bb

e nevoie din când în când să-ți trântești sufletul la pământ
și să-i dai o altă formă
pentru că la urma urmei
și începutul începuturilor
a fost doar un suflu aruncat peste țărână.

tomana se face mai greu

și eventual, ți-am simțit lipsa în fiecare zi
și tot în fiecare zi mi-am simțit mie lipsa ;
mie, celei care se știa fără tine și nu avea nimic împotrivă.

veștejesc amar de vreme,
cu asta îmi spăl eu păcatele de verde.
mi-am adus aminte să nu te fi cunoscut vreodată
și-am simțit cum se întunecă mai devreme.

nu-mi pică frunzele,
doar fisele ruginite care nu mai intră în tonomatul tăcerii.
nu mai știu cântece de undeva,
dar fredonez ploi cu rime albe
și cumva mi-a intrat pe sub piele
acest monolog absurd al propriei instigări la toamnă.

efort susținut

mi-e frică de ochii care nu te mai cer
și-mi stă inima-n gât atunci când
te uit în toate felurile,
de la mână pân' la gură.

ascult întunericul
și clevetesc ziua despre noapte
și noaptea despre cum nu te mai știu.
din aproape în  aproape
până la bătrânețile fără moarte
și la niciunul fără de altul,
am ajuns suficient de departe
încât să nu mai întâmplăm asta vreodată.

a durat ceva până am oprit
acest continuu asasinat de iubire.
am comis atâtea gânduri
cu mâinile în sân
încât mă regăsesc
mai inutilă ca nicicând
încercând
să-mi dau de veste
despre tine.

mă împac

M-am împăcat cu morțile pe care nu le-am înțeles, dar pe cele pe care le-am înțeles nu le-am putut accepta. Mi-am petrecut mult timp ascultând tăceri făcând zgomot, dar nu m-am deprins ușor cu vorbele care nu îmi mai spuneau nimic. Simt că am cucerit o liniște fără culoare, un spațiu atemporal care îmi dă voie să cred, să cred în tot ceea ce îmi mai seamănă a bun.

Am căutat ceea ce știam găsit; e nevoie de drumuri care să ducă nicăieri , sunt făcute ca să dureze și cu ceva tot trebuie să ajungi acolo. Pe mine m-a dus gândul. Așa că nu de puține ori m-am ajuns la capătul puterilor revenind la începutul de după sfârșituri. Clișeul ăsta al cercului mă guvernează.

Nu vreau să mă obișnuiesc cu absențele iremediabile. Am început de curând să cred că există dureri inconsolabile și pentru că le accept, știu cât e de important să înveți să trăiești senin cu ele. Știu că mai presus de ceea ce vrem, contează ceea ce ne lipsește. Sunt capabilă de descotorosiri, dar nu de renunțări impuse sau mai bine zis, nu impuse de altcineva.

A trecut ceva de când  am putut gândi despre mine că sunt tristă, nu pentru că nu aș fi avut prilejul să fiu, ci pentru că nu am profitat de confortul pe care ți-l dă starea astea extrem de populară, care te absolvă de orice justificare și demers. Să fii trist și atât! Ca un șchiop, un orb, surd. Să-ți porți tristețea ca handicap și să ți se acorde acces liber. Nu m-am simțit bine cu mine știind că aș putea deveni tristă, așa că m-am împiedicat mereu de curse ale căutării de senzații. Nici măcar acum, când s-a ajuns să îți arogi dreptul de a fi trist și câștigi pe merit timpul de nefericire și abandon, nu regăsesc puterea de a mă lăsa să pic. Mai am pentru ce rezista ; a rămas prea puțin de fărâmat în mine.

Poate că în sfârșit m-am iertat, iar pentru asta merită să găsesc firul în continuare.

