"Chiar dacă totul ar fi vulgar, lumina zorilor nu poate fi. Ar trebui s-o privim zilnic ca să redevenim puri..." Emil Cioran

joi, 30 septembrie 2010

n-am încă titluri


Am poveşti de adormit nelinişti pentru sinusurile tale cotropite de răceală ; dacă le convingi să mă inspire,promit că nu mai las niciodată aerul să-mi sesizeze absenţa şi să se golească. Vino să te culci în realitatea mea... capul tău în poala iluziilor mele dezpietrificate, mâinile tale răsfirate să-mi cotrobăie părul după perne sub care să-ţi ascunzi toate zâmbetele pentru care vrei "bună dimineaţa",buzele tale să-şi întindă aşternutul în urechile mele chioare,iar glasul tău să-mi coase leagăne pentru fiecare cântec...
Pentru că ai fost cu mine din prima noapte din prima zi şi în căuşul pleoapelor mele te-am crescut să-ncapi bine în buzunarul din piept.
Şi cum ai adus tu zori de zi zorului însăşi?
Şi cum suflii tu în valuri marea pe gâtul meu şi se prelinge prin tunelul de vertebre şi îmi spumegă pe tălpi?
Şi cum o să-ţi căptuşeşti braţele pe trupul meu ca să nu mai trăiesc cu toamna-n sân să nu-mi pice frunzele?


Degetele tale s-au încârdăşit pe bune cu ale mele.
Privirea ta se dilată blând pe retina mea
şi gura-mi pare să-i preia conturul...
în ce formă urmează să mă torni,
nu se ştie încă.

luni, 27 septembrie 2010

N-ai idee cât de greu se scrie despre tine. Mă-mpotmolesc la fiecare literă,mă bufnesc de fiecare cuvânt...în toamna asta când ne mai vedem,să mă-nveţi şi pe mine cum se vorbeşte şi cântă şi se simte,că eu nu mai ştiu. Ştiu doar că am un zâmbet care ţi-e fidel dimineaţă şi te caută până la urechi,acolo unde îmi şopteşti toată îndrăgosteala lumii. Ştiu că ai ape adânci unde poţi face focul din verzi şi uscate,toate din cele câte ne tăcem. Ştiu că începe să-mi fie cald în preajma privirii tale şi se simte când mă îndepărtez. Ştiu că lumea se-ntreabă de unde şi până unde, eu răspund:de la tine şi până la mine. Ştiu că nu te ştiu,dar te criptez sârguincios ca să am de unde să te aflu. Mă dezlegi de ieri, iar eu îţi dezleg în schimb mâinile de emoţii şi buzele de înţelesuri. Cred şi cercetez. Te iau pe ghicite,după nerostite şi din auzite. Te iau după mine de acum peste tot.


sâmbătă, 25 septembrie 2010

în ton

"eu trebuie să uit pentru a fi eu însumi pentru a
începe de undeva pentru a mă începe trebuie să-l uit
pe cel care am fost fără să fiu trebuie să fiu fiind trebuie să uit
ceea ce ştiu trebuie să ştiu că nu voi şti nimic niciodată

şi de la ceea ce se vede şi nu există până la ceea ce
nu se vede dar există eu trebuie să uit totul şi nu e uşor
e un fel de lethe în care trebuie să mă îmbăiez zilnic
un fel de alzheimer controlat un fel de du-te vino prin neant

numai cuvintele nu pot să le uit
numai dragostea nu o pot uita
şi încep să fiu

prin cuvintele pe care ţi le spun de-acum
şi încep să fiu prin dragostea
care cu noi începe"

Nicolae Silade

marți, 21 septembrie 2010

două puncte se dau la un ics


Cred că te izvorăsc,
în ţăndări mari de dezminţire.
nu te mai neg,
eşti prea aproape.
cald.

numele tău rimează aici.
cel puţin pentru mine...

te presimt,te sper.
într-o gămălie de ac,
îţi îndes un capăt de cer.
vreau să-mi croieşti,
aşa cum te pricepi,
inima.

să nu mă întrebi de măsură,
îmi vine bine a ta...
sau mai bine,
hai fără!
fără de ea,
fără de tot,
doar un mine de tine
şi un tu de eu.
mi-eşti călin,
luceafăr
sau zmeu?



nu ştiu să desenez,
dar desenez.
şi nu ştiu să cânt,
dar cânt.
nu ştiu să scriu,
dar buchisesc.
nu ştiu să vorbesc,
dar îndrug,
nu ştiu să mai ascund,
mi te arăt
şi râd
şi plâng.

duminică, 19 septembrie 2010

rod



mă caţăr.
mă caţăr spre rădăcinile unui zbor întrerupt.
te caut
şi nu sunt.
am picioarele duse la alergat în cer.
nu te auzi
şi mă chem.


şi-mi pare că e mult
până în mai bine.
e mai mărunt de eu
şi prea plin de tine.

găselniţe sunt în ochii tăi-
încă m-ating cu dinţii,
încă mă lasă să scap.
nu ţi-am dat din piele
şi totuşi nu te mai încap.

nu mă consum să te uit,
mai ai din mine puţin.
grăbeşte-te să pleci,
am să mă ţin să nu vin.

nisam


de două ori pe zi
îmi furai oglinzile
şi mă minţeai că sunt frumoasă.


lâsând asta la o parte,
partea aia care nu mi s-a dat
mai niciodată de acum încolo,
am nesentimente necuvântătoare.
am uşa stricată,
broasca disecată
şi cheia la nimeni.
cum s-ajung la suflet?

că-mi vine să tac
de câte gândesc
şi-mi vine să nu ştiu ce
când nu ştiu cum.

lucid,
translucid,
stupid.
mi-e capul crăpat
într-un perfect intact
morman de derivaţii.


se întâmplă să aberez,
aşa ca acum
şi-mi vine chef de ploaie
ca să deretic ochii.
lacrimi nu am...
s-au vândut.

miercuri, 15 septembrie 2010





Fii atent că mi-am minţit nopţile
cu vorbele tale ticluite şi pline...
mi-am secat cu ele nesomnul
în penumbre goale şi grele.

!

şi nu regret,nu,
doar că nu-mi pot obişnui nopţile
să suporte adevărul...
se apucă şi te visează amar
în dimineţi zvârcolite-n cearşafuri
din care-mi vine fiere
să mă trezesc la realitate.

...

nu că te-aş vrea,
nu că nu te-aş putea primi,
ci doar că e mai bine şi prefer
să nu te mai întorci când dorm,
să fi plecat când am ochii deschişi.
!

luni, 13 septembrie 2010

după mult






Întomnez
pe-un fir de apă
cu care îmi sugrum surâsul.

Ceaţa
îmi buchiseşte săruturi
care mă adulmecă-n niciunde.

Ofilesc
garduri întregi de veri
de pe care au zburat toate păsările.

Visele
sunt pline de ploaie,
răzătoarea de stele-i stricată.

Mimez
mersul pe aerul liniat,
mi se împleticesc în ochi crengile.

Inimile
au nevoie să fie de brad
ca să nu-şi îngroape frunţile-n pământ.

Plăsmuiesc
scenarii de idei lanţ
pe care vântul le scoate din montaj.

Străzile
pălesc încet în doruri
care se-ntind boem spre nicăieri.

Catadicsesc
iubirile să plece departe,
în ţările încălzite-n sân de trecut.


Păşesc
tăceri bătătorite aspru
pe răni ce nu prind coajă-n brumă.

Neajunsul
e că acolo unde cad norii
eu nu mai pot nicicum să lăcrimez.