dezamăgire

am fost un lung șir de răspunsuri ale căror întrebări n-am stat să le pregătesc.
am fost un rezultat adunat din sute de calcule negândite aritmetic, dar într-o oarecare logică.

credeam că sunt produsul câtorva alegeri făcute benevol și a multor decizii luate constrâns. credeam că balanța o să se schimbe într-o zi. asta nu s-a întâmplat.

mi-am imaginat că nu voi ajunge ceea ce reproșam la alții. am îndrăznit să promit asta. nu mi-am respectat cuvântul.

 în general, credeam că nu o să permit ceea ce în urmă lăsam încălcat. nu am reușit.

îmi pare rău pentru iluzia îndelung alimentată de a face în mare parte dreptate. nu mi-a ieșit.

am investit mult în a construi ceea ce acum dărâm. nu mă hotărăsc dacă asta a fost întru totul zadarnic.

într-un fel, mi-am depășit limitele, dar la modul negativ vorbind. cu toate astea, poate și explorarea acestui teren îmi va aduce beneficii.

sunt din ce în ce mai departe de aria mea de confort mental. am reconfigurat mai mult decât mă orientasem și nu mi-am numit puncte de sprijin.

nu mă învinovățesc mai mult decât e cazul. sesizez că sunt pe alocuri mai puțin decât era cazul.

zgândăreală

Mi-am resuscitat singură câteva păreri de rău. Nu de alta, dar a răsuci cuțitul în rană e una din preocupările de bază ale unei masochiste, sentimentală masochistă. Clișeica trecere a timpului îmi pare acum mai puerilă ca nicicând, de parcă mi-ar trebuie kilometraj temporal ca să știu că viteza cu care fug spre imprevizibil e letală. Îmi pare că totul e reductibil, mai ceva ca Alice a lui  Carroll, singura excepție fiind corpul de frică pe care îl cresc înăuntrul meu. N-am mai inhabitat cu temerile de ceva vreme și e al naibii de haotic.Nu știu ,sincer ,cum se împacă presentimentele de bine cu groaza de a nu le duce la capăt, dar în fiecare dimineață le așez în ordine, după gradul de prioritate. Ieri, de exemplu, i-am dat liber sens optimismului, astăzi pe liberă trecere reversul. Aștept ziua în care teoriile mele negative vor intra pe interzis și vor fi penalizate cu o depășire de așteptări. Că tot a venit vorba de așteptare, barometrul meu interior îl sfidează pe cel al presiunii atmosferice -cred că aș putea exploda câte un vulcan pentru fiecare gând pe care îl nasc înainte s-adorm.

hearted

• sunt locuri unde inimii mele trebuie să i se spună inimă

         și unele momente în care trebuie să i se spună pe numele tău.

• am cunoscut odată un om frumos. avea un suflet Ariel, adică nu se decolora la spălare. un suflet impecabil, pe care nu mi-am permis să-l pătez. în general, uităm că oamenii se poartă ca hainele noi de Paște: cu grijă și drag. 

• uneori mi-e dor de câte o inimă bună ca de pâinea caldă pe care o înfulecam pe jumătate în drum spre casă atunci când eram prea mică pentru a știi că și sufletele dospesc și se cresc aburinde. 

• ea nu și-a ținut niciodată inima în lanț, nu pentru că nu ar fi putut fugi, ci pentru că știa că indiferent de distanță, ar fi mers până la capătul lumii pentru a-și recupera propriul suflet, iar inima, la rândul ei, ar fi știut întotdeauna drumul înapoi spre casă. se zice despre ea că are o inimă strunită de rațiune, eu zic despre ea că are o minte rebelă prin pasiune.

• mi-am înduplecat cuvintele să-mi mângâie cele mai amare îndoieli, dar niciun sunet nu s-a iscat mai liniștitor decât acela făcut de respirația lui pe umărul meu.

• găsesc pretexte destule pentru a vorbi și prea puține pentru a tăcea din gură. cu toate astea, ca să taci din inimă nu îți trebuie un cine știe ce motiv.

• mi-au plăcut întotdeauna anotimpurile mediatizate de iubire și iubirea mediatizată de anotimp. această tehnică de advertising face ca iarna să fie mai caldă în doi, primăvara să înflorească din priviri, vara să se dilate dragostea de la atâta soare încins , iar toamna stripptease-ul Adamic de frunze să devină un motiv romantic pentru Eve. e important asta, avem suflete sincronizate cu natura.

vorbesc acum despre inimi pentru că bat multe în jur și cumva sunt insesizabile, poate temporar sau în ireversibilă degradare. poate de la un anumit punct activitatea cardiacă a celor din jur devine prea difuză ca să ne mai lumineze cumva, însă fără culoarea asta de fundal nu-ți poți distinge propriul suflet. și azi mi-am adus aminte, ca ieri și ca mâine, că îl am. pentru simplul fapt că știu de el, mă consider un om norocos. pentru că nu ezit să îl caut în orice moment și să-l pun în orice simt și gândesc, mă văd deja un om fericit.

răzlețesc idei

• să te înverșunezi să păstrezi ceva anume face să pierzi de fapt tot.