22 iulie - am iubit cândva, iar acum îmi permit să fiu romantică

dacă ți-ai folosit vreodată inima pe post de plămân
înseamnă c-ai respirat iubirea
și dacă ai respirat iubire,
ai trăit iubire
și ți-a curs prin vene o viață întreagă
în doar câteva momente,
întotdeauna prea puține
...
dacă ți-ai folosit vreodată inima pe post de plămân
și ți-ai hrănit fiecare celulă cu iubire
înseamnă că ai transferat fără să știi
fericire din țesut în țesut
și ai crescut mai mare
și mai bun
și mai plin
cu fiecare moleculă de aer inhalat.

dacă ți-ai folosit vreodată inima pe post de plămân
atunci toate respirațiile tale tăiate,
respirații buclucașe,

nostime,
înfundate
sau molcome,
nărăvașe,
ticluite din dragoste

n-au mai fost o povară pentru adevăratul plămân,
iar el a fost bucuros să-și vadă bronhiolele umflate de râs.

dacă ți-ai folosit vreodată inima pe post de plămân
atunci trebuie ca întreaga lume s-o fi confundat cu aerul
și aerul cu iubire
și iubirea cu posibilitatea de a nu mai muri niciodată.
ai inhalat nemurire cumva, fără să știi.
dacă doar măcar o dată ai respirat cu inima
și chiar dacă ți-ar rămâne toată viața de folosit plămânul
ca plămîn
și inima
ca inimă,
vei putea muri oricând liniștit
știind că nu poți muri niciodată.

fără gânduri secunde

Se vorbește prea mult în jurul meu despre păreri de rău și regrete. E foarte suspect să te prezinți impecabil la întâlnirea cu trecutul, de asta oamenilor le place să-și șifoneze sufletul pe margini cu câte o amărăciune persistentă. Le place să creadă că lucrurile puteau sta altfel și că neapărat ar fi putut sta chiar mai bine, dacă și cu parcă s-ar fi plimbat cu un iaht și nu cu o barcă. E necesară o anumită iluzie și voluptate întrezărită din confruntarea cu alegerile pe care le facem : ne dăm singuri bătaie de inimă cu fel și fel de ipoteze despre ceea ce ar fi putut să însemne idealul. Nu există însă decizii perfecte. Suntem fix acolo unde am considerat la un moment dat că putem ajunge. Lipsește un curaj pentru a accepta ceea ce suntem și ceea ce putem deveni de la următoarea alegere înainte.

De cele mai multe ori ceea ce lăsăm în spate rămâne în beznă. E natural să umbrim ceea ce trece pentru a lumina drumul care ni se deschide. Întunericul memoriei rămâne uneori indescifrabil și nu se arde gazul de pomană sentimentală pentru a sonda în amintirile care nu ne lasă să trăim pentru că la finalul unei dereticări de arhivă mentală nu îți poți da seama cine pe cine a exploatat : tu timpul sau timpul pe tine.

Ca să rămân împăcată cu mine îmi repet cât mai des cât de nepricepută aș fi să trăiesc fără de pielea mea pentru că înăuntrul acestor ziduri ridicate de acest corp, mi-am construit singură o cetate privată a fericirii și am aruncat mereu punți către zare, astfel că pot să-mi cuceresc oricând fărâma de cer doar punându-mi sufletul să traverseze lumea din afară.

Iubesc ceea ce am făcut să se întâmple, iar o iubire adevărată nu poate fi niciodată desființată de regret.

...and new

c-un grăunte de praf ucis răzbesc lumina
ca pe-un corp străin de abisul din mine...
ți-aș spune despre foi că se umplu singure,
dar gândul meu lasă spații libere...
undeva, între nerăbdarea de a te fi iubit destul
și așteptarea de a nu te mai iubi nicicând,
s-au așternut doar fericiri mărunte,
acele pelicule subțiri de crimă
săvârșită fără complice.

momentele care nu sunt timp
sunt cele care mă există,
în rest...dacă e să mă bucur de vreme,
fabric clipe premeditate frumos
și îndeplinite de inerție.
nu mai sunt cea pentru care te puteai nesocoti,
am un maldăr de mădulare inerte
prin care plăsmuirile alunecă mai rar
și mai rece...

