şerbet de mere verzi înroşite

sinapsă
saltimbanc
vendeta
salcie
clepsidră
monoclu
plastilină
solfegiu
tabulatură
şerbet


între cerul gurii tale şi marea mea de noduri din gât
un răsărit dulce face sinapsă cu infinitul iubirii,
iar tu,ca un saltimbanc năucit de înalt
păşeşti pe firul subţire şi mă-ndepărtezi de pământ.

în ce fel de clepsidră ni se zdruncină lumea?
deşerturile plâng ca o salcie pe malul apelor
şi orice zi e doar o notă în plus a solfegiului
cu care mă înveţi să-ţi ating corzile.

trupuri de plastilină în zelul tandreţii
care îşi revendică absenţele îndelungi.
te învăţ fără tabulatură cum să mă cânţi
şi tu orbeşti în lumina nopţilor mele.
mi-aminteşti de îndrăgostiţii cu monoclu
care-şi conturau iubitele de după perdele.
ai tu un fel frumos de a spune totul
şi fiecare clipă de cuvânt e un act de vendetă
împotriva banalului anost al celor de afară,
dar iubitul meu,suntem unul într-altul
aşa cum negreşit se coace iulie în fiecare vară.

nicidecum uitare

"Fericire-i când puiul de om
Vrea în brate si moare de somn..."

atâta vreme cât sunt copil,
nu plătesc ratele la timp
sau timpul în rate.
am plâns la un coşmar,
căscat din nimic,
în care-mi vedeam
visele încătuşate
şi mi-am promis c-am
să mă culc mereu cu mâinile curate!

jucam şotron într-o zi în grădină,
c-un picior sărind pe umbre
şi cu amândouă în lumină
şi-am sărit mult peste linia de 10
era a nu ştiu câta vară
când făceam asta din neatenţie,
dar n-a mai mers,
m-au dat afară
şi nu puteam înţelege
de ce nu mai aveam voie la joacă,
eu eram împinsă din loc,
iar ei abia învăţau să meargă...

mama a început să plângă tare
spunea că nu va rezista să mă vadă
închisă în libertate.
eu îmi dădeam ochii peste cap
şi-mi lipeam tălpile pe spate,
vroiam să alerg,
vroiam să plec de acasă,
dar departe de mama,
nimeni nu m-a mai chemat la masă.


tata m-a tras de mânecă
şi mi-a vârât ceva în dinţi.
îmi spunea c-o să-nvăţ să muşc
şi-o să-mi ascund ochii cuminţi
după lentile de vitirol,
c-o să-mi placă să sfâşii,
c-am să pic şi-am să dobor.
a scos tabla lui de şah din sertar,
mi-a desenat pătrăţele pe piept
şi mi-a turnat vină în pahar...
spunea ceva despre meseria de om,
despre titlul de"mare"
c-o să-mi trebuiască mult nesomn
pentru fiecare culcare.

mi-au luat jucăriile,
mi le-au dat pe-un pumn de sfori
şi m-au legat de mâini şi de picioare,
uneori când mă uitam în oglindă
asemănarea între mine şi o păpuşă
se dovedea izbitoare.
atunci m-am speriat,
m-am pus rău pe plâns,
jocul ăsta din afara jocului era mai strâns.


nu mai ştiu ce am făcut cu lacrimile,
erau grele în bagaj,
nu le puteam lua după mine pe drum,
cineva mi-a spus să le fac scrum
şi să încep să le presar de cum ies pe uşă,
spunea el că într-un fel
copilăria rămâne doar o cărare de cenuşă
spre o casă în care nu te întorci,
dar trebuie să ştii unde rămâne,
spunea el despre amintiri
că trebuie să le păstrez de bune.

de la un "1 şi 0" ce nu mă cunoaşte

cu fiecare gând pe care îl gândeşti,
cu fiecare vis pe care îl trăieşti,
cu fiecare rând pe care îl secătuieşti,
cu fiecare pas pe care îl păşeşti,
cu fiecare secundă pe care-o ameţeşti
cu fiecare dans pe care îl zâmbeşti,
cu fiecare dimineaţă pe care o dezveleşti,
cu fiecare moment în care înnebuneşti,
...nu faci decât să...iubeşti.

Ţi-e teamă...
Ţi-e teamă că într-o zi soarele o să se ducă la culcare şi va uita să se mai trezească.
Ţi-e teamă că peste albii pioni ai reginei va ploua cu vopsea neagră şi atunci asasinarea reginei va avea un motiv.Pal.
Ţi-e teamă că timpului îi place sa fie timid cu tine.
Ţi-e teama că fetiţei cu un an mai mare ii place mai mult albul decât ţie.Şi este mai blondă.Şi are eşarfă.
Ţi-e teamă că apa de la suprafaţă nu te iubeşte.Niciun val.Nicio barcă.
Ţi-e teamă să strigi, dar ţi-e teamă să şopteşti.
Ţi-e teamă să urăşti mai mult decât să fi iubită.
Ţi-e teamă că infinitul îţi face farse, pitulându-se în ochiul drept.
Ţi-e teamă că joaca nu este de copii.Nici de oameni mari.Ci de tine.
Ţi-e teamă că ochii din roua dimineţii sunt săraţi...
Şi de aceea nu guşti...