• nu mi-am dat seama până acum că jumătatea cu aer a paharului e și ea plină cu ceva și la urma urmei, un gol nu e altceva decât un infinit de posibilități de umplere.

• există probleme de dozaj pentru că există limite făcute doar ca să fie depășite. 

uneori mi-e totuna dacă trăiesc printre cuvinte sau înconjurată de obiecte.
accesele mele de milă sunt doar expresii ale disprețului față de lume.  dacă respect îndeajuns, nu compătimesc niciodată. azi cineva îmi spunea "există oameni care plâng și exiști TU". să nu dramatizăm!  doar atât cer , mai tot timpul. există tragic și dramă, există nefericire și amar , există de toate pentru toți , dar se numește mai simplu : viață.  când aud despre sinucideri mă gândesc că există un prea dezvoltat cult al personalității și un prea precar cult al spiritului. aș vorbi despre Dumnezeu, dar nu am idei clar definite.

• aud prea des vorbindu-se despre sfârșituri inevitabile. 2012 putea la fel de bine să fie un accident de laborator.
• această nouă preocupare a secolului spre cabotinaj mă face să cred că în curând va exista numai cinema în aer liber, dar nu va mai fi timp pentru popcorn , ci pentru fast-love, fast-sex, fast-talk, fast-sleep, fast-food.
• nu suntem victimele nimănui, ci asasinii timpului și al propriului suflet sugrumat mereu între trecut și viitor.  pe o linie continuă, prezentul e doar un punct intermediar în care nimeni nu se așează să dirijeze sensurile.
• mi-e milă de acei oameni al căror singur contact cu viața se face doar prin deșteptător. reformulez : disprețuiesc acea inerție animală de a te trezi la viață doar ca să mori lent în sărăcie de duh.
• îmi plac reacțiile cu dublu sens.  Sentiment -> resentiment și Resentiment ->Sentiment.
• culmea îngâmfării mele e de a fi mândră de mine chiar și atunci când mi-am călcat pe mândrie.
• una din cele mai mari realizări este aceea de a învăța doar ca să ai ce să uiți, a construi doar pentru ca să ai din ce face praf .

Doar un reminder. Conștiința mea de sine lucrează. Orice altceva decât indiferență înseamnă autodistrugere.

destructibil abstract

intru în lumină ca-ntro-o peșteră
unde aerul miroase a întuneric scuipat în vânt
și golit de vedenii...
te văd pe pereți
luând locul umbrelor care se dilată
și timpul n-are de-a face
cu glasul meu pierdut în blestem.

te zbiară gheața, te adulmecă pământul
și în apa cea fără de sete te scurgi
ca să mai miști tăceri
din ochii mei de nepătruns.

mai caută-mă o dată la capăt de zile
și curmă-ți zadarul cu care m-ai uitat!
din cerul meu nu pleacă nimeni
și niciun înger n-a intrat.


te-ncearcă vieți la rând
și nu știi ce-i cu tine,
iar eu treptat îți surp
și suflet și visare, căci eu cu mine toată
m-am dat să te dărâm
și tot rupând din tine
eu m-am făcut întreagă.

intru în lumină ca într-o peșteră
unde aerul miroase a întuneric scuipat în vant
și silă de frig mă ia și mă naște
din piatră în piatră.

aburi uzi de plumb

nu știu de privirea cui am nevoie ca să mai văd prin tine toate câte mă vedeam.
aveam mereu impresia că te lupți pentru a dispărea,când tu de fapt, te chinuiai să te lași descoperită, să fi găsită acolo unde nu ar fi fost niciodată loc pentru a fi altcineva. a fi până la capăt mai mult tu fiind tocmai eu , te-ar fi legat de nesfârșitul de care eziți să te atârni.

nu ai învățat să durezi. nu știi să umbli pe vârfuri pe coridoarele timpului. afară e furtună și în geam sacadat bate sandaua de ploaie mahmură a cerului. te înspăimânți și te uiți pe podeaua de ferestre cambrate pe talpă--- nici nu-ți mai pasă pe-a cui transperantă mai lași amprente de culoare. ai suspectat mereu că toate balamalele vor scârțâi în ton cu tunetele, dar oasele nu le-ai uns din vreme. acum pășești fără de tăgadă și speri că pisica o să-și uite coada în mâinile tale. mi-este greu să-mi imaginez dimineața ta de liniște când știu cât zgomot faci cu întunericul. cu el și cu cheile de la casă pe care le-ai cârpit pe buzunarul din dos ca pe-o broșă, dar ușile tale nu mai au piept în care să le atârni, iar numărul casei tale s-a pierdut printre numerele caselor prin care ai adăpostit alte furtuni, despre care numai anumite fulgere albe mai spun câte o poveste amețită. cablurile servesc de decor și te legi la șireturi cu semnal deshidratat din lumea celor care nu te mai cuvântă, iar când spun că tu exiști mai tare exact acolo unde nu ești, tu nu mă crezi. eu spun însă adevărul și niciodată nu te-am mințit destul.