mă confesez aerului că nu am uitat
și te mărturisesc așa cum respir:
în continuu.

iar și iar și iar

nu știu să mă fi lăsat vreodată să fiu
mai tare ca atunci când
deliberam pe rând
care dintre eurile tale
să le scot mai întâi la iveală.

aveam un fel anume de a nu te lăsa de tot,
de a-mi lăsa timp să aștept să te uit
pentru a n oară
ca și cum ar fi ultima dată
și atât de bine îmi mergea chinul
că ar fi fost și păcat să nu mai simt durerea
era atât de dulce
că te făcea de fiecare dată
să meriți a fi pătimit.

ce prosteală și pe mine
rolul ăsta de incurabilă nu m-a prins niciodată
dar cu nepăsarea ta mă contrastam puternic
și-mi venea să te port zi de zi
ca pe cea mai fericită boală
care mă scotea în evidență.

oribil
când stau acum și trag linie
n-am însemnat decât prea puțin
ca atunci când nu-mi mai amintesc nimic
să mai rămân totuși cu o vagă impresie
despre mine,
cea care m-am imaginat cu tine
pentru o anumită totdeauna.

propace

lumea era prea ocupată,
dar eu te iubeam printre picături.






undeva , dincolo de rău, dincoace de bine,
e un câmp de luptă
unde inimile oamenilor dau
bătaie în bătaie.


nu știu cum se învinge,
singura mea victorie
a fost că te-am pierdut
și- când alții-și umpleau pieptul
cu panglici colorate și însemne,
în urma eroicelor acte de iubire,
eu îmi lustruiam epoleții uitări
cu cârpele unei istorii infecte -
un lied nibelung fără de inel,
fără de logodnă cu soarta mea
nefăcută să tragă în sorți.
la fiecare paradă de sentimente,
pașii mei stau pe margine, nu defilează -
ei și-au amputat dragostea la datorie,
iar asta nu e o onoare.
să fi fost toată lumea cu toată lumea,
de-ar fi pierit lumea!
eu nu am putut să fiu cu mine toată
și te-am lăsat să fii.



doar bătaia mea de pleoape rămâne veterană de război,
însă toate visele mi-au dezertat de mult.
închid ochii și nu mi-i plâng.
un suflet gol nu-și numără morții.



nu am curaj să opresc lumea din tirul de emotii,
dar printre focuri
eu încă te iubesc.

întâmplării de a te fi iubit repetitiv

și între timp, de când nu mi-ai mai întâmplat nimic
s-a mai întâmplat o viață :
atâția alții și-au întâmplat adâncile bătrâneți
în lumea lor de basm,
întâmplător
în lumea mea de ceață.

în toamna asta fără rost
din somnul meu de dimineață
văd ce nu mai poate să se întâmple
decât  la scuteală de realitate,
în ploaie măruntă după pleoape
sub formă de durere în tâmple.

neîntâmplarea ta neîntâmplătoare,
mi-e în suflet venin și-n minte tumoare
și-o lume altă se-ntâmplă-n lipsa ta...
sunt eu , cea de niciodată,
cea neîntâmplată,
cea fără de ea.

singur, timpul
se face întâmplat.
între mine și tine rămâne
un simplu nume
a ceea ce am căutat
să nu întâmplu.

shortshot

no remorse is being shown on the screen and strong walls are yet to fall until the strike is over. deliberately, these wan shadows of light are releasing the deepest traces of sorrow I've ever surrendered to follow.

it's not worth winning over someone else, other than you. it's not worth losing when fighting against someone who cannot be you. and those little pieces which unfold my memories are the scattered leaps of faith I had in my heart. I've let the only important battle to be the victory of my pride, not of my love and my choice moulded me into the shape I am now.

my silent wounds continue to turn asunder the state I'be been building out of my mind. My inner mutiny is unhealed and incessantly dismantling my certainties. Out of muteness, I've done nothing but a challenge of how well I can hide the pain , not a virtue of strength.

more comfortable to see myself enduring an absence linked with the sweet distaste of the errors I've made than having to deal with the ocurrance of faultlessness. I am the only one responsible for depriving myself of happiness and everything derived from it...

living in denial- this is my pursuit of nothingness.

aburi uzi de plumb

nu știu de privirea cui am nevoie ca să mai văd prin tine toate câte mă vedeam.
aveam mereu impresia că te lupți pentru a dispărea,când tu de fapt, te chinuiai să te lași descoperită, să fi găsită acolo unde nu ar fi fost niciodată loc pentru a fi altcineva. a fi până la capăt mai mult tu fiind tocmai eu , te-ar fi legat de nesfârșitul de care eziți să te atârni.

nu ai învățat să durezi. nu știi să umbli pe vârfuri pe coridoarele timpului. afară e furtună și în geam sacadat bate sandaua de ploaie mahmură a cerului. te înspăimânți și te uiți pe podeaua de ferestre cambrate pe talpă--- nici nu-ți mai pasă pe-a cui transperantă mai lași amprente de culoare. ai suspectat mereu că toate balamalele vor scârțâi în ton cu tunetele, dar oasele nu le-ai uns din vreme. acum pășești fără de tăgadă și speri că pisica o să-și uite coada în mâinile tale. mi-este greu să-mi imaginez dimineața ta de liniște când știu cât zgomot faci cu întunericul. cu el și cu cheile de la casă pe care le-ai cârpit pe buzunarul din dos ca pe-o broșă, dar ușile tale nu mai au piept în care să le atârni, iar numărul casei tale s-a pierdut printre numerele caselor prin care ai adăpostit alte furtuni, despre care numai anumite fulgere albe mai spun câte o poveste amețită. cablurile servesc de decor și te legi la șireturi cu semnal deshidratat din lumea celor care nu te mai cuvântă, iar când spun că tu exiști mai tare exact acolo unde nu ești, tu nu mă crezi. eu spun însă adevărul și niciodată nu te-am mințit destul.

mă rog, ridici fermoarul gleznelor și te faci felină sub plapuma ta de cristal. discrepanța apare aici în pereții din jur pe care se preling noroaie de frig. ai dat cu mere de Evă în balta lor de mult prea multe ori ca să-ți mai permiți să adormi cu lumina aprinsă, așa că e o eliberare faptul că s-a luat curentul. mai degrabă suresciți câteva fire nervoase și-ți dârdâi printre dinți înjurături lascive despre ce-ai iubit mai mult din trupurile care te-au cascadat în gol. nu-ți mai aduci aminte tu, însă nu ai stat degeaba atunci când cearceafurile s-au târât pe lângă pat spre pragul aleii,nu, ai ajutat doar ca toate șifonările să nu îți zgârie parchetul. acum ai un parchet lună neplină pe care nu faci decât să aluneci încet, dar sigur.

stropii pică, iar tu nu mai pici. stropii lovesc, iar tu nu mai ai în ce lovi. ești singurul impediment ce ți-a rămas în drum, dar ție ți-e frică să ieși afară. e furtună și noapte și frig. ai purtat după tine din scurt o singurătate rebelă. sensul tău interzis avea o linie continuă peste care lumea nu mai putea depăși.

O stare a ta latentă, în care lumânarea de pe noptieră ar putea fi alimentată secole de oxigenul tău fățiș aruncat afară din lipsă de chef , este ceea ce îți provoacă reacții onirice în lanț , însă ai destule visuri pentru care merită să te trezești ca să le faci reale.

totul se oprește. inclusiv ploaia....inclusiv vântul...și noaptea. și ceasul tău din perete se va opri într-o zi suspendat între treimea sfântă a punctelor tale cardinale din care ai exclus estul pentru că te simți amenințată de un eventual răsărit. te vei opri și tu și-atunci totul în jur se va opri o clipă, o clipă a timpului tău propriu în care vei putea conjuga nepăsarea tuturor persoanelor. atunci poate se vor găsi unii care să regrete că nu ți-au folosit la timp pupilele ca să-ți extragă toată lumina pe care le-ai furat-o. Și dacă mai pleci atunci din loc, o vei face din bătaie...și-ți dorești să obți măcar niște palme din al căror pocnet să te faci praf.

momentan ești doar bântuită. bântuită în străfunduri de șiroaie de apă care nu nimeresc ștreșinile și te inunzi... te inunzi și faci diguri din batiste imaginare care nu te rețin. umpli ligheanul de sub dormeză cu tot de pe tine atins de umezeală, însă nu știi cu ce fel de apă se spală apa din tine.cu scurgerile înfundate și robinetele memoriei date la maxim, tavanul încă mai contorizează , iar tu aștepți încredințată un curcubeu incandescent.... peste tot e ecou și te auzi cum suspini. nu e vocea ta, e inima ta rămasă fără umbrelă, inima ta care crede că cerul poate să cadă pe tine la infinit.

zexe

Depistez linii adânci în carne acolo unde obișnuiam să aud spunându-se de ...
linii care nu duc nicăieri, al căror grafic se intersectează

cu abstractul unei geometrii fără spațiu.

azi simt cum gurile sapă șanțuri în care nicio apă nu poate trece,
niciun păcat nu se mai poate spăla,
nicio piatră nu mai poate rămâne la loc,
lăsând suflete să-noate.
azi știu că acolo unde aud ecoul
s-au prăvălit în gol multe uitări de sine.

periodic, mai vine câte o toamnă
și nouă câte-un anotimp la cap...

sisifă strădanie de a descoperi ceva care să dureze.
am ajuns să iau atâtea capete la rând
doar ca să dau mereu peste nesfârșituri.

pădurea spânzuraților îmi ține umbră pe conștiință,
iar eu am nevoie să-mi scot crimele la lumină.

E în vogă acum să vorbești despre exorcizare,
e un cuvânt estetic și cu figură de stil,
însă eu rămân în vocabularul fundamental al demonilor mei
care m-au vorbit dintotdeauna așa frumoasă.

sălbăticie sub acoperiș de luna

sunt un cumul de nori
trimiși la vânat cascade solare
în guri de lupi flămânzi de iubire
și timp de nouă mări lucide
am să-mi aduc aminte în prea târziu
să-mi urlu picăturile de ploaie
care n-au știut să fie lacrimi
și s-au înecat în sare.



asta a fost o rimă absurdă,
ceea ce e logic în mine nu rimează,
iar ultimele silabe din cuvinte,
la fel ca și primele
și cele din mijloc,
formează numele tău -
exact singurul care nu sună
decât a gol
în mine
și a dor de nepătruns.


am adevăruri în mine de neescaladat,
doar eu singură îmi știu prăbușirile
care nu ies niciodată la număr.

și touși mă încăpățânez
să urc în prăpăstii înalte,
să cobor în vârfuri adânci,
să arunc fiecare pas
și să-l îngrop în dosul ăsta de lume
care are loc fără tine.

nu o să creadă nimeni că nu mai sunt printre oameni

Plumb - Cut

noțiunea de aproape de mine
nu există.

lângă

e nimeni

și pretutindeni

ești tu.


orice ar mai fi rămas înăuntrul meu,

nu mișcă.

furtuna de după liniște nu se iscă.

unul din adevăruri este că iubesc jocul puterii

și posibilitatea de a porni răzmerițe de sentimente

care să fie în asentimentul minții.

control?

nu am întâlnit niciodată ceva care să mă împlinească mai mult.

nu mai păstrez în mine decât ce poate rezista în lanțuri.


celălalt adevăr este că pot numai să mă îndrăgostesc de dragoste

și de ideea ei universală.
aș putea să-i fac jocul,
dar asta nu îmi mai îndeajuns,
iar a păstra îndrăgostirea până la iubire

mi-e peste poate.


