dezamăgire

am fost un lung șir de răspunsuri ale căror întrebări n-am stat să le pregătesc.
am fost un rezultat adunat din sute de calcule negândite aritmetic, dar într-o oarecare logică.

credeam că sunt produsul câtorva alegeri făcute benevol și a multor decizii luate constrâns. credeam că balanța o să se schimbe într-o zi. asta nu s-a întâmplat.

mi-am imaginat că nu voi ajunge ceea ce reproșam la alții. am îndrăznit să promit asta. nu mi-am respectat cuvântul.

 în general, credeam că nu o să permit ceea ce în urmă lăsam încălcat. nu am reușit.

îmi pare rău pentru iluzia îndelung alimentată de a face în mare parte dreptate. nu mi-a ieșit.

am investit mult în a construi ceea ce acum dărâm. nu mă hotărăsc dacă asta a fost întru totul zadarnic.

într-un fel, mi-am depășit limitele, dar la modul negativ vorbind. cu toate astea, poate și explorarea acestui teren îmi va aduce beneficii.

sunt din ce în ce mai departe de aria mea de confort mental. am reconfigurat mai mult decât mă orientasem și nu mi-am numit puncte de sprijin.

nu mă învinovățesc mai mult decât e cazul. sesizez că sunt pe alocuri mai puțin decât era cazul.

prostie

posed, neinteresată fiind,
sfârșituri neînduplecate de nimic.

știu pe de rost viitoarele mele tăceri divulgate,
le voi turui cu satisfacția că am avut drepate,
cu amărăciunea că nu le-am putut împiedica
să facă sens.

nu am control asupra miilor de sfori,
se joacă până și piesele nescrise vreodată
se țin monologuri viscerale despre cum să fii altul
în rolul vieții tale.


aștept să văd ce nu se întâmplă,
ne-am cunoscut nicicând
și nu ne permitem adevăruri fără cusur.

zgândăreală

Mi-am resuscitat singură câteva păreri de rău. Nu de alta, dar a răsuci cuțitul în rană e una din preocupările de bază ale unei masochiste, sentimentală masochistă. Clișeica trecere a timpului îmi pare acum mai puerilă ca nicicând, de parcă mi-ar trebuie kilometraj temporal ca să știu că viteza cu care fug spre imprevizibil e letală. Îmi pare că totul e reductibil, mai ceva ca Alice a lui  Carroll, singura excepție fiind corpul de frică pe care îl cresc înăuntrul meu. N-am mai inhabitat cu temerile de ceva vreme și e al naibii de haotic.Nu știu ,sincer ,cum se împacă presentimentele de bine cu groaza de a nu le duce la capăt, dar în fiecare dimineață le așez în ordine, după gradul de prioritate. Ieri, de exemplu, i-am dat liber sens optimismului, astăzi pe liberă trecere reversul. Aștept ziua în care teoriile mele negative vor intra pe interzis și vor fi penalizate cu o depășire de așteptări. Că tot a venit vorba de așteptare, barometrul meu interior îl sfidează pe cel al presiunii atmosferice -cred că aș putea exploda câte un vulcan pentru fiecare gând pe care îl nasc înainte s-adorm.

destructibil abstract

intru în lumină ca-ntro-o peșteră
unde aerul miroase a întuneric scuipat în vânt
și golit de vedenii...
te văd pe pereți
luând locul umbrelor care se dilată
și timpul n-are de-a face
cu glasul meu pierdut în blestem.

te zbiară gheața, te adulmecă pământul
și în apa cea fără de sete te scurgi
ca să mai miști tăceri
din ochii mei de nepătruns.

mai caută-mă o dată la capăt de zile
și curmă-ți zadarul cu care m-ai uitat!
din cerul meu nu pleacă nimeni
și niciun înger n-a intrat.


te-ncearcă vieți la rând
și nu știi ce-i cu tine,
iar eu treptat îți surp
și suflet și visare, căci eu cu mine toată
m-am dat să te dărâm
și tot rupând din tine
eu m-am făcut întreagă.

intru în lumină ca într-o peșteră
unde aerul miroase a întuneric scuipat în vant
și silă de frig mă ia și mă naște
din piatră în piatră.

