mai mult ca-ntotdeauna în mai puțin ca niciodată.
agasează toate sentimentele care apucă să nască
pui în pântecele pustiului,
iar pustiul nu e al Saharei,
cel puțin nu al Saharei pe care o știu,
ci al deșertului necunoscut din trupul meu.
cine să mai stingă ploile de foc?
astăzi un simplu fulger de amintire
m-ar face doar să trec repede mai departe.
dacă încă mă mișc încet este pentru că
nu pot să nu (mă) uit pe unde trec strada.
e tropotul dulce al picăturilor care umplu paharul
și rod piatra din piept cel care mă face
să mă dau peste cap până îmi vine cerul
la picioare.
tot acolo zace și dragostea de trecut,
peste care trosnesc arderi neoxigenate
de nicio talpă melancolică și chioară.
astăzi mă leg cu mine la ochi
și văd prin transparențele mele defecte
o lume capabilă să se înduplece,
o lume gata să moară.
însă n-am să dau prea tare,
o să-mi fie milă și-am să-mi pun sângele la soare
înainte să mă târăsc în arterele tale.
n-are să fie nicio crimă în dreptul inimii tale,
decât suspecta urmă că te-am atins cândva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu