in cautarea fericirii

Cateodata, singurul lucru care iti lipseste este puterea de a te bucura de ceea ce ai deja. Inainte sa ne punem in gand dorinte, sa risipim din viata alergand hat departe dupa impliniri, putina lumina aruncata peste lucrurile de langa noi ne-ar economisi din zel si din consum inutil de iluzii desarte.

Sunt convinsa ca exista momente in care cu totii recunoastem ca avem cel putin un lucru pe care nu l-am da pe nimic in lume. Vreau sa am multe asemenea lucruri de nedat pe nimic in lume pentru ca, de obicei, aceste unicate, rezida in minuni de fiecare zi, care ne sunt aproape si care inseamna fericire. O fericire palpabila, o fericire pe care o ingrijesti ca pe starea de sanatate. Cred in fericirea ca stare si nu ca moment. Cred in magia unor momente care coloreaza ani din viata. Cred ca sunt un om norocos in primul rand. Cred ca sunt, in al doilea rand, un om si mai norocos pentru ca mi-am dat seama de asta si mi-l asum. Nu imi fortez norocul. Eu il creditez.

M-am regasit la multe rascruci de-a lungul timpului. Reprezint destinatiile unite ale multor drumuri luate la pas si la popas. Toate punctele atinse, luate din mare si incercate cu degetul, m-au adus pe aceasta dreapta de azi.Nu zic ca nu vor mai fi intersectii, dar,momentan, ma bucur ca atunci cand voi ajunge la ele voi fi ajuns sa nu-mi mai fie frica de necunoscut. Necunoscutul mi-a zambit intotdeauna cand l-am abordat. Azi sunt vecina cu experiente memorabile, oameni indragiti, locuri familiare, evenimente frumoase si imprejurimi calde. Azi sunt recunoscatoare pentru tot ce am cucerit. Pentru tot ce am deja.

râșniță

Nu știu cum nu îți e teamă că o parte din mine îți va rămâne veșnic neînțeleasă și necunoscută. Mie mi-ar fi.

Nici nu te străduiești. Ai impresia că m-ai fotografiat cu retina și poza mea grăiește despre mine adevăruri cu sens unic. Te-ai încredințat, sub efectul haloului, că mersul lucrurilor este bun chiar și și în cele mai neîncercate direcții. Nu depui efort. Presupui că ceea ce las să se vadă este tot ceea ce sunt, dar vezi tu, eu nu sunt niciodată pe de-a-ntregul într-un singur loc. Mintea mea fixează puncte de suspensie după fiecare gând și tu nu încerci să ajungi la mine unind vreo linie dreaptă. Nu pricepi. Dacă apuc să fiu de mai multe ori acolo unde tu nu dai atenție să ajungi, s-ar putea să mă descurajez să mai bat drumul înapoi spre înțelesul tuturor.

Nu știu cum nu ți-e teamă că nu asculți mai mult la ce nu apuc să spun. Mie mi-ar fi.

Aidoma mie

Viitorul e trecut. Da, e clasica expresia asta a timpului, dar in dulcele stil clasic nu iti iesi niciodata din uz sau din adevar. Viitorul s-a intamplat deja, in timp ce noi, proiectam naiv amintiri. Imi facusem chiar si eu cateva idei despre ce pot pastra pe stoc: o prietenie, niste respect, iubire cu termen de valabilitate intarziat, cateva multe dezamagiri, un strop de hazard prins in vreo fotografie, cateva zile traite frumos,altele traite bine si ca sa obtin forma acelor momente de folos, voiam si acele zile negre care umbresc pentru a contura esentialul. Si degeaba, prea ametita, ca intr-o piata cu lista in mana, facand calcule despre ce o sa gatesc toata viata, consultand retete de succes, nu mi-am dat seama ca ingredientul omniprezent nu mai trebuie trecut pe lista si nici cautat: inevitabilul e acolo. Inevitabilul se intampla. Inevitabilul are propria reteta, propriul fel, propriile reguli si ambigua proprietate de a capta forta gravitationala pentru toate lucrurile abstracte din viata ta. Poate rasturna un consens,  poate impinge o limita, poate darama un suras, poate conduce lacrimi pe albiile intunecate ale regretului sau poate,  sa iti mai dea din cand in cand impresia ca greutatea spuselor tale e cea care te leaga de pamant sau te trage in sus spre nori.