e absurd,dar n-are altfel cum fi

ești tipul ăla greșit de băiat bun
căruia nu îi poți spune pe față
că nu,

chiar NU.

e o idee proastă să mă faci pe mine
să nu fiu în stare să te aduc cu picioarele pe pământ
și e aici vorba de o lașitate,
e vorba de a nu avea curaj să accept să fiu
nefericirea ta.
dezamăgirea ta în dragoste,
fata aia pe care o placi prea mult
și care nu te place înapoi.

dacă ți-aș spune așa, fără ascunzișuri:
-băiete, dă-ți seama, ești în plus,
gata, ai depășit limita,
nu pot să mă mai prefac că nu știu
că ești topit după mine,
nu pot să mai țin pasul cu tot excesul tău de zel
afișat în n mesaje structurate prelung să-mi arate
cât de mult te atașezi și simți nevoia
să-mi împărtășești toate secundele tale
doar pentru că fac parte prea mult din gândul tău,
timpul tău și viitorul în care nu am nicio intenție să fiu,
dar tu nu ești în stare să-ți dai seama,
doar pentru că la "ce mai faci"
sunt forțată să răspund cu un "bine"-
un bine din care tu faci o declarație de iubire.


încă nu-mi vine să cred cât de puțin vă trebuie
ca să vă faceți iluzii și să dați din coadă,
să fiți mereu acolo, mereu amabili,generoși,
gata să vă lăsați fraieriți pentru oricâtă vreme
și-apoi dintr-o dată dați la o parte,
ca mai apoi să suferiți și
să spuneți c-ați iubit o femeie
iar cu asta viața voastră a fost viață,
deci demnă de pus la roman.
desigur, suficient ca să nu mai credeți
în femei.
să nu mai vreți să vă îndrăgostiți vreodată,
să vă căsătoriți din plictiseală, compromis
sau rigoare socială.

ești tipul ăla greșit de băiat
căruia nu îi pot spune
Nu, chiar Nu,
pentru că că vezi prea bine,
știu ce destin te așteaptă
și eu încă mai cred în minuni,
încă sper că te vei dezîndrăgostii de mine
sau poate nu mă placi de fapt cum crezi, cum știu,
pentru că vezi tu,
tu nu vei apuca să vezi vreodată altceva decât firimituri
din ce aș putea fi dacă
mi s-ar întâmpla și mie să fiu
tipul ăla greșit de fată bună,
gata să se dea toată.

alteregă

sunt una cu stricatele care își lasă copiii în tomberoane.

sunt la fel ca așa zisele niciodate mame
care dau naștere, dar nu știu cui și nu vor să afle.
sunt la fel ca ele,
atunci când fug să-și refacă planurile

amenințate să fie date peste cap

de existența nedoritului pe lume.

nu-mi permit să vreau mereu să știu de tine,
nu de acum.

te las al nimănui,
să mori sufocat în gunoaiele mele de inimi,
să zgurme câinii după suflul tău cald,
să te găsească un măturător de stradă
și lumea să aibă în sfârșit ocazia
să se întrebe ce suflet pot să am.

dacă apari la știri,

să știi că la ora 5 îmi beau ceaiul
și zâmbetul meu decent sordid
nu va spune niciodată cât de mizerabilă sunt...
ei vor trece senini pe lângă mine,
fără să știe că nu fac nimic din iubire,
decât abandonuri de sine
și avorturi repetate de fericire.

nu-mi permit să le-ntrețin decât ura,
a le hrăni dragostea îmi dă viața peste cap.

sunteți atâția orfani pe lume
și-atâtea femei blestemate...
te pun la număr
și pe mine la stricate...

lost

mi se rupe
afurisita asta de coardă pe care o întind la maxim!

să te duci la naiba
că nu i-am mai trimis pe nimeni de ceva vreme şi se plictiseşte.



să fie uitare , de-ar pieri lumea!



























băgă-mi-aş
fluturi în stomac!

eul de după

aici e inima mea

și e locul în care nu se mai face lumină

deși se fabrică dimineți în șir...

un șir lung care se deșiră din toții sorii

pe care i-am epuizat vreodată.

aici sunt toate minciunile mele

care nu mai au nici ele capăt,

care râd cu toate fețele

și mi se lipesc de spate...

un spate lat întors opac și drept

la toate "și dacă poate "urile...

aici e zâmbetul meu

din ce în ce mai surclasat

de alte și alte subterfugii faciale.

aici aș vrea să fiu eu,

dar e mai ușor să vreau pe oricine

și să am pe altcineva

decât pe mine.

later edit:

iar undeva acolo era inima ta,

singurul ceva în care

mă puteam da uitării.

"nimic nu trebuie, totul este de preferat"

cei care nu vor să se ridice trebuie lăsați să pice.

și cei care dorm trebuie lăsați în trenul liniștii lor, să treacă de stație.

iar cei care visează prea târziu, trebuie trimiși în niciodată.

cei care sunt plecați când se pune masa, trebuie lăsați să moară de foame.

cei care nu știu când sunt sănătoși trebuie aboliți.

și la cei unde e pacea trebuie adusă răzvrătirea.

la fel și celor care au totul, trebuie să le fie adus spre saturare nimicul.

celor care aruncă le trebuiesc cei care strâng.

celei care pleacă îi trebuiește dorul.

celui care vinde îi trebuie plata.

celor fără de cap le trebuie amputarea picioarelor.

celor fără de suflet, le trebuie luată Viața.

"nu există scurtături către priveliști mărețe"

îmi pare rău, chiar va trebui să urcați scările dragilor

și eu tot așa am ajuns aici.

a trebuit să transpir

să refuz să aștept să se inventeze liftul

să îmi dau sufletul

să mă treacă toate apele

și să mă lase fără de uscat

să mă ia cu febră

și să ard,

să-mi vină să mor

și să mă ia cu amețeală

să mă încerce prăbușirea

și să mă ademenească statul pe loc

sau urlatul neputiinței

implorarea către zeii nenăscuti

sau scuiparea lor între ochi

s-a întâmplat să uit ce e la ultimul etaj

și să mi se pară totuna jumătatea,

dar apoi am văzut că era cea goală

și am băut paharul întreg

deși nu de sete,ci ca să-l umplu

și m-am potolit cu mine însămi

și m-am mișcat cu mine însămi

și am călcat și pășit tot cu mine

m-am împins de la spate

mi-am dat peste față palme

și-am îndurat să-mi cobor mintea

în pântecele acestui egocentrism

care mi-a născut la loc sufletul.

îmi simt șira spinării cotropită de-o herghelie de cai,

care mai de care mai suri, negri și albi,

iar eu continui să nesimt simțirea,

să percep corect insesizabilul...

mi-e somn de mare

și-un drum prea nocturn mă separă de abis.

totul e scris

în zare

totul e haos ,

un absurd absolut de cauze si efecte,

fără mâini, fără picioare, cu adaos

de modulatii perfecte

incerte,

mă cheamă zilele la apel,

eu vorbesc,

mă-nșel

mă trăiesc.

un nerost general,

nu mă dăruiesc

mă reclam

și când vreau cel mai mult

nu-mi mai trebuie deloc

și n-am cuvânt de drept

când mi se face prea loc

și prea timp să mă-ncurc

să mă repet

în ordini dezastruoase,

mă arunc,

fără de aplomb,fără de oase

și nu știu câte vieți

mai am de rupt în picioare,

am suficiente tristeți

în care să mă duc la culcare,.

favoare

nu mă doboară niciodată ochii aruncați pe mine, ba din contră, mă întăresc și mă ridică. cel mai mare bine care mi-ar putea fi făcut ar fi să nu însemn nimic pe traiectoria lor...mi-e teamă că într-o zi n-am să mai pot rămâne eu cu atâta putere în mână.

