prezumtiv

nu ezit, nu am ezitat niciodată să fac rău atunci când mă simțeam capabilă să-l fac și n-am ezitat să fac de un milion de ori binele să fie mai bine atunci când eram în stare să-l dau. pentru asta tot jocul meu e unul de sumă nulă. nu o să -mi iert niciodată ceea ce alții mi-au iertat, iar asta mă face să țin minte să nu-mi scuz niciodată faptele.

sunt partea plină a paharului și niciodată nu m-am lăsat golită de mine. orice perspectivă îngustă nu a fost decât un defect de vedere pe care l-am reparat punându-mi lentile de contact între suflet și minte. vorbesc despre eșecurile mele ca și cum ar fi fost cu mult mai mult decât victorii - asta poate pentru că nu am reușit niciodată să înțeleg absolutul dintr-un om pierdut. m-am rătăcit poate, dar nu m-am declarat niciodată dispărută și am fost prima echipă de intervenție care a plecat în căutarea mea de fiecare dată când rămâneam cu busola în pană.

am îndrăznit întotdeauna să cer de la mine ceea ce nu mi-ar fi putut nimeni da, iar unul din singurele lucruri pe care le-am cerut lumii din când în când a fost să mă restituie întreagă după folosire. mă dezintegrez însă zilnic. în fiecare zi sunt desfăcută, piesă cu piesă și rearanjată într-o ordine imperfectă, reparată și rereparată, neeficient pe alocuri, dând randament optim din anumite privințe, dar intactă, intactă nu mă am niciodată. am încetat să fiu eu și încetez să fiu eu cu fiecare clipă ce trece, doar că trecerea la o tot-mai EU îmi impune cuantificări pe momentele de simțire.

întrezăresc orizonturi pe muchii de cuțit. nu mă tai niciodată în cioburile pe care nu mai încerc să le lipesc la loc. uneori totul ține doar de curajul de a accepta că nu poți fi alb și negru în același timp, iar griul e doar lașitatea de a te ascunde în ordinar. am destituit din roluri elemente cheie, dar secventele si-au continuat înlănțuirea firească. mesajul a fost transmis, iar jocul jucat. nu port după mine decât acele amintiri care în timp ar putea să însemne ceva, să îmi spună o vorbă bună, să-mi țină de cald într-o singurătate polară. sunt nopți ca astea când realizez că tot ceea ce semnific este tot de ceea ce a ajuns să-mi pese și simțind cât mai mult , cât mai orice, cât mai oricum, devin pe măsură.

nu am sensuri și căutări de sens pentru lucrurile în care cred. încă mai cred în oameni, iar asta mă face să depășesc linia continuă.