undeva la granița dintre bine și rău,
prea mult din mine a rămas blocat,
iar resturile s-au aruncat în ambele părți.

chiar dacă totul ar fi tu,

eu aș rămâne eu
și în cele din urmă
nimicul.

derivat din iubire

absurd.

am iubit mereu și fără să mă opresc
am iubit fără grijă
și am avut grijă să iubesc,
am putut să iubesc
și am iubit mai mult să pot
să pot să aleg să nu mai iubesc.

am iubit
cu mine toată,
am iubit orice
chiar și atunci când am fost de piatră,
am iubit mărunțișuri,
nimicuri,
am strânit furtuni
și am iubit cu ele,
am iubit orice,
dar niciodată la întâmplare,
am iubit fără să stau pe gânduri
și-am iubit mai presus de uitare.

am iubit
și cine îmi spune mie că nu am făcut-o
nu știe cine a fost acolo să iubească
cu dragoste toate neiubirile...
eu am fost aia care s-a îndrăgostit
de îndrăgosteli, îndrăgostiți și iubire
și probabil ceea ce nu îmi dă credibilitate
e faptul că m-am iubit mereu mai mult pe mine.

m-am iubit pe mine mai mult
pentru că am știut că de asta am nevoie,
că sunt singura după care aș suferi,
singura după care aș plânge și aș muri
dacă m-aș pierde.
singura de care nu m-aș putea despărți,
singura pe care o pot poseda,
singura pe are o pot avea în deplinătate,
singura de la care nu aș accepta dezamăgiri,
singura căreia nu i-aș face față dacă ar trăda,
singura pe care nu o pot să o mint,
singura pe care nu o joc pe degete,
pentru că fac din mine ce vreau
și nu am remușcări pentru asta,
pentru că eu sunt acolo mereu
când toți îmi sunt pe plus și
m-aș duce după mine peste tot,
mai puțin acolo unde altcineva m-ar ține.

asta nu înseamnă că nu am lăsat de la mine,
asta nu înseamnă că nu am iubit,
că nu iubesc,că nu o să o fac.

chiar acum simt că o să mă despart
de mine însămi
și-am să sufăr și am să pierd
doar pentru că momentan
mă confund pe mine cu el.

display

mi se pare absurd să mi se ceară să mă pândesc. eu mă scap de fiecare dată din vedere.

când nu mă prinde nimeni, eu mă găsesc la nicăieri.

caută-te la infinit! - așa mi-a aruncat cineva odată într-o doară.

nu mă pun la socoteală pentru că sunt nenumărabilă.

despre suprafețele mele v-am povestit vreodată măcar vreo lungime de undă?

sunt sesizabil evident de intacte. nu se va vedea niciodată mai mult decât granița cu adâncurile despre care se tace vorbind superficial. ultimul set de pânze care a plutit spre mine s-a făcut franjuri. de atunci nu au mai existat cutezanțe de genul ăsta. nu mă dau decât pe nesfârșitul din mine.

n-am să pot vreodată suficientul. mă depășește. nu sunt în stare decât de sub sau peste, pe aproape îndepărtat.n-o să mă redau niciodată în rezumat. prefer să nu umplu, decât să ajung la saturație. aleg să fiu prea puțin, aleg să golesc, aleg să construiesc carențe și să alimentez lipsuri...

în curând am să pot spune despre mine că am fost inutilă în momentul în care m-am lăsat acaparată de îndrăgosteli perisabile și indulgente. și dacă pot să reneg un lucru cu tărie este pentru că mai întâi am putut să cred în el cu toată forța. dacă pot acum să fiu natural de partea asta a sinelui meu, este pentru că am trecut mai întâi prin toate taberele de dincolo.

nu pot să fac dizertație pe orice chichiță. asta mă frustrează. cred că dimensiunea vieții mele e suspendată în cele trei veșnice puncte care mă pot redimensiona optim în orice situație.