aruncatul nimicului

bine,e totuşi bine că mai gândesc înainte să mă las pe mâna tentaţiilor,înainte să mai simt impulsiv pe momentul trecutului,ca un răspuns perlat la întrebarea nimicului...
pentru că uneori îmi vine să dezgrop toate rădăcinile firelor de păr din neputiinţă de altceva... şi neputinţa crede-mă,e peste tot! şi te face mic şi chircit şi întortocheat în jurul axei tale,nici vorbă de zile şi nopţi,o singură ameţitoare noapte...gravitezi în jurul conşiinţei tale,care nu iartă neînduplecata,nu-ţi iartă vrutele şi nevrutele pe care le-ai trântit la nimereala disperării...
nu o să înţelegi pentru că vezi tu,nici eu nu înţeleg prea bine...dar nu cred că e de bine. e un bine stricat şi pus la păstrare sub formă de gol...gol acolo unde răsună vocea ta,gol acolo unde erau cuvintele tale,gol urmele tale pe trupul meu,gol,privirea ta în a mea,gol într-o iarnă de care mi-e frică...şi e un gol care încă respiră şi nu se videază în niciun fel, un gol care nu intră la apă,unul de care nu poţi scăp, pe care nu-l poţi băga sub preş,nu-i poţi face nimic...pentru că e un gol care umple. în principiu pe mine de tine... dar numai de-ar fi numai atât!


ăăăh....şi sunt seri ca astea,după nopţi ca cea trecută şi după perioade ca cele din spate,când răbufneşti...că e sănătos. ca şi cum după ce ai fi umblat prin toate junglele,deşerturile şi munţii pământului,ajungi acasă şi faci o baie caldă...la tine în cadă. dar eu tot simt că încă doar mă spăl pe faţă cu apă de ploaie printr-o văgăună a minţii mele. "acasă"- noţiunea asta mi-a devenit stângace de ceva vreme. mai întâi ştiam ce e ,apoi am negat ceea ce ar fi pututu fi şi i-am dat altă locaţie,urmând ca după să rămân pe drumuri,având însă din nou o tentativă de a pune capul în pământ şi a mă întoarce ispăşită "acasă", dar n-am găsit nimic aşa că iar am risipit şi rătăcit... poate că lumea e acasă...poate că acasă nu e neapărat cineva.

trăim printre n combinaţii posibile,milioane de şanse şi infinit de multe eşuări...neînţelegeri,ambiguităţi...a fi derutat,debusolat,îngrijorat,a fi predispus s-o dai în bară sau să nu-ţi iasă totul aşa cum vrei, nu e decât rutină...

nu.nu văd.şi nu aud.nu pricep.nu pot.nu-mi iese.mă înfurii,dar tac.înghit când ar trebui să scuip şi inspir când ar trebui să dau afară. care parte din "mine" îmi scapă?

păcat.mare păcat că mi-a păsat întotdeauna prea mult de toate.

http://www.youtube.com/watch?v=L7xSofqmHLs

chiriloLESSemnificativ

acum ştiu că în colţul stâng de zâmbet purtai o grimasă,
că pe caldarâmul privirii tale şedea un gândac,
că mi-ai surzit toate urechile de ac
şi m-ai trântit pe masă
la disecat.

ştiu că ai scos totul din mine şi l-ai pus la loc,
într-o altă ordine de idei,
într-o entropie anevoioasă,
ştiu că te-ai abandonat din mine,
că te-am trimis devreme acasă.
sincer,eram sătulă,
de mură-n gură
şi dus cu zăhărelul la plimbat.
nu,nu puteam fi siropoşi,
plus că eu vroiam clătite,
tu-mi dădeai gogoşi
pe nesimţite.

şi-apoi,pot eu să vorbesc despre noi?
la drept tăcând?
m-aş împiedica de-un stâng
cam strâmb de cuvânt.
noţiunea aia era un singular plural
în care nu încăpea nicicum un doi.



nu mi-au scăpat gâtul din gheare,
nici teama scursă-n picioare,
nici tremuratul de buză plângând,
nici tu din fiecare gând.

pueril,
m-amestec inutil
neomogen,
uit să mă chem
după cum m-ai numit.


ştiu că nu totul trebuie să aibe sens,
că cineva găseşte o logică oricum,
evit să punctez ca să mă opresc din mers,
mint că nu ard până nu mă văd scrum,
exclam în întrebare cu cratimă lângă,
tu ştii că ţi-am făcut albastrul să plângă.

pentru ce nu mai are rost
rămâne câte-un prost,
în post
să ţină post
pe post
de post
...
mai departe,
dorul
şi
să ne fie de bine!
scrie pe mine,
acolo unde ţi-ai înfipt cursorul...

cuvânt cheie: ZADAR

Asculta mai multe audio Muzica

învălmăşeală.