Mda.  E banal deja. Se numeste suprindere. Uimita ca totul se petrece . Se petrece cu mine in mijlocul petrecerii, dar nu apuc decat din ce in ce mai rar sa restrictionez accesul vreunui invitat sau sa refuz vreo surpriza.

e un semn de progres

Mda.
Nu te pregătește nimeni să fii neputincios. Nu e ca și cum ar exista vreun manual pentru cum să nu poți face nimic, dar mă refer la ceva antrenament pentru a suporta gândul și sentimentul de inutilitate. Destul de amar și înțepător, neputința îți e servită ca pe o minge ce trebuie cu orice preț să o prinzi. Uneori, îți e ridicată la fileu de exact acele lucruri pe care le-ai supraestimat a fi controlabile.
Mă cunosc pe mine. Am fost dintotdeauna înverșunată să am control. Să îmi smulg dinții încercând să țin frâiele. Uneori mă întreb dacă nu cumva oamenii din jurul meu au învățat de-a lungul timpului să îmi ia rezistența de-a gata. Desigur, există și unii care n-au reușit de-a lungul timpului să bănuiască forța din spatele lacrimilor.
Cred că pentru prima dată am atins un nivel decent de toleranță față de mine însămi. Văd în vulnerabilitățile și neputințele mele un om. Până acum nu l-am văzut. Și e reconfortant să vezi omul din tine și să îl iei în seamă.
În același timp, devine o problemă de viziune unghiul schimbat din care îți sunt prezentate lucrurile. Te ajustezi cu greu la a privi de pe margine, la a fi martorul incapabil de a altera cursul unor acțiuni. Am recunoscut că sunt depășită. Acesta a fost primul pas care m-a convins să accept ajutorul. Altfel, nu aș fi găsit soluții, iar asta nici măcar nu o mai percep ca pe o dezamăgire – faptul că nu a fost cheia la mine de data asta. Într-un moment în care nu mai puteam vorbi despre mine, am învățat cu adevărat să îi ascult pe alții.

se repetă

Am trăit mereu cu sentimentul ciudat că urmează să fiu pedepsită cândva pentru fericirea pe care o simt la un moment dat. A nu se înțelege greșit: nu trăiesc cu teama de a fi fericită. Cunosc ceva oameni cărora le e frică să-și recunoască fericirea, cunosc atitudinea, nu e și a mea. Eu când sunt fericită, conjug fericirea la persoana I, o fac și reflexiva, o adaptez la timpul prezent: mă fericesc. Însă în umbră, ca o invizibilă carie de lemn, stă și roade din mine, cu zgomot, certitudinea ca am să plătesc.
Desigur, așa cum am făcut și până acum, îmi asum toate costurile. Am avut norocul, binecuvântarea sau priceperea să îmi fac fericirile să merite și tocmai de asta,senină, îmi achit toate datoriile.  Uneori asta înseamnă clipe de adâncă răstriște, dar niciodată deznădejde. N-am deznădăjduit vreodată. Mi se pare atac la propria persoană și la bunul Dumnezeu. Nu mă îndoiesc de binele de pe lume, deși mă îndoiesc de dreptate. Într-un fel, consider că dreptatea e atunci când fiecăruia i se dă cu porția și bune și rele. E just, nu mă pot plânge. Schimburile mele au fost echitabile. Sunt convinsă că fiecare primește ce merită. Excepțiile care pot apărea sunt de confirmare.

uită că vin

Cred că fericirea stă în uitare. Uitare de tot . Uitare chiar și de tine. A te uita în niște brațe, în niște ochi, într-un suflet de om.A te uita la ceas doar ca să realizezi că ai uitat să înțelegi cum funcționează asta cu trecerea timpului. A uita de ce există calendare și cifre care spun 18, 19, 20...25 decembrie?! Fericirea de a dărui se înțelege uitându-te la ce zi a anului este ? A te dărui acelora pe care îi iubești, împachetat în uitarea a tot ce e rău pe lume. Asta e fericirea. Să uiți să numeri, să cântărești, să măsori. Dai și de unde nu ai pentru că uiți că nu ai. De ce atâta zgârcenie?! Sacul cu binele de pe lume nu are fund. Am văzut eu, în nenumărate cazuri. Să uiți să aștepți doar ce e cel mai rău și apoi să vezi ce dă peste tine!

Sărbătorile vin, uită că vin! Și dacă s-ar bloca pe drum, tu ai uita să te bucuri?

