fără gânduri secunde

Se vorbește prea mult în jurul meu despre păreri de rău și regrete. E foarte suspect să te prezinți impecabil la întâlnirea cu trecutul, de asta oamenilor le place să-și șifoneze sufletul pe margini cu câte o amărăciune persistentă. Le place să creadă că lucrurile puteau sta altfel și că neapărat ar fi putut sta chiar mai bine, dacă și cu parcă s-ar fi plimbat cu un iaht și nu cu o barcă. E necesară o anumită iluzie și voluptate întrezărită din confruntarea cu alegerile pe care le facem : ne dăm singuri bătaie de inimă cu fel și fel de ipoteze despre ceea ce ar fi putut să însemne idealul. Nu există însă decizii perfecte. Suntem fix acolo unde am considerat la un moment dat că putem ajunge. Lipsește un curaj pentru a accepta ceea ce suntem și ceea ce putem deveni de la următoarea alegere înainte.

De cele mai multe ori ceea ce lăsăm în spate rămâne în beznă. E natural să umbrim ceea ce trece pentru a lumina drumul care ni se deschide. Întunericul memoriei rămâne uneori indescifrabil și nu se arde gazul de pomană sentimentală pentru a sonda în amintirile care nu ne lasă să trăim pentru că la finalul unei dereticări de arhivă mentală nu îți poți da seama cine pe cine a exploatat : tu timpul sau timpul pe tine.

Ca să rămân împăcată cu mine îmi repet cât mai des cât de nepricepută aș fi să trăiesc fără de pielea mea pentru că înăuntrul acestor ziduri ridicate de acest corp, mi-am construit singură o cetate privată a fericirii și am aruncat mereu punți către zare, astfel că pot să-mi cuceresc oricând fărâma de cer doar punându-mi sufletul să traverseze lumea din afară.

Iubesc ceea ce am făcut să se întâmple, iar o iubire adevărată nu poate fi niciodată desființată de regret.

caliente

Să mi se aducă aminte că vara nu are gust de umeri goi.
Am uitat cum se probează soarele, cum se asortează diminețile cu culoarea mercurului din termometru și cum se sare peste bălțile fanteziste din asfalt. Sunt în anotimpul ăsta mai acasă ca acasă și mă regăsesc bolnavă de-o stângăcie cu care nu mi-a mai fost dat să conviețuiesc. Nu știu cu ce nu mă potrivesc, poate cu timpul ăsta pentru care nu mi-am făurit niciun scop.


Mi s-au bronzat nedumeririle. Cred că mi s-au luat câteva straturi de piele odată cu toate dubiile pe care le-am scos din ecuație. Nu se hidratează inima cu multă apă, poate doar cu o mare pe care anul ăsta o evit cu cele mai bune intenții. Dejunez cu bucurii mărunte și prânzesc în aromă de ceai și cafea. Seară mă mai gândesc să asezonez cu fructe. Nu aș mânca vara decât nopți albe pe pâine, iar ălea cumva să aibă gust de înghețată fierbinte.  Revin cu scenarii mai coapte acum. Am la îndemână clipe pe care să le fac memorabile și multe cămări atriale pe care încerc să le umplu. Bucuria  e bună la gust.

Răsună în mine vremuri mai calde și-am să-mi țin cuvintele pe aici.

hopefully not the last

I can't be anything less. Not anymore...

There are no limits between my myriad of alter egoes...just fine cuts to make them break strings easily...
nowbody's home, but someone's restless nights.

no mornings left to sleep beneath my soul . I used to like myself hanging by the thread of your thoughts, but now it's too late in Neverland to start looking for danger... I take no credit to myself for trying to escape.

blundering around in this reckless conviction of mine. there are no turns,no ups, no downs... first you slide, then you keep on doing the same. regrets? When something couldn't be lived, it was played... unfortunately, I played a lot even when I could have lived.