şi fisuri de gânduri umplute ochi
cu confuzie,
în grabă.
mai degrabă
încerc să-mi amintesc un netrecut,
decât să uit un prezent sleit,
să urlu un sunet mut
sau să alerg îngrădit.

îţi vine să dai,
să izbeşti,
ferestre,uşi şi pereţi,
dar faci din piatră mască
şi te deprinzi să taci
într-o mimică ipocrită
de-a dreptul
în care suferinţa
cică,
îşi găseşte imperfectul.


mamă şi lumea asta
e cercuri toată,
deja ştiu ce am de făcut,
odată şi odată
am să fur toate compasurile
şi le rup.

e absurd:
merit şi nemerit simultan
din plin.
văd surd
şi amţesc învârtindu-mă
în chin.


da,da,totul merge ca pe roate,
sub conotaţie negativă
pentru că ce e dat să plece
pleacă,
atâta vreme cât n-are încă
rândul să se-ntoarcă.

în timpul intermediar,
frământarea învârtirii
şi a unor spiţe de gânduri
se-mplântă în zadar.



zadar,
cât e de infect,
infect de perfect
pentru ca totul să meargă bine,
(căci dacă n-ar fi zadarul
ceea ce ar fi făcut să ţină
n-ar ţine-
pentru că exteriorul
ar afecta terbil prin încercări
reuşite
interiorul).

dar când zadarul e pleonastic
inutil,
să nu-ţi dai oare ghes
la smuls peri?
acum depinde de care
preferi:
de livadă
sau de cap?
ezitare...
dar se recomandă
nenorocirea capului
atunci când oricum
e pe post
de degeaba
şi-ţi stă în drum.



în zadar e totul în acumul ăsta neînduplecat, suflet dereglat, timp fărâmat, neastâmpăr în minte, tentativă necuminte, certitudini dezechilibrate, decizii răsturnate, sentiment întârziat,
rezumat.







photo: made by Felicia SIMION
model: Zor de Zi

nimereală. totul.

Nici măcar în glumă nu mi-aş mai lăsa nepăsarea la îndemâna ta;de mult prea multe ori s-a fărâmiţat în substraturi sub influenţa catalizatorului acid injectat în ochii tăi necopţi. Vreau să cred că ne-a ajuns. Ne-am ajuns suficient unul pe celălalt ca să nu ne mai putem lăsa în urmă.


În căuşul umerilor tăi stridenţi
Mi-am picurat cuvintele virgine
Ce încă nu-şi descotorosiseră copilăria,
Ce-şi unelteau provocator ieşirea-n lume
Şi prima lor noapte în versuri.


M-ai secat pe vid,
mi-ai scotocit pliurile trupului
şi ţi-ai culcat mădularele verzi
în aşternuturile răsuflărilor mele ţipate,
având grijă să-ţi ştergi amprentele mâinilor
ce te cotrobăiseră înainte.

Nu mi te-am putu smulge până n-am acceptat
să rămân desfigurată pentru o vreme,
până n-am învăţat să fac franjuri emoţiile cutante
stagnate parazitar pe corpul meu naiv,
A trebuit să plătesc cu absenţă de mângâiere
acel imens morman de piele
moartă sub tertipurile degetelor tale.

Deseori îţi zăream necunoscutul ,
umbla pe la porţile pleoapelor mele
şi-a trebuit să să mă-nchid pe dinăuntru
în cruntă orbire,
de teamă să nu fiu asaltată
chiar în propriul meu eu de sine
şi să trebuiască să te denunţ
pentru violare de domiciliu,
să trebuiască să te alung pe drept,
să mă lepăd de tine cu inima neîmpăcată.


Pentru că te preferam liber,
dar închis în obsesia de a mă afla,
decât încătuşat în libertatea
de a mă fi avut cândva.

şi pentru mai ce?

glasul meu e o stradă înfundată de la capătul căreia eşti nevoit să te întorci.
cred că n-am timp acum să-mi dreg visarea, mâzgălesc în grabă câteva sentimente sfărâmate şi mi se pare că evit în felul ăsta să mi se facă urât de mine.

pusă faţă în faţă cu întunericul,imaginea mea se formează la infinit. noaptea mă-nconjoară subit cu-un mănunchi de stele uscate. te plimb printre drumuri deşarte ,dar tu nu semnalizezi depăşirea. cât o să mai aştepţi până să cazi în prăpastie şi să mă tragi după tine?