mă rog, ridici fermoarul gleznelor și te faci felină sub plapuma ta de cristal. discrepanța apare aici în pereții din jur pe care se preling noroaie de frig. ai dat cu mere de Evă în balta lor de mult prea multe ori ca să-ți mai permiți să adormi cu lumina aprinsă, așa că e o eliberare faptul că s-a luat curentul. mai degrabă suresciți câteva fire nervoase și-ți dârdâi printre dinți înjurături lascive despre ce-ai iubit mai mult din trupurile care te-au cascadat în gol. nu-ți mai aduci aminte tu, însă nu ai stat degeaba atunci când cearceafurile s-au târât pe lângă pat spre pragul aleii,nu, ai ajutat doar ca toate șifonările să nu îți zgârie parchetul. acum ai un parchet lună neplină pe care nu faci decât să aluneci încet, dar sigur.

stropii pică, iar tu nu mai pici. stropii lovesc, iar tu nu mai ai în ce lovi. ești singurul impediment ce ți-a rămas în drum, dar ție ți-e frică să ieși afară. e furtună și noapte și frig. ai purtat după tine din scurt o singurătate rebelă. sensul tău interzis avea o linie continuă peste care lumea nu mai putea depăși.

O stare a ta latentă, în care lumânarea de pe noptieră ar putea fi alimentată secole de oxigenul tău fățiș aruncat afară din lipsă de chef , este ceea ce îți provoacă reacții onirice în lanț , însă ai destule visuri pentru care merită să te trezești ca să le faci reale.

totul se oprește. inclusiv ploaia....inclusiv vântul...și noaptea. și ceasul tău din perete se va opri într-o zi suspendat între treimea sfântă a punctelor tale cardinale din care ai exclus estul pentru că te simți amenințată de un eventual răsărit. te vei opri și tu și-atunci totul în jur se va opri o clipă, o clipă a timpului tău propriu în care vei putea conjuga nepăsarea tuturor persoanelor. atunci poate se vor găsi unii care să regrete că nu ți-au folosit la timp pupilele ca să-ți extragă toată lumina pe care le-ai furat-o. Și dacă mai pleci atunci din loc, o vei face din bătaie...și-ți dorești să obți măcar niște palme din al căror pocnet să te faci praf.

momentan ești doar bântuită. bântuită în străfunduri de șiroaie de apă care nu nimeresc ștreșinile și te inunzi... te inunzi și faci diguri din batiste imaginare care nu te rețin. umpli ligheanul de sub dormeză cu tot de pe tine atins de umezeală, însă nu știi cu ce fel de apă se spală apa din tine.cu scurgerile înfundate și robinetele memoriei date la maxim, tavanul încă mai contorizează , iar tu aștepți încredințată un curcubeu incandescent.... peste tot e ecou și te auzi cum suspini. nu e vocea ta, e inima ta rămasă fără umbrelă, inima ta care crede că cerul poate să cadă pe tine la infinit.

miez de zi

pentru că uneori am și pe lumină suflet și-mi vine să-l vărs afară...

cred că toate iubirile m-au albnegrit suficient de tare
încât să nu le mai pot scoate niciodată din țesuturi.

din curajul meu aparent fără cusur,
primul defect e că sunt cea de care mi-e cel mai tare frică,
urmând apoi la rând
lașitățile de a nu mă lăsa ajutată de alții să mă-nving.
cineva mi-a spus să-mi îmbrățișez temerile,
însă eu la piept nu-mi mai duc nici sângele în ultima vreme
și din câte brațe am întins spre mine însămi
tot atâtea am retezat din os...

lost

mi se rupe
afurisita asta de coardă pe care o întind la maxim!

să te duci la naiba
că nu i-am mai trimis pe nimeni de ceva vreme şi se plictiseşte.



să fie uitare , de-ar pieri lumea!



























băgă-mi-aş
fluturi în stomac!

insipid

nu,nu disper.
asta e doar stăpânirea mea de sine disimulată.

toată sunt la locul meu,
mă lipsesc de niciunde,
mă am din toate părțile.

priviri deshidratate într-un corpuscul ciudat
care mă întregește fără să mă umple:
dor.

ce gust infam are noaptea în care nu-mi stai pe limbă,
în care doar ce s-a dus de tot îți mai spune de mine.


mă dau la fier vechi.
vreau să fiu o tablă-n care bate ploaia.

baliverneală lungă de nestare

Protipendada sentimentelor naste rafale

Iar cursul vag al timpului decade

din drepturile copilului.

*

nu e nimic mai atroce

decat eul meu torturat de un altul.

*

Apele mele iar se restrang,

nisip de celuloid

și reciclare de cuvinte.

Sunt mare si ochii mi-s mari,

sap in mine ca in stanca...

Pentru ca niciuN val nu se izbeste de mal,

rămân rece și adâncă.

*

îmi trădez sensul,

niciodată logica.

mi-am slugărit inima

până n-a mai știut să-mi dea ordine,

până când am orbecăit haosul.

am consimțit să fac uz de rațiune.

sunt un aparat stricat

care sâcâie zgomotos

urechea care mi se sprijină de umăr

și sunt un ecran cu purici.

eu nu mă transmit

nu mă afișez,

doar suprasolicit firele

până plesnesc...

e modul meu de a mă rupe

de irealitate.


mai puțin defectă decât mâine,
cu mult mai dereglată decât ieri.
cât de bine dau împachetată!
iar

instrucțiunile spun că funcționez

după parametri normali.

*

infailibil.

ce cuvânt frumos!

și câte alte atâtea sunt.

nu îmi plac cuvintele mai mult

decât ce înseamnă,

dar totuși cedez în fața lor

și totuși pe ele le arunc la înaintare.

și totuși.

INFAILIBIL

e tot ce nu reușesc să înving din mine.

**********************************

să fie asta frica pe care ți-am promis că nu o voi avea?

nu controlez decât incontrolabilul.
ceea ce lovește exact
și pică la țanc

sau cade la fix
are sorți de izbândă
la a căror tragere
eu nu pot participa.

biletele mele dus-întors au fost mereu căștigătoare.
cercul- forma mea ideală.

***

n-am camere aprinse pentru fiecare lumină în care adorm închisă.

mi-e ciudă că pe tavanul meu nu am găsit nicio podea stabilă

și-mi pică pământ în cap atunci când mă uit spre cer.

nu accept plățile în aceeași monedă la fel de bine cum

prefer sumele exacte, nu mă pricep la dat resturi

și nici nu sunt în stare să accept mărunțișuri,

poate doar dacă sunt soulmade .

*******************************************************

am libertatea de a cere să fiu închisă în ea.

eu nu evadez, sunt propria mea cușcă

și propriul meu gardian.

sunt regula numărul unu

și pedeapsa fiecărei abateri din cele N.

m-am izbit de mine tot timpul

și de pereții corpului în care am scrijelit

zi după zi

de câte ori am adormit fără să mulțumesc

pentru că trăiesc.

prizoniera unui destin pentru care

nu se știe câte delicte am comis.

doar gândurile le am fugare,

sufletu-mi stă-n cătușe.

sunt o criminală de gest

și o bine premeditată neintenție

de a-mi ieși la număr

tot ceea ce cuceresc.

****

nu văd capete de țară în imperiul meu mental.
sunt predispusă să rezist în fața intemperiilor sentimentale
și să cred în soarele de după furtună.

*

mă doare capul.
tulburător de amnezic,
însă sesizabil de andrenalin.
un fel de ceață stradală

într-un abu dhabi în miez de vară.

de aici să mi se tragă nestarea?

ce nepotolită foame de sete,

cu tot tacâmul de buze uscate
care nu se potolesc în sec.

ar trebui să vorbesc,
dar mi-e teamă să urlu

și să arăt mai exagerat
decât tușul negru la ochi

în prag de dimineață .

am o mândrie decentă

și-un calm de sine îngâmfat.
o indiferență care nu se tratează

și mulți gărgăuni pe creier
care rod permanent din echilibru meu
TOTAL.


nu,nu.
nici de data asta nu pic.
nu e rău,

e chiar bine

și sunt tot eu,

cea care nu se lasă...

decât de tine,

poate
dacă exasperez prea mult.

are să-mi iasă,
la fel ca de fiecare dată
să pot să vreau
să nu rămân.

*

nu mai pot știi pentru a câta fericire
stau și nu simt nimic acum.

mă achit de datoria
de a suferi cu grație
în deplina discreție
a văzului tuturor
aliteraților.

centrare dreaptă

cred că am nevoie de a nu vrea. de a nu vrea pentru un moment totul și a accepta cu modestie amabilă puținul. asta m-ar odihni și m-ar face să nu mai răsuflu greu. respir liniștea ca pe ultima gură de oxigen dintr-un tub care se termină. nu are de a face nimeni cu ceea ce pot eu să fac pentru mine și nu răspunde nimeni de starea mea de bine. eu sunt propria mea stare de mine.

dacă nu am fost obișnuită să mi se dea pe tavă, acum izbesc cu cele care mai apar de toti peretii. mă încăpățânez să pot singură imposibilul și lumea toată. nu pot să stau în rând, nu am starea necesară. nu mă aliniez, nu știu să stau dreaptă și nu știu să trasez uniform. păcat că sunt atât de dereglată din punct de vedere matematic, nici algebric, nici geometric, eu nu mă pot analiza. sunt ireductibilă și de nemultiplicat ; asta provoacă ravagii în spațiul ăsta strâmt pe unde știu să exist.

nu îmi trebuie mai mult decât cer de la mine. mereu și mereu același EU la care rezum totul. unii zic că greșesc, dar eu numesc greșeală numai încercarea de a te da pe altcineva. nu vreau să cunosc iremediabilul prin îmbolnăvirea mea de egouri străine. al meu e singurul care îmi dă să mănânc și e acolo tot timpul.

sunt sigură pe ceea ce ajung să fac și pe toate gândurile pe care nesăbuiesc să le păstrez în cap și chiar dacă am dubii, ele niciodată nu ies singure pe stradă și nu vorbesc cu necunoscuții. îmi dau seama că asta deranjează, îmi dau seama că și aroganța mea o face, însă n-am găsit până acum cântarul care să îmi arate că depășesc măsura pierderilor în fața reușitelor cu care mă îndop.


nu sunt o tipă puternică. mie mi-e teamă de nimic.

http://www.youtube.com/watch?v=l4Bh0ctDf5U

îmi simt șira spinării cotropită de-o herghelie de cai,

care mai de care mai suri, negri și albi,

iar eu continui să nesimt simțirea,

să percep corect insesizabilul...

mi-e somn de mare

și-un drum prea nocturn mă separă de abis.

totul e scris

în zare

totul e haos ,

un absurd absolut de cauze si efecte,

fără mâini, fără picioare, cu adaos

de modulatii perfecte

incerte,

mă cheamă zilele la apel,

eu vorbesc,

mă-nșel

mă trăiesc.

un nerost general,

nu mă dăruiesc

mă reclam

și când vreau cel mai mult

nu-mi mai trebuie deloc

și n-am cuvânt de drept

când mi se face prea loc

și prea timp să mă-ncurc

să mă repet

în ordini dezastruoase,

mă arunc,

fără de aplomb,fără de oase

și nu știu câte vieți

mai am de rupt în picioare,

am suficiente tristeți

în care să mă duc la culcare,.

nu simplu

nu vreau.

azi nu vreau să mă cauți.

nu vreau să îmi spui

nu vreau nimic de la tine,

vreau să-mi dai nimicul,

cevaul are un nume

și eu nu știu să îl strig

așa că țip

nu, nu vreau.

nu vreau să te aud,

mi-e groază să mă aud,

nu vreau să te simt,

nu mă pot obișnui cu mine,

mi-e mult prea greu

să mă accept,să mă văd

față în față.

te rog.

acum nu,

nu mă căuta,

nu-mi cere să te ascult,

nu-mi cere să zâmbesc,

nu-mi cere să pot

pentru că nu vreau.

mi-e bine așa,

mi-e bine fără.

PS: ninge.ninge fără nicio remușcare, ninge ca-ntr-o știu prea bine care zi dintr-o știu eu bine care iarnă.iar eu aici nu mai am loc de atâta zăpadă...aici nu troienește timpul meu. timpul meu e topit în irecuperabil.

presupun că refulare

postsinaptic conclusiv.
un singur pocnet de degete declanșează o serie de evenimente cărora le pierzi firul.
lipsa de control degenerează în panică, iar panica e dovada clară că te-ai abandonat ție însuți, renegându-ți tot sprijinul lateral.
să țipi aerul pentru că nu mai îți iese nimic altceva din gură.

și nu vreau să trec peste, vreau să ajung direct după acel PESTE.

irelevant pare să fie cuvântul de ordine. de parcă tot ce ar fi părut să conteze se reduce la nulitate, de parcă tot ce se idealiza se traduce în realizabil nesatisfăcător.
nu știu de ce mai încercăm să cântărim lucruri care nu au măsură
și nu pricep de ce ne încăpățânăm să facem apel la obiectivitate când obiectul nostru, de ale cărui circumstanțe facem ușor abstracție, se transformă într-un subiect mult prea puternic...și de aici apare irezistibila și fireasca tendință de a filtra totul prin propria persoană înainte de a pune verdictul. eu una am o profundă simpatie pentru sentințe și o pasiune bivalentă pentru adevăr, spun bivalentă pentru că exostă un adevăr exterior mie și propriul meu adevăr interior cu care întrețin o relație cel puțin anevoioasă.

Cele mai mare înverșunări se dovedesc a fi de multe ori inutile și perisabile...ca să întreții agresivitatea și pornirile represive e necesară o doză suplimentară de energie celei pe care în mod normal ai aloca-o unei determinări bine puse la punct de-o ambiție strunită.
Mecanisme psihologice menite să rulăm pe timp nelimitat și distanțe astronomice...niște rotițe zimțate proiectate să perpetueze o mișcare involuntară pe care să o inducă voinței primare pe care o deținem...

Niște complexități banale care dau calculele peste cap din cauza unor supraexagerări furnizate de afecte. Mi-e mult prea teamă că anvergura lumii e dată doar de o iluzie și o încăpățânare de a amplifica nimicul. E trist că am secătuit și consumat atâtea , iar esența continuă să se disipe...să fie ca și cum n-a existat vreodată.

negativism?
privire obturată temporar. dizabilitate prelungită a funcțiilor senzitive.









PS: să fi spectator la o piesă în care scaunele sunt pe scenă și reflectoarele direcționate spre sală. în ale cui picioare ar sta pantofii actorilor?
viața disimulată atrage, dar numai cea adevărată cucerește.

sinapticopunctepuncte

priviri sterile. impasibilități ivite-n amurgul iubirilor
sunt unele ierni de nopți ce n-au să poată fi descompuse în perfect compus.
sunt unele zăpezi care se nasc din aburi de ceai cu gust de "nu mă uita".

am amânat destul întâlnirea cu ireparabilul, dar m-am apropiat de timp exact atunci când am știu să-l pierd mai cu patos.

aruncată într-un pasaj ratat de la prima literă.am gene încărcate de obscur atunci când clipesc sensurile după care deslușeam cândva câlți de sânge. acum îmi pieptăn momentele de liniște și nu sunt în stare să-mi dau seama câte minciuni mi-am vândut pe credit.

mișcare de revoluție a unor iluzii în jurul unui EU aproximat greșit. regret, regret că nefăcând nimic pentru mine, nu am reușit să fac ceva pentru alții.

discrepanță

teama e singurul adevăr. e singurul lucru în care ne putem încrede. ne distruge sau ne determină să facem ceva.o simțim de la primul la ultimul om,din cap și până în picioare,o controlăm greu și ne supunem ei.
și nu,oameni puternici nu sunt cei care nu cunosc frica,ci cei care au înfrânt-o încercând-o.


cei care își recunosc slăbiciunile sunt ca o casă care renunță la fațadă. da,e posibil să nu mai dea bine și să nu mai pară așa grozavă,dar poate asta îi ajută structura să fie mai rezistentă.

și mie îmi sunt datoare. datoare că m-am străduit de multe ori după ce am zis că renunț,că am recunoscut unde nu mi-era locul ,dar am încercat să mi-l fac,că am optat să pierd atunci când nu puteam câștiga decât fără demnitate,că mi-am dat silința să înțeleg acolo unde sensurile erau descurajante și că am făcut lucruri să meargă după ce toți le credeau iremediabil defecte și-am înghițit multe din pastilele neatractive ale vieții doar ca să pot acum să-mi simt picioarele înfipte bine. ies de multe ori din rând să fac lucrurile cum le simt și asta ajută...mă ajută pe mine să mă simt eu,doar a mea și pentru mine,pentru propriul meu timp profitat cât mai mult posibil. așa mă știu: o arivistă de emoții. n-am leac.

mi-a păsat atunci când nu se găseau bani de 2 lei de dat pentru orice. și asta uneori mă face pe mine să simt diferența.

cuvânt cheie: ZADAR

Asculta mai multe audio Muzica

învălmăşeală.


şi fisuri de gânduri umplute ochi
cu confuzie,
în grabă.
mai degrabă
încerc să-mi amintesc un netrecut,
decât să uit un prezent sleit,
să urlu un sunet mut
sau să alerg îngrădit.

îţi vine să dai,
să izbeşti,
ferestre,uşi şi pereţi,
dar faci din piatră mască
şi te deprinzi să taci
într-o mimică ipocrită
de-a dreptul
în care suferinţa
cică,
îşi găseşte imperfectul.


mamă şi lumea asta
e cercuri toată,
deja ştiu ce am de făcut,
odată şi odată
am să fur toate compasurile
şi le rup.

e absurd:
merit şi nemerit simultan
din plin.
văd surd
şi amţesc învârtindu-mă
în chin.


da,da,totul merge ca pe roate,
sub conotaţie negativă
pentru că ce e dat să plece
pleacă,
atâta vreme cât n-are încă
rândul să se-ntoarcă.

în timpul intermediar,
frământarea învârtirii
şi a unor spiţe de gânduri
se-mplântă în zadar.



zadar,
cât e de infect,
infect de perfect
pentru ca totul să meargă bine,
(căci dacă n-ar fi zadarul
ceea ce ar fi făcut să ţină
n-ar ţine-
pentru că exteriorul
ar afecta terbil prin încercări
reuşite
interiorul).

dar când zadarul e pleonastic
inutil,
să nu-ţi dai oare ghes
la smuls peri?
acum depinde de care
preferi:
de livadă
sau de cap?
ezitare...
dar se recomandă
nenorocirea capului
atunci când oricum
e pe post
de degeaba
şi-ţi stă în drum.



în zadar e totul în acumul ăsta neînduplecat, suflet dereglat, timp fărâmat, neastâmpăr în minte, tentativă necuminte, certitudini dezechilibrate, decizii răsturnate, sentiment întârziat,
rezumat.







photo: made by Felicia SIMION
model: Zor de Zi

pentru EL

Asculta mai multe audio Muzica


Azi o să vorbesc despre singurul care m-a iubit aşa cum mi-am dorit eu :profund şi inocent,de la prima vedere,fără promisiuni de mereu . Îmi îndrept singurele lacrimi meritate către ochii singurului care mi-a mângâiat părul cu neasemuită tandreţe,celui care mi-a găsit umărul din prima încercare, celui care m-a mişcat fără să mă zdruncine,celui care m-a sorbit fără să mă sece, celui care mi-a zâmbit fără să încerce să mă lege,celui care mi-a tăcut fără să mă apese.

Numele lui nu ar spune nimic,nici măcar pentru cei care s-au milit să i-l dea. Chipul său mi-a rămas adâncit pe-o retină din ţesuturi cardiace: cei doi ochi, cu tot albastrul lor spălat de tristeţi dureroase şi înecat într-o nevoie acută de iubire,care mă ard şi acum când mă confrunt cu amintirea lor,a căror duioşie mă fărâmă şi mă doboară, au fost primul lucru care mi l-au făcut drag. Buzele sale supte ţineau închise laolaltă amarul unor clipe serbede de lumină şi a unor oameni ce s-au perindat vag printr-o copilărie al cărei rost nu îl poate pricepe.Cuvintele nu se simţeau nicidecum îndreptăţie să sfâşie prea mult monstruozitatea aerului din afară gurii sale cuminţi; nici nu îl condamnam pentru teama resimţită faţă de lumea ce-l izgonise din preaplinul ei. Obrajii albi bănuiau o fineţe ce fusese prea rar descoperită de mângâieri.Lipsea cu desăvârşire culoarea sangvină a unei fericiri constante. Părul auriu netezit încadra angelic faţa micuţului cu trup firav şi mişcări încete,ce se mulţumea radiând cu firimituri de atenţie şi se conforma liniştit cu absenţa ei.

Nu mă pregătisem ca să îl cunosc.Venisem acolo cu giganta mea înfumurare de a asigura veridicitatea văduviei de iubire pe care o simţeam şi am întâlnit un suflet lăsat pe drumuri de acelaşi sentiment.Da,orafan de dragostea ale cărei braţe au fost retezate crud de nişte nesuflete pângărite de sluţenie,braţe ale căror absenţă a făcut şi va face să tremure ani la rând un om împins în haosul realităţii implacabile în care a fost aruncat.În timp ce eu mă obşnuisem de ceva vreme cu placiditatea unei minime putinţe de a încerca să mai simt ceva, el mă lua de departe prin puterea sa de lăsa frâu liber dorinţei de a îndrăgi.

Ştiu că pentru câteva momente,l-am făcut fericit. Dar cum poate fi oare descrisă fericirea lui? Ca un balon colorat fragil ce plutea senin,dar înfricoşat printre spinii ascuţiţi ai timpului de neînduplecat.
S-a adăpostit cald la pieptul meu şi mi-a căutat cu mâinile timide mijlocul să mi-l împrejoare. DOAR ATÂT I-A TREBUIT CA SĂ MĂ FACĂ FERICITĂ,doar atât a fost de ajuns ca să mă umple de-o tristeţe mută şi covârşitoare.

Nu pot evita să mă întreb înspre ce fel de nicăieri are el atâta curaj să păşească? Spre ce refugiu va evada ? Şi ce poate face o jucărie pentru cei ca el îţi vine să urlii? Simpla imagine a blândeţii lui neîntinate scurse într-un decor greşit mă îngrozeşte.