I blame myself for all the autumns I have gathered into my dark shadows of doubt.
There's no point in trying to remember how I was...I spend my time being who I've become.

it is all about making attempts... and notes to yourself. There is no one who is tracking your life more than you do, there is no one who runs faster after you than your inner self... you're no one's glory, you are your own pursuit of happiness...

repetabila noapte zi

"asta numești tu ideal de iubire? acest continuu asasinat?" - C.Petrescu, Ultima noapte de dragoste, Întâia noapte de război

ceva îmi spune că facem periplu salt peste nemurire

undeva sub freamătul de frunze știrbe
și maldărul de flori ...

se dezlipesc de pe ochi pojghițe de sare

și pentru a nu știu câta oară nu plâng,
pentru a nu știu câta oară nu îmi găsesc rostul,
nici mie ,
nici al celei ce nu sunt.


sunt propria mea frică,
mi-e frică de mine ca de-o iarnă grea
și propria mea lașitate
mă face să te lupt.

e ultima toamnă de vară
și ultimul dor strâmb...
întâia zi din tine
am s-o petrec departe.

încă aștept să-mi spui că-n grabă
ai uitat finalul...

zexe

Depistez linii adânci în carne acolo unde obișnuiam să aud spunându-se de ...
linii care nu duc nicăieri, al căror grafic se intersectează

cu abstractul unei geometrii fără spațiu.

azi simt cum gurile sapă șanțuri în care nicio apă nu poate trece,
niciun păcat nu se mai poate spăla,
nicio piatră nu mai poate rămâne la loc,
lăsând suflete să-noate.
azi știu că acolo unde aud ecoul
s-au prăvălit în gol multe uitări de sine.

periodic, mai vine câte o toamnă
și nouă câte-un anotimp la cap...

sisifă strădanie de a descoperi ceva care să dureze.
am ajuns să iau atâtea capete la rând
doar ca să dau mereu peste nesfârșituri.

pădurea spânzuraților îmi ține umbră pe conștiință,
iar eu am nevoie să-mi scot crimele la lumină.

E în vogă acum să vorbești despre exorcizare,
e un cuvânt estetic și cu figură de stil,
însă eu rămân în vocabularul fundamental al demonilor mei
care m-au vorbit dintotdeauna așa frumoasă.

zaharisesc

mă divulg senin în tine

undeva la crăpătura zorilor în verdele

cu care mi-ai sălbăticit privirea.

m-ai lăsat să mă las decoperită

și niciodată nu rămâi pe margine,

de-aia miezul meu acum nu se mai pierde.

ne putem iubi pe ape care nu știu să curgă

și-am să-ți spun într-o zi despre mine
și-n câte mări am alergat să mă torn

până când să-mi stai în cale,

până când m-ai obligat să mă beau.

am prea mult nesomn ca să te pot visa

așa că te trăiesc cu inima deschisă.

gineco

m-ai lăsat însărcinată cu imposibilul

și-am să-ți fac iubire din flori,

pasiune bastardă

care nu o să poarte nume,

care o să se știe pierdută

în necunoscutul pieptului tău

și-are să urle de foame

la toate portile inimii pe care o ai

și-are să-nfigă ghearele

în pieptul la care a crescut.

nemernic milos și bunule rău,

ai să-ți faci timp de chinul meu

și-ai să-mi ții travaliul în perne

ca să pot muri de fiecare dată

din ce în ce mai puțin

până dau viață.
ai să fi acolo, drepturi depline

să mă lași să te rup,

să te blestem și țip și arunc

în cea mai mare grație,

să te iubesc fără acte

și termen de garanție,

fără custodie pe sentiment.

tu cu mine și copilul nostru imposibil,

suntem identități furate,

un mic act de creație bine jucat.

sentința finală

va fi cu mult mai coaptă

decât crudul adevăr.

nu aștept de la tine nimic,

m-ai lăsat cu inima mea la gură,

gata să mă avorteze

și să-ți facă loc să te naști ,

IMPOSIBILULE!

reacție agresiv de lentă

vocea e un ecou ciudat,

un scârțâit de esofag al noptii

care înaintează pe parchet

și privește prin gaura cheii...