Cred că fericirea stă în uitare. Să uiți ce anotimp și ce reguli sunt, să -ți trimiți mereu inima în vacanță - undeva frumos, cald,plajă, soare.

locatara RC

locuiesc undeva departe
în cele câteva zile nemobilate
care fac parte din anexa restului meu de viață.

stau la parter
sau așa îmi place mie să zic,
deși am ieșit de câteva ori pe balcon
și lumea mi s-a părut la un hău distanță de mine.
cu toate astea ,
singurul meu rău e răul de joasă altitudine,
așa că nu îmi fac probleme decât
atunci când vecinii de deasupra se aruncă de la balconul lor,
iar eu trebuie să ies în fața blocului să mătur mizeria.


inhabitez, așadar, un imobil vag poziționat,
plătesc chirie pe metrul pătrat de aer inhalat
și îmi petrec timpul mutând obiecte imaginare prin casă.
nu am toate câte vreau, dar nu am nevoie de prea multe,
așa că mă consider un chiriaș avut.
îmi place să stau înauntru și să mă instalez pe picior de plecare.
nu știu când o să plec și de ce,
dar se va ivi ocazia.
nu am dat banii pe dulapuri, folosesc valizele pe post
de depozitare temporar-permanentă.


nu trăiesc de una singură,
am chiar parte de musafiri consecvenți,
vizitatori fideli și gură- cască, oameni de peste tot
și de peste nu știu când și până unde.
trecem cu toții dintr-o cameră într-alta,
lăsăm ușile deschise, alteori le blocăm în perete
și mă trezesc de multe ori închisă între patru necunoscuti
albi sau văruiți în culori.
atunci știu că sunt, de fapt, singură
și că trebuie să iau o decizie de comun acordul nimănui.


recent, m-am ales cu compania selectă a unui anumit
partener de discuții flotante și crime necomise.
stăm amândoi și gândim planuri de evacuare
pentru un potențial incendiu existențial.
ne facem tot felul de idei despre cum înauntru
e mai bine ca în afară.
am izolat zidurile, podelele și tavanul.
toate astea metafotermic,
adică stilul casei a devenit figură de stil
și împărțim o căldură de substrat.

aș putea spune că acum locuiesc și trăiesc
în același timp,
undeva departe,
în acel rest de zile anexate
iubirii de viață,

reamintire

Am prezervat o tristețe intraductibilă, pe care timpul n-o descurcă în niciun fel. Încă mi-e ciudă și încă mi-e groază. Încă îmi ard ochii și încă vreau să pun întrebări fără răspuns. Mă simt vinovată de viață, mă simt binecuvântată că pot încă să mor.Nu știu cum se împart zilele, dar știu sigur că nu direct proporțional cu inima omului. Nedreptățile nu se pot cuantifica în resemnări pe măsură.

 Răul făcut e un hău negru al durerii. S-au înghițit suflete, dar viscerele încă se răstălmăcesc în foame. Se devorează luminile din ochii îngerilor și ei continuă să își țină mâinile la sân. Și sânul e încă plin cu vipere...
Aievea, refrenul câte unei lacrimi vibrează pe câte un colț de cer. S-a pierit la datoria iubirii. S-au făcut victime pentru că lupta nu s-a ținut pe câmpul ei. Lumea nu ar trebui totuși să fie un câmp de bătaie. Lumea ar putea învăța să trăiască din frumos pentru că urâtul doare. Lumea ar putea să se învețe cu binele pentru că binele face,caută și găsește bine. Lumea asta face ce vrea și vrea să nu poată. Altă explicație nu există. Altfel am fi mult mai departe.

aaa

Să tratăm problemele punctual
filosofiile luminii au murit la datorie.

lucrurile au un nume pe care trebuiesc spuse.
azi nu ne mai dăm după degete
ni s-a luat toată mâna.


vorbim despre adevăr
ca despre o minciună pierdută în detalii.
ne e sete de viață,
ne secăm trăindu-ne sfârșituri închipuite.
în anestezia generală, clipa doare,
iar restul de suflări ar trebui ușurate,
avem dispoziții necesare să fim ideali,
dar nu le accesăm.
ne avem unii pe alții,
dar ne abandonăm.
suntem singuri pentru că
nu dăm libertății un sens.

cea de acum

mă repet, deși am încetat să fiu. am mai zis, încetez să fiu cu fiecare clipă. și devin totuși. devin ceva. un stop contracarat de un start. un nimic condamnat să facă sens. totul e supus semnificației de fapt. nu trăim printre certitudini, cauză-efect, ci mai degrabă printre valuri de supoziții. unele mai trăznite decât altele. deviem de la linia de plutire, facem  acrobații cu înțelesurile cuvintelor, emoților, incidentelor, liniștilor, zgomotelor, extravaganțelor, ale normalului sau anormalului. ne catapultăm mintea în n destinații posibile, dar gpsul nostru interior nu calculează niciodată ruta cea mai economică. o luăm pe arătură. RĂĂĂĂu. de cele mai multe ori. țânțar , armăsar sau mârțoagă la o căruță cu cinci roți, avem idei care mai de care - urbane, rurale, platonice, terestre,galactice, banale, țipătoare la cer, un cer spre care ne aplecăm din ce în ce mai rar.

