"Chiar dacă totul ar fi vulgar, lumina zorilor nu poate fi. Ar trebui s-o privim zilnic ca să redevenim puri..." Emil Cioran

joi, 28 noiembrie 2013

descotorosire

Uneori cred că oamenii din jurul meu au fost acolo doar pentru că eu eram acolo. Ca și cum potrivirea aia spațială ar fi fost gândită cu scopuri mai înalte decât simpla întâlnire fizică. Am avut încrucișări de destin programate la care am ajuns punctual și am terminat la timp. Nu am blocat schimbarea personajelor, nu am sabotat desfășurarea actului, nu am tras de șireturi legături ce nu se puteau închega. A rămâne împreună nu înseamnă a rămâne alăturat. Sensul lui împreună e suprapunerea. Și mi-am suprapus câțiva oamenii cărora nu am ce să le reproșez. Fac cu toții parte dintr-o suprafață mare, fluidă, discrepantă și totuși omogenă, în care mă pot reflecta, iar reflexia asta ajută . Ajută atunci când în fața mie însemi țin ochii plecați și ocolesc oglinda. Ajută când nu am timp să mă întreb cine sunt, când nu mai știu cine sunt, când nu vreau să știu cine sunt, când mi-e totuna dacă sunt eu sau o alta. Versiunile astea, ale oaemnilor care mă înconjoară, îmi confirmă de multe ori ceea ce știu și ceea nu cunosc despre mine. De asta, de fiecare dată când cunosc oameni, trag un ochi, scanez și mă uit după mine acolo să văd dacă sunt. De asta, când vine vorba de a face ordine în viața mea, e esențial să trec pe lângă oamenii în care admit că nu am cum să mă mai regăsesc și să dau un salut gen "bună, te-aș știi de undeva, dar nu știu dintr-o care seară/zi/vară/viață de-a mea"...și nici nu mai contează, de ce ar mai conta?

 "E uimitor cât de fideli rămânem acelor lucruri care au însemnat odată ceva.  De asta și prezentul se întâmplă după cât de fideli îi suntem trecutului".  Subsemnata dădea cu socoteală acum ceva timp pentru cuvintele astea.  Poate că e timpul "să mă contrazic cu plăcere", să arăt nu ingratitudine, ci putere de detașare. Nu sunt doar recunostinta si cantitatea amintirilor singurele care finanțează întâlnirile trecutului cu prezentul și viitorul. Aleg să mă servesc de acele fragmente care mă pot ajuta acum să însemn ceva și care mâine vor fi gata să se regrupeze pentru orice altă idee care mi-ar trece în cap despre cum mi-aș dori să fiu.

luni, 18 noiembrie 2013

fără termen






Am vrut să îmi dau timp și mi-am dat, numai că timpul nu se dă de la unul la altul, de la tine către tine, de la mine până la sine. Nu am lucrat cu ceva concret, am avut de-a face cu o idee prefabricată despre ce ar putea să însemne recuperare și un interval standard de efectuare a sarcinii. Am vrut, într-un fel, să mă revendic. M-am simțit despărțită de mine însămi și dată cu împrumut lumii întregi. A fost ca și cum toate gurile lumii ar fi trebuit hrănite cu bucățele din conștiința proprie. De parcă fiecare gând de-al meu ținea atârnată o viață de om căruia nu-i puteam da drumul în prăpastie. Nu, nu am devenit un bun samaritean peste noapte. Am devenit victima lăcomiei de bine. Voiam mult bine, din pocnet de degete, cu blocare de alte căi.  Voiam să fac bine, să fiu bine și să găsesc bine.

Pare că am vrut multe. Întotdeauna vreau.  Vreau multe de la mine și poate nu cer suficient și de la alții, mai în măsură. Poate că m-am obișnuit să fiu unica soluție, bună/ rea,  ca să îmi fac treaba singură și să pot afirma că m-am descurcat pe forțe proprii. Dar de unde atâta forță? Low battery. Descopăr că am puteri limitate și o pace de atins cu mine însămi.