în definitiv,colecţiile noastre cresc invers-proporţional. în timp ce eu îmi consum rezervele de mine adunând cât mai multe surescitări de suflet pe care le etichetez ca fiind amintiri, tu îţi umplii casa de inutilităţi străine pe care nu le poţi figura altfel decât ca obiecte.
şi cum să nu îmi fie ciudă când o bucată din mine rămâne pe post de artefact în muzeul răcelii tale ca un lucru al cărui uz s-a stafidit de mult?

ce ştiam neştiind nimic? ce am omis cunoscând totul?
nici măcar n-am simţit vreodată că-mi ţineai la adăpost pe umeri răsuflările speriate.
şi pe lista lucrurilor triste aş putea adăuga şi felul în care am învăţat să cârpesc haine din lipsuri mari de material.mi-e frig acum când mă gândesc că mă-ncălzeam cu papiote întregi de noduri pe care le înghiţeam sub formă de efervescente.
jocul de copii necopii nu poate fi introdus la capitolul poveşti şi iar dau pe minus aici.
rămân fără de nimic, cu siguranţa că n-am avut oricum niciodată ceva mai mult decât atât.

"şi totuşi e mai drăguţ să fim oameni"
ha,ce glumă bună!

mind is only hearts`s partner in crime :)

Oamenii care uită câte le-ai spus şi făcut îmi lasă un gust amar.
Oamenii care nu au încredere în tine pentru că nu au în ei însăşi,mă fac să îi compătimesc.
Oamenii care nu mai ştiu ce i-ai făcut să simtă , sunt irecuperabili pentru sufletul meu.
Oamenii care nu îţi mai vorbesc, dar au pretenţia că ştiu tot ce se întâmplă cu tine , mă irită,rău.
Oamenii care se apucă să îţi dea sfaturi care nu iau forma firii tale şi te contestă pentru ceea ce eşti , nu merită osteneala.
Oamenii care filtrează înainte lumea prin binele şi răul lor , nu au dreptul să te oblige să rămâi cu aceleaşi decantări.
Oamenii care se retrag şi îşi bagă eşecurile sub preş , sunt cei ale căror victorii vor venii cel mai greu.
Oamenii care pleacă trântind câte o uşă, o zgârie adesea cu unghile de partea cealaltă.
Oamenii care etichetează totul cu aceeaşi denumire sunt cei care niciodată nu vor face alegerile potrivite.
Oamenii care fug n-ar trebui să aibă pretenţia să te oboseşti să îi ajungi.
Oamenii care separă şi împart la milimetru, sunt cei care ajung să piardă în final totul.


Oamenii cu caracter de fier sunt oxidabili şi dacă totuşi îl au din oţel inoxidabil, oricum sunt de metal,iar metalul se topeşte...dispariţia e oricum iminentă.



PS: pentru EL şi EA
PSS: optez pt caracterul de piatră
PSSS: aproape se merită să nu te rişti să îi salvezi pe cei care au pierdut capătul firului.dacă ei nu mai cred şi simt, mi-e de ajuns să o fac eu fără să îi întreb,fără să îmi pese dacă au habar...

"Si totuşi e trist în lume..."

curent

"Om mare şi nesuferit,eşti doar un ornament din decor! Eşti cronometrabilă! Doar un om,înţelegi? Doar un om.DAR primul om care mă ucide cu vorbe. Păcat cinic ce te-ai abătut asupra sufletului meu... te urăsc mâncător de fericire şi căldură şi mi-e sete de tine,am nevoie în permanenţă să te beau ... "

iar eu îţi spun că îţi încap între gene,sunt atât de mică încât curând voi fi nevoită să îţi iau un microscop. dar de ce nesuferită când tu suferi din cauza mea? şi de ce ornament din decor când în geometria miopiei tale sunt singurul plan temporar detectabil? şi de ce cronometrabilă când tu nu mă laşi să mă trec şi lungeşti tot mai mult linia subţire ce ne desparte de un mâine în care va fi ca şi cum nu s-ar fi imaginat?

doar un om? n-am pretins să fiu altceva. nici nu-mi doresc.
ucid? cu sânge rece de şarpe năpârlind la un soare ce în sfârşit primăvăreşte golul din mine.
păcat? de la prima gură până la ultima sunt toată amar şi totuşi mă ceri diabetic în mod repetat ca pe-o nevoie de dulce. se trece la mine în cont judecata, poţi continua!
cinică? cu desăvârşire imperfect de cinică. mai am de retuşat sentimente.
m-am abătut? m-ai ademenit.
mă urăşti? cu câtă dragoste?
mâncător de fericire? venele mi-s seci de endorfine. care fericire? mă hrănesc cu aer îmbâcsit de contradicţii şi semne negative,am sarcină neutră şi energie vertiginos în scădere...ai să te usuci în curând de sete. apa ce îţi sunt îngheaţă.




bagă-ţi minţile în cap ! învaţă să deosebeşti paharele murdare de cele de unică folosinţă!

amicei A.MARE

ea spune :

Acum îmi dau seama,erai doar un nimic ce creştea în ochi meii odată ce te dădeai grbăit înapoi spre în faţă. Erai un nimic ce-mi intra sufocant în ochi atunci când nu te vroiam,erai doar ca să te cer când te îndepărtai şi mă lăsai ... nici măcar nu mi-am dat seama când ai trecut de la un "CINEva" la la un "aNUME" şi nu sunt nici acum în stare să te transform din "acEL" la un simplu fără nume "el".

Nu mai ştiu cum uit să-mi amintesc de tine. Cum să mă opresc să zâmbesc când mi-aduc aminte de cele mai proate glume ale tale. Nu-mi vine să cred că încă mă mai fâstâcesc copilăriile tale,pe care, dacă nu ţi-ar purta privirea,le-aş putea sancţiona uşor cu o punere la colţ. Mi se prea întâmplă să te văd în treacăt şi să îmi închipui pe fastforward toate expresiile feţei tale pe care mi le-ai afişat în tot timpul de când te ştiu; mi se pare că faţa ta e o ironie la tot ceea ce am putut să fiu înaintea ei. Şi ştiu că toate prostiile le-am făcut din cauza ta,dar de ce nici acum nu-mi iese nimic bine deşi nu eşti în preajmă? De ce mi-aş mai dori să fi în preajmă? Fără tine sunt şi eu cum pot,uneori mă descurc prost,alteori îmi iese. Sunt ceea ce sunt şi altora le place,dar mie oare da?

M-aş putea obişnui cu ideea că nu am fost "aceEA" pentru tine,dr nu pot trece peste faptul că m-ai făcut să cred asta. Nu-ţi pot ierta cuvintele pe care ţi le ştiu pe de rost şi nici momentele în care m-ai ameţit în jurul unei bomboane pe care nu mi-ai dat-o niciodată . Încă sufăr pentru asta...sufăr că gustul e încă amar şi nici nu mai cred în dulcegării. Sufăr pentru că în definitiv sunt şi eu tot un copil pentru care baloanele colorate s-au desumflat prea devreme.sufăr fără să o ştii,fără să se ştie,fără să o ştiu probabil nici eu însămi. Dar nu mai simt...am încetat să fac asta de ceva vreme. Ce-ar mai fi de simţit? Regrete? Niciodată. Pentru că sunt ceea ce fac şi pe mine nu am să mă regret niciodată.

Mă întreb uneori cum s-ar înclina o balanţă dacă am pune pe un taler oamenii cărora le-am vorbit de tine şi pe un altul oamenilor cărora le-ai tăcut despre mine.Nu o să mai conteze în curând nici duplicitatea ta, nici naivitatea mea.Rezultanta o să fie tot un 0 care duce spre uitare.

Dacă te osteneşti vreodată să mai dai vreun semn că ne-am fi cunoscut cândva,am să-ţi zâmbesc la fel de frumos pe cum am făcut-o mereu. Dacă inima mi-am lăsat-o prinsă în ghearele tale,dacă gândurile mi le reţii cu indiferenţă,ei bine, satisfacţia de a ştii că mi-a păsat atât de mult pe cât nu aş fi vrut să îmi pese de tine,nu am să ţi-o dau niciodată.





scriptumPOST: ea nu sunt eu. ea e ea. o fată super.