am să construiesc un munte de pâine între noi

pe care să-l ciugulească toate ciorile uitării

până când capabili să ne acceptăm sfârșitul

ne vom putea privi ochi în ochi, fără ca asta

să însemne mai mult decât luarea de adio

și aruncarea în marea care ne desparte...

anodin

intransigențe efemere, căpoșenii invariabile.

pentru că am ales să vreau nimicul, am golul. iarăși acel gol care umple și nu induce lipsuri.

poate absențe...dar nu atât de pregnante, nu atât de prezente.

mă conjung la timp viitor, eu care perpetuam cultul imperfectului până la desăvârșire.

nu caut pe cineva să mă înțeleagă,

pentru că de fapt nu mai caut.

și al doilea de fapt ar spune că nu am căutat niciodată.

s-a întâmplat să-mi scap găsită, ceea ce rar mi-am putut ierta.

prinsă în mâini tremurânde, am căutat cea mai imediată scurgere.

nu reproșez decât absurdului că se întâmplă prea des.

și aș vrea să fiu în stare să mă neg cu tărie ca să mă pot afirma, dar oscilez pe pârghia dintre slăbiciune și putere.

am ceea ce am lăsat să devină, iar asta e suficient să mă oprească să fiu ridicolă și să-mi treacă prin gând vreo obiecție.

mi-e greu acum să-mi amintesc ultimul lucru pe care l-am dorit cu adevărat. asta îmi spune mie ceva.

bla bla bla etc

stare fără prefață, fără prefix. nu știu să te fi mai căutat vreodată în altă parte decât acolo unde știam exact că nu ești. m-am ferit să scot la lumină întunericul și-am gustat câte puțin din fiecare sunet pe care mi l-ai suflat în gene ca pe vânt. n-am avut nimic mai bun de trențe decât sufletul și cu ăla am șters tot praful de pe toate mobilele de fețe ce-mi înghesuiau retina. n-am putut să mă hotărăsc dacă să urlu din propriul meu verde obscur sau din albastrul tău și mai nebun. mă enervează la culme când nu găsesc rostul, dar știu că lucrurilor li se întâmplă prea des să aibe sens fără ca noi să trebuiască să îl știm. ceea ce mi se pare inutil este să fac poliloghie aici când nu am nimic consistent de spus. fac un pas...mișc un deget,apăs o tastă, îmi place joaaaacaaaa. problema cu oamenii ăstia e că nu iau jocurile în serios. Big mistake! NU ȘTIȚI CE PIERDEȚI când nu vă angajați să pierdeți.

în momentul ăsta nu îmi pasă. nu îmi va păsa nici în momentul posterior acestui posterior moment al anteriorului, nu-mi va păsa nicicând pentru că ar fi prea banal și ineficient să-mi pese. îmi pasă fix cu mult mai mult atunci când spun că nu-mi pasă. îmi pasă până la epuizare și nicicând îndeajuns. dar nu nu nu și semnul exclamării.

îmi pun obloane la degete ca să nu se vadă când strâng pumnul și schimb liniile din palmă în favoarea mea. cred că am pus câteva piedici de gând puterii tale de a-ți aminti să mă uiți. și-mi pare rău încă de acum că nu-mi va părea rău atunci când va fi să fie rău. nu urmăresc să am vreo scuză, la fel de natural precum n-am urmărit să rămân fără ale tale. dacă ajungi din întâmplare să răstorni situația, anunță-mă te rog să plâng un pic că va trebui să-ți părăsesc trecutul pentru un viitor mai incitant, așa de complezență. o să știu să fiu cumva, în felul meu, prezentă. și-am să te conving chiar să mă urăști, de-o fi să fie, tot în felul meu. mai e vreme, mai e vreme să mă consum din nimic cu atâta energie și putere .

et-cetera e "un cuvânt" frumos. bun pentru tot atunci când ți-e groază să apuci să-l spui întreg, bun ca să enumeri balivernele până la capăt atunci când nu ai habar unde se pune cu adevărat PUNCTUL.