.
mă guşti deplin fără dinţi,
sărutul meu rămâne sâmbure
şi-ţi încolţeşte marea
pe locul indicat de umbra ta
în palmele trupului meu.

altă izbire

Asculta mai multe audio Muzica

surâsul meu zdruncinat de vânt
nu mai vrea să încalece
nici măcar pe pământ.

ochii mei de ploaie
te cheamă după streşini
ca să mi te-nmoaie.

şi dacă şi dacă şi dacă
în privirea mea-i o roată
şi tu bagi beţe în ea?

dacă ceru-i o baltă
în care stelele înoată
şi se scufundă-n mare?
şi marea-i de oameni,
iar oamenii sunt de fapt depărtări,
aşa cum fantomele-s uitări,
sufletele lumânări,
hotărârile ace,
războiul motiv de pace,
liniştea cauză de zgomot,
plânsul doar pentru hohot,
somnul doar pentru vis,
sfârşitul doar că e scris.

şi marea asta de care vorbeam,
e doar o ploaie spoită pe-un geam.
o glumă bună spusă prost,
un adevăr care doarme în post,
un azi infinit fără de stare,
un punct în semn de întrebare.


neastâmpăr în gene,
somn nu mai ai ,
visele-ţi au lene,
gândurile ţin post,
mai are vreun rost?

scrii ca să fie...
dorul nu încape pe hârtie...

"eu mă micşorez"

Am vrut să te salvez de tine însuţi şi-am căzut pradă ghearelor îndreptate spre tine.
Cred că sunt prinsă bine în plasa unei absenţe ce mă strânge sălbatic în jurul pieptului. Când apuc să respir, mă-nec cu golul tranşat între mine şi exterior. Ştiu că ai fi sfârşit făcându-ţi ochii să scapete câte puţin din sufletul tău de păcat, dar te-am scutit înainte de vreme să-ţi fisurezi mândria.

Uite că eu mă plec adânc în faţa unui pahar de vin rămas din sticla cu etichetă coaptă în luna gerului. Pentru că vinul ăsta abia acum prinde gust, iar papilele mele acum se trezesc din amorţeli şi-ţi elucidează sărutul.

Asta e o proză eşuată şi o scrisoare pentru nimeni,chiar dacă nimeniul poartă numele tău şi tu nu eşti totuşi un nimeni. Dacă tot îmi respingeai tu poemele din lipsa ta de expiraţie, îţi dau cuvintele într-o ordine nedomesticită şi cu un scop imprecis ; acum chiar simt că deplorabil am ajuns să am nevoie de-un imposibil ca să-ţi vorbesc. Te-ai bucura să vezi cât mă chinuiesc să învăţ să pierd şi cât de cuminte înghit linguriţă cu linguriţă din zâmbetul tău implacabil. Să ştii că n-aş ezita să te devorez bucăţele bucăţele dacă te-aş găsii strivit vreodată prin preajma mea.

Iar şi-a pus vara taraba la colţ de stradă şi vinde poveşti pe ochi frumoşi. Eu nu am ochi frumoşi că-s franjuri de la atâta neplâns şi încerc s-o duc de nas cu câteva iluzii toropite de căldura unui iunie matinal. E cam dureros să ştiu că dorul meu pentru tine sfidează legile şi nu are reacţiune,dar ai fost mereu şi vei fi cu mult în faţa mea în domeniul fizicii...eu doar metafizic te iau şi te fac. În orice caz, mă aduci la nehal fără să ştii. Nici nu trebuie. În definitiv să mai las pe mâna ta şi ultima fărâmă de fericire?

Atâta vreme cât îmi trăiesc chiar şi o aşteptare fără căpătâi,mă pot considera destul de norocoasă. Atâta vreme cât reuşeşti să-mi dai fie chiar şi dezamăgire împachetată frumos,tot nu mă pot lamenta. Oricum ai găsit-o pe măsura mea,ca de obicei faci cadourile perfecte!

să-mi fie ruşine că am curaj să ţin fruntea sus deasupra pământului deşi mă dor tâmplele de gânduri sucite spre trecutul din tine. triumful tău imaginar mă arde prin vene,de aia îmi năvăleşte acum un dram de venin infectat cu iubire şi mă culcă la pământ.


Nuuu...nu mă plâng. Vărs doar. Nenimicul,necevaul din mine afară. Şi ştiu că nu reuşesc decât să-l înmulţesc. Merit,merit tot,inclusiv să nu reuşesc în alt fel.
Să-ţi fie vara casă şi marea drum,să -mi fie amintirile dulci şi regretele scrum!

Mă mişcă felul în care pixul meu se iubeşte de atâta vreme cu o foaie albă de pe birou. Stă deasupra ei şi îi îndrugă prostii despre cum se observă lucrurile de acolo,numai de scris nu îndrăzneşte s-o scrie...ştie că în definitv aşa ar pierde-o şi-ar încăpea pe mâinile tale. Ai nenoroci-o sigur,doar vine de la mine.


Şi da, atunci nu am văzut,nu puteam vedea,nu avem cum...ţi-am cântat mereu în nestrună că am nevoie să te pierd ca să te pot avea.
Să creşti mare! deja mă sperii cum te înalţi şi inima mea îşi ia măsuri de precauţie... o să încapi sigur,nu te teme! De fapt,ce prostie, tu nu ai frică de nimic, de tine însuţi ar trebui să îţi fie.

Să te uit? ar fi puţin...

cuvânt cheie: ZADAR

Asculta mai multe audio Muzica

învălmăşeală.


şi fisuri de gânduri umplute ochi
cu confuzie,
în grabă.
mai degrabă
încerc să-mi amintesc un netrecut,
decât să uit un prezent sleit,
să urlu un sunet mut
sau să alerg îngrădit.

îţi vine să dai,
să izbeşti,
ferestre,uşi şi pereţi,
dar faci din piatră mască
şi te deprinzi să taci
într-o mimică ipocrită
de-a dreptul
în care suferinţa
cică,
îşi găseşte imperfectul.


mamă şi lumea asta
e cercuri toată,
deja ştiu ce am de făcut,
odată şi odată
am să fur toate compasurile
şi le rup.

e absurd:
merit şi nemerit simultan
din plin.
văd surd
şi amţesc învârtindu-mă
în chin.


da,da,totul merge ca pe roate,
sub conotaţie negativă
pentru că ce e dat să plece
pleacă,
atâta vreme cât n-are încă
rândul să se-ntoarcă.

în timpul intermediar,
frământarea învârtirii
şi a unor spiţe de gânduri
se-mplântă în zadar.



zadar,
cât e de infect,
infect de perfect
pentru ca totul să meargă bine,
(căci dacă n-ar fi zadarul
ceea ce ar fi făcut să ţină
n-ar ţine-
pentru că exteriorul
ar afecta terbil prin încercări
reuşite
interiorul).

dar când zadarul e pleonastic
inutil,
să nu-ţi dai oare ghes
la smuls peri?
acum depinde de care
preferi:
de livadă
sau de cap?
ezitare...
dar se recomandă
nenorocirea capului
atunci când oricum
e pe post
de degeaba
şi-ţi stă în drum.



în zadar e totul în acumul ăsta neînduplecat, suflet dereglat, timp fărâmat, neastâmpăr în minte, tentativă necuminte, certitudini dezechilibrate, decizii răsturnate, sentiment întârziat,
rezumat.







photo: made by Felicia SIMION
model: Zor de Zi