...

dar ca să o trec la romantism

și emoție

am un calvar în pântec în ultima vreme,

atunci când te rostesc în mine.

degeaba sunt zidită într-un corp care te vrea

și degeaba tot mă laud că mor în viața din tine.

nu s-au făcut ape suficient de adânci

încât să nu mă poți scoate.

refrenul ăla închistat pe spate

îmi face și acum sângele să stea la coadă

și să bată ritmul arcurilor întinse.
te-am acordat la toate timpurile

cu gura mea și mapamondul ei întreg de limbi de ceas
te-am făcut perfect, perfect de simplu până în prezent

și-acum știu că poți să pleci oriunde-n oricât

pentru că numai eu îți știu slăbiciunea

și puterea de a mă părăsi în tine

până la ultima suflare.


n-am să te văd atâta vreme

cât nu accept că e de ajuns

să mă privesc

ca să știu că ești.

preludiul unei neintenții

așa c-am să-ți fac cruce pe ultima suflare nedată,
mai mult ca-ntotdeauna în mai puțin ca niciodată.








agasează toate sentimentele care apucă să nască
pui în pântecele pustiului,
iar pustiul nu e al Saharei,
cel puțin nu al Saharei pe care o știu,
ci al deșertului necunoscut din trupul meu.

cine să mai stingă ploile de foc?
astăzi un simplu fulger de amintire
m-ar face doar să trec repede mai departe.
dacă încă mă mișc încet este pentru că
nu pot să nu (mă) uit pe unde trec strada.
e tropotul dulce al picăturilor care umplu paharul
și rod piatra din piept cel care mă face
să mă dau peste cap până îmi vine cerul
la picioare.
tot acolo zace și dragostea de trecut,
peste care trosnesc arderi neoxigenate
de nicio talpă melancolică și chioară.
astăzi mă leg cu mine la ochi
și văd prin transparențele mele defecte
o lume capabilă să se înduplece,
o lume gata să moară.


însă n-am să dau prea tare,
o să-mi fie milă și-am să-mi pun sângele la soare
înainte să mă târăsc în arterele tale.
n-are să fie nicio crimă în dreptul inimii tale,
decât suspecta urmă că te-am atins cândva.

display

mi se pare absurd să mi se ceară să mă pândesc. eu mă scap de fiecare dată din vedere.

când nu mă prinde nimeni, eu mă găsesc la nicăieri.

caută-te la infinit! - așa mi-a aruncat cineva odată într-o doară.

nu mă pun la socoteală pentru că sunt nenumărabilă.

despre suprafețele mele v-am povestit vreodată măcar vreo lungime de undă?

sunt sesizabil evident de intacte. nu se va vedea niciodată mai mult decât granița cu adâncurile despre care se tace vorbind superficial. ultimul set de pânze care a plutit spre mine s-a făcut franjuri. de atunci nu au mai existat cutezanțe de genul ăsta. nu mă dau decât pe nesfârșitul din mine.

n-am să pot vreodată suficientul. mă depășește. nu sunt în stare decât de sub sau peste, pe aproape îndepărtat.n-o să mă redau niciodată în rezumat. prefer să nu umplu, decât să ajung la saturație. aleg să fiu prea puțin, aleg să golesc, aleg să construiesc carențe și să alimentez lipsuri...

în curând am să pot spune despre mine că am fost inutilă în momentul în care m-am lăsat acaparată de îndrăgosteli perisabile și indulgente. și dacă pot să reneg un lucru cu tărie este pentru că mai întâi am putut să cred în el cu toată forța. dacă pot acum să fiu natural de partea asta a sinelui meu, este pentru că am trecut mai întâi prin toate taberele de dincolo.

nu pot să fac dizertație pe orice chichiță. asta mă frustrează. cred că dimensiunea vieții mele e suspendată în cele trei veșnice puncte care mă pot redimensiona optim în orice situație.

review

pe fruntea-i dospită de gânduri
i se zguduie cerul...
Iar zmeul...
i se face franjuri,
înţepenit în pământ
şi fără de cuvânt
intră în rânduri.

Încă unul picat!
În spate,
frâiele adunate,
toate vreodată scăpate
se fac pânze
şi-o prind în păcat.


Smucindu-şi sufletul violent
Îşi scapătă iubirile-n van,
Iar vara curge ca-n fiecare an,
Insolubilă la dor,
torenţial pe geam,
cu lacrimi care mor
în chip absent.

Ea scriind vede,
cât de puţine vede de fapt.
nimic n-a rămas intact
din vechiul pact
făcut cu viaţa...
deşiră aţa
şi se trezeşte cu faţa
spre o oglindă ce n-o crede.

Seacă,seacă,seacă,
înecată într-un strop de apă,
devine piatră.
din niciundele ei n-a mai rămas niciun nicăieri unde să meargă.

photo made by FELICIA SIMION
model: Zor de Zi