AUTOR: Tiberius Hodoroabă

"există numai oameni mari şi OAMENI MARI"

"Oamenii mari m-au sfatuit sa le las incolo de desene ...Oamenii mari nu pricep singuri nimic, niciodata, si e obositor pentru copii sa le tot dea intr-una lamuriri.


-Stelele nu sunt la fel pentru toti oamenii.Numai pentru tine stelele vor fi ca pentru nimeni altul.

-Ce vrei sa spui?

- Noaptea, cand te vei uita pe cer, fiindca eu voi locui pe una dintre ele, fiindca pe una dintre ele eu voi rade, atunci va fi pentru tine ca si cand ar rade toate stelele. Tu singur vei avea, tu singur, stele care stiu sa rada!

" (MICUL PRINŢ- A.S.Exupery)





către EA:trăim în lumi diferite deja,chiar nu vezi?La tine răsare soarele o singură dată pe zi şi nici atunci nu bagi de seama...tu te-ai rezumat la unul singur,eu am încă un număr necunoscut de sori...

EA spune:ţi-am spus că nu o să pot înveli mereu zori în staniol.

iarăşi către EA:dar nu mi-ai spus c-ai să împachetezi nopţi în hârtie de cadou pentru luceferi imposibili.

...pentru că n-am ştiut că voi putea desena din nou flori pe mâini albe.

tu chiar crezi că desenele tale sunt bune de ceva?florile tale nici nu pot să prindă viaţă,sunt aşa ciudate şi-n plus, n-ai văzut că asfaltul le topeşte?

dar sufletul meu le îngheaţă şi le dă viaţă...

trezeşte-te! chiar nu pricepi,el nu e pământean, el e o stea...mâinile lui nu sunt ferestre,iarna pentru el e vară,florile tale de gheaţă sunt inutile...

dar...

întoarce-te în trupul nostru,locul de unde ţi-ai smuls aripa încă nu s-a închis,ne putem reînvia zborul...

ai uitat ? mă urăşti...

dar te iubesc ştii bine asta.

asta nu exclude faptul că mă urăşti.

e adevărat,da,te iubesc şi te urăsc în acelaşi timp,nu le pot separa una de alta.

până înveţi,pierde-mă şi caută-mă pe unde nu voi avea cum să fiu!

nu pot să mai înţeleg ce e cu tine...

cu mine e el.

el nu e de fapt...e o iluzie,tu chiar nu vezi?

nu am nevoie să văd,simt...

te minţi,te minţi,eşti orbită de zăpadă,de un cer pupuriu,de-un frig ce te sperie.,de-o voce de noapte,de-un infinit imposibil...nu poţi iubi stelele,nu poţi!

dar iubesc zâmbetele lor...
















scriptumPOST: pentru suflete de copii,pentru oameni MARI care sunt mici,pentru cea fără de care nu se poate,pentru cel ce-mi iubeşte florile,pentru cel care-mi va aduce primăvara, pentru MICUL PRINŢ- povestea inimii mele

"te-am visat între- două somnuri"...(D.D.)

te-am visat între 2 somnuri şi între 9 vieţi,
te-am visat sărutând universuri,
te-am visat sorbind dimineţi.
te-am visat tăcută şi zglobie,
te-am visat înecată în versuri
într-o noapte de 1001 minus o mie.

erai într-un oraş mort de albastru,
erai şi nu erai,mare,cer sau astru,
îmi puteai fi tot,îmi puteai fi lume,
puteai fi nimic fiind ceva anume.


erai învelită în panglici de răsuflări,
mi-erai drum pe 4200 de cărări,
erai vreme mohorâtă şi ploioasă,
erai numai bună de ţinut în casă,
undeva sub pături de iubire,
în mâinile strânse ale unui zmeu,
tu,firavă, puternică şi subţire,
să adormi la pieptul meu.




da,între 2 somnuri te-am visat,
dar am făcut-o senil de abstract.
tu eşti prea crud de frumoasă
şi nu te mai întorci acasă...
oricât te-aş vrea ploaie,
eşti toată numai soare,
oricât aş mai vrea iubire,
rămâi departe o amintire...

tentativă.provocare.rezultat.