La fel ca mulţi alţii,l-am părăsit.
Povestea lui rămâne una la sute şi sute de zeci de multe altele şi nu va impresiona prea mult cu adevărat pe nimeni. Pentru că noi la rândul nostru avem propriile nefericiri sumbre pe care ni le purtăm de-a lungul zilelor pe care le deşirăm dintr-un ghem nevăzut, pentru că dacă nu le avem pe alea, suntem oricum ocupaţi să ne devorăm momentele de măruntă bucurie numai cu noi înşine, pentru că ne trăim propria singurătate în nepăsare faţă de celălalte 6 miliarde de singurătăţi,pentru că suntem impresionabili doar pe perioadă limitată de timp, pentru că egoismul firesc ne face opaci la ceilalţi...
Şi totuşi...
mulţumesc celui care mi-a împrumutat pupilele lui neîncrezătoare ca pe-o pereche de lentile vindecătoare prin care am putut filtra lumina cu totul diferit! mulţumesc celui care m-a făcut mică şi neputincioasă!

" - câţi ani ai?
dat din umeri.
-azi e ziua noastră oricum.
-da,e ziua voastră.
-şi jucăriile sunt pentru noi?
-da,sunt pentru voi.
-şi dulciurile?
-şi dulciurile.
-şi voi?

. . .
"



SCRIPTUM post: La mulţi ani tuturor copiilor din noi!

şi-mi pare rău pentru cuvinte...că sunt puţine,că sunt slabe,că sunt moi,că sunt incapabile,că sunt mici,că sunt doar tentative de gând.

şi pentru mai ce?

glasul meu e o stradă înfundată de la capătul căreia eşti nevoit să te întorci.
cred că n-am timp acum să-mi dreg visarea, mâzgălesc în grabă câteva sentimente sfărâmate şi mi se pare că evit în felul ăsta să mi se facă urât de mine.

pusă faţă în faţă cu întunericul,imaginea mea se formează la infinit. noaptea mă-nconjoară subit cu-un mănunchi de stele uscate. te plimb printre drumuri deşarte ,dar tu nu semnalizezi depăşirea. cât o să mai aştepţi până să cazi în prăpastie şi să mă tragi după tine?

în definitiv,colecţiile noastre cresc invers-proporţional. în timp ce eu îmi consum rezervele de mine adunând cât mai multe surescitări de suflet pe care le etichetez ca fiind amintiri, tu îţi umplii casa de inutilităţi străine pe care nu le poţi figura altfel decât ca obiecte.
şi cum să nu îmi fie ciudă când o bucată din mine rămâne pe post de artefact în muzeul răcelii tale ca un lucru al cărui uz s-a stafidit de mult?

ce ştiam neştiind nimic? ce am omis cunoscând totul?
nici măcar n-am simţit vreodată că-mi ţineai la adăpost pe umeri răsuflările speriate.
şi pe lista lucrurilor triste aş putea adăuga şi felul în care am învăţat să cârpesc haine din lipsuri mari de material.mi-e frig acum când mă gândesc că mă-ncălzeam cu papiote întregi de noduri pe care le înghiţeam sub formă de efervescente.
jocul de copii necopii nu poate fi introdus la capitolul poveşti şi iar dau pe minus aici.
rămân fără de nimic, cu siguranţa că n-am avut oricum niciodată ceva mai mult decât atât.

"şi totuşi e mai drăguţ să fim oameni"
ha,ce glumă bună!

"a nu fi" momentan

Vreau să dorm ramuri.
Vreau să dorm zori.
Vreau să dorm nişte lacrimi neaşteptate şi mult prea puţine.
Vreau să dorm o ea, 2 de el şi o mine.
Vreau să dorm un aer încălzit în răceală.
Vreau să dorm nepăsarea şi distanţa.
Vreau să dorm dorul şi apropierea.
Vreau să dorm furia şi ghearele ieşite.
Vreau să dorm nopţile cu lumina aprinsă.
Vreau să dorm un balcon înalt,mult prea înalt.
Vreau să dorm căprui,turcoaz şi verde.
Vreau să dorm aspru,drept sau mătăsos.
Vreau să dorm în linie continuă.
Vreau să dorm o laşitate,o renunţare, un timp.
Vreau să dorm din neputiinţă de a deschide ochii.
Vreau să dorm înainte să pierd şi să nu văd asta.
Vreau să dorm umilinţa ei şi durerea ce nu i-o pot strivii.
Vreau să dorm ceea ce nu pot avea.
Vreau să dorm ceva ce a început de pea multă vreme şi nu se mai termină.
Vreau să dorm ce nu ştiu că vreau.
Vreau să dorm promisiunile ce mi le-am făcut.
Vreau să dorm aparenţele toate toate.
Vreau să dorm o primăvară ce n-are sens.
Vreau să-l dorm chiar şi pe cEL ce nu va ştii.
Vreau să dorm un an care mi s-a scurs în partea de jos a clepsidrei.
Vreau să dorm o serie de fericiri pe care mi le-am refuzat.


Vreau să dorm un ieri,un azi şi un mâine pe care vreau doar să-l visez.


atât.