" imi parea rau pentru ceea ce aveam de facut.pentru ceea ce stiam ca se va intampla.dar,trebuia sa o fac.I-am vazut silueta minunata strecurandu-se la cativa metri de locul in care stateam ascuns,protejat de intuneric.Ce frumoasa era...Am strans cu putere cutitul in mana,dorindu-mi sa fiu,oriunde in alta parte si,numai acolo,nu.Chiar si in iad...dar,ce prostii spun...sunt in iad,pregatit sa fac ceva ce numai in iad este acceptat.M-am strecurat usor,in spatele ei,ascunzandu-ma dupa cate un zid.Trebuie sa o fac...,mi-am spus si,cand am fost in spatele ei,am ridicat cutitul sa i-l infig in ceafa.Brusc,s-a intors si arborand un zambet angelic,m-a intrebat:--hei,vrei sa ma inviti la o cafea?"

atunci mi-am spus în sinea mea"nu eşti în stare de aşa ceva,nu poţi,e mai presus decât tine...". Faptul că mă privea atât de senin şi deloc cu teamă mă făcea să-mi simt brusc toate intenţiile amorţite undeva prin vertebre şi incapabile să devină fapte...Stăteam în faţa celei mai minunate făpturi şi mă întrebam ce fel de vrajă ciudată sau tehnică de imobilizare foloseşte ca să mă trântească la pământ în halul ăla fără nici măcar a mă atinge - da...nu ştiam pe atunci că i se spune dragoste.

-Morţii tac,dar criminalii pot vorbi...nu am dreptul nici măcar la atât?
-Ce faci?Ar trebui să ţipi...sau să fugi...nu te aperi?
-Da...interesante alternative.Adevărul e că aş şi avea unde fugi în pustiul ăsta şi tu nici măcar nu m-ai putea ajunge şi toată ţipenia de om m-ar auzi când aş ţipa. Propune şi tu variante rezonabile!
-Ştii, ai cam mult curaj şi demnitate pentru un om care îşi găseşte sfârşitul aşa.
-Tu chiar crezi că sfârşitul meu e ăsta?

Aşdar mă simţea...îşi dădea seama cum incertitudinea mă cuprinde şi îmi înceţoşează mişcările.Nu puteam pricepe ce are în cap şi ce poate urma în secunda imediat următoare...cum se va termina totul.

-Tu de fapt ce ai de gând? o întreb aproape bâlbâindu-mă,de parcă eu aş fi fost cel care urma să fie ucis.

-Hmm, vezi tu...am aşa o curiozitate probabil morbidă înainte să îmi cedez duhul în mâinile tale,e simplu:vreau să aflu cum de a ezitat în ultima clipă lama acestui cuţit îndelung ascuţită să verse sângele meu...şi mai vreau să ştiu, desigur ,cât aş mai putea-o întârzia.

Modulaţiile vocii ei,felul în care mă privea şi în care mă încercau ochii săi aprinşi din cap până în picioare de parcă ar fi vrut să afle în ce punct să apese ca să doară sau ca să mă fac să tresar, siguranţa buzelor roşii stins atunci când închegau cuvinte şi mai ales trupul ei ferm stabilit în asfaltul umed,toate astea mă dădeau peste cap şi îmi simţeam slăbiciunile,de care nu avusesem habar până atunci, prinse în capcană. Mi-era clar...:ea nu urma să fie victima mea,ci partenera mea în crimă.


. . .

O VIaţă...

dacă ai nişte aţă
legăm două vorbe
şi coasem o viaţă...

dacă ai nişte plastic
facem un peisaj perfect,
dar fantastic...

dacă mai spui poveşti
îţi răspund cine sunt
şi-ţi arăt cine-mi eşti!

dacă îmi dai cuvinte,
îţi desenez o iarnă
şi-ţi strig tot ce simte.

dacă îmi dai un ceai
îţi sorb tot ce îmi spui
şi tot ce nu-mi dai...

dacă îmi mai dai o carte,
o citesc,joc totul pe ea
şi o dau mai departe...

doamna Vagabondă.

Mi-ai prins toate dimineţile de-o eşarfă...
A fost metoda ta elegantă
de a-mi pune noduri în gât
şi mi-ai trimis aşa pe stradă
Inima la cules de toamnă.

Doar că inima mea fără de maniere,
Fără de prestanţă şi ce se cere,
S-a pierdut cu firea,
S-a tăvălit pe alei,
S-a-mbătat cu flori de tei
Şi delirându-şi amăgirea,
A adormit pe-o bancă...

Parcul a profitat de ea,naiva...
O dorise de mult şi a făcut-o a lui
De parcă
Ar fi fost a nimănui...
de fapt...aşa era.
Apoi ca s-o-mpace
Şi ca s-o facă să stea,
i-a promis că-i dă ce vrea:
iernile şi verile apuse,
toate cuvintele nespuse ,
plimbările şi fricile adunate,
clipele şi amintirile furate
şi chiar şi băncii pe care a dormit
îi va da din nou simţiri
să-nvie farmecul acelei iubiri
în care inima mea s-a încâlcit
Tot din vina parcului,care...
I-a scos-o în cale.

Ea,zgribulită şi grea,
După acel dezmăţ urban,
După o noapte chinuită,
S-a trezit amorţită
Şi rece pe trotuar...
N-a mai vrut să fumeze
Ţigarea iluziilor pierdute
Şi a refuzat statutul de amantă
A unui parc îngropat prea bine
Într-o dragoste ce nu mai ţine...

Apoi...
Şi-a înnodat şi dimineaţa asta la eşarfă,
s-a întors pe vârfuri
şi-a plecat în grabă
pe aceeaşi stradă...
se zorea să ajungă acasă
la croitoreasă
ca să-şi facă
rochii noi...