trăiesc de ceva timp într-un memento mori. nu știu unde e coincidență, unde e maturitate, unde e teamă sau pur și simplu contact cu informația, dar totul mi-aduce aminte că sunt închisă într-o eterniate finită. știu că mă rotesc în jurul unui punct relativ, știu că îi zic moarte și că refuz să cred că e doar atât. realizez câte combinații posibile există pentru doar o secundă din timpul meu ireversibil. ce uzat e conceptul de sumă nulă, dar parcă îi dau refresh zilnic în propriul meu algoritm. mă împart între ceea ce câștig și ceea ce pierd, mă adun și mă scad, mă risipesc, mă chibzuiesc, mă pun de-o parte, mă dau toată, mă creditez, mă trag pe sfoară. în principal, îmi coordonez propria rețea de cămătărie sentimentală. sunt propria mea jegmănitoare, propria mea samariteancă. sunt figura escrocului și chipul caritabilității. cred că am făcut ceva investiții neserioase la viața mea, dar am rămas pe plus. de aia profit uneori, de aia atunci când mă las pierdută, o fac pentru senzația nouă.  Daaarrr...să revenim la deadlineul final. Da. umblu cu moartea în tandem de la o vreme. nu, nu la  modul lugubru, depresiv, bacovian, mai știu eu ce. Sunt din contră, exagerat cel mai fericit dintre pământeni. doar că adulmec invizbilitatea unui sfârșit și mă îmbăt cu apa tulbure a prezentului. Am devenit atât de ahtiată de prezent că uneori închid ochii și nu îi pot da contur zilei de mâine. Nici nu mă sperie că nu ar mai fi un mâine, dar mi-ar plăcea să existe. Mi-ar plăcea pentru că las, forțat, multe pe mâine. nu mi-am sincronizat toate poveștile la timp, am trăiri planificate într-un viitor mai accesibil. am amânat multe, am pus pe HOLD diverse apeluri ale destinului. într-un fel, e evident că am desconsiderat ceea ce știe și cea mai neșlefuită țață din piața cu flori : viața e scurtă.

Însă acum, acum mi-am apucat frâiele și mân. Știu că am ceva de făcut cu tot ce e al meu sau vreau să fie, știu că posed doar ceea ce trăiesc sau fac să se întâmple și sunt lacomă, îmi doresc cât mai multe achiziții.
Memento mori ... reconjug sentimentele la timpul prezent și timpul lui "o fi să fie" îl scot din uz. dacă e să fie, să fie acum, cât mai acum, pentru că mâine...mâine pot să nu mai fiu eu.

prostie

posed, neinteresată fiind,
sfârșituri neînduplecate de nimic.

știu pe de rost viitoarele mele tăceri divulgate,
le voi turui cu satisfacția că am avut drepate,
cu amărăciunea că nu le-am putut împiedica
să facă sens.

nu am control asupra miilor de sfori,
se joacă până și piesele nescrise vreodată
se țin monologuri viscerale despre cum să fii altul
în rolul vieții tale.


aștept să văd ce nu se întâmplă,
ne-am cunoscut nicicând
și nu ne permitem adevăruri fără cusur.

devenire

atenție

vine trenul
pe linia melodică
se aud anii lumină cum se apropie

e un tren accelerat
un tren de ocean viteză
un tren care duce gânduri
nesătule, murdare, mărunte
care mai de care.
care mai necum
care mai nu se știe ce
nu s-a mai pomenit
să se care în vagoane
purgatorii minerale
dureri împachetate frumos
cărbune alb pentru poarta Raiului


atentie
vine trenul
pe linia melodică
se aud notele cum mătură subsolul

ne vom retrage toți pe peroane
vom săpa adâncuri în pietre
vom fi ca apa
sau tot o apă și un pământ
până când galaxii vor înceta să se nască
și împărățiile lumești vor avea un sfârșit.

slalom printre apocalipse zilnice
maratonul unui muritor indecis
se caută destine prefabricate
se comercializează vieți de succes
dar ziua de mâine
ziua de mâine nu știe nimeni unde duce
zilele de după mâine sunt destinații
în care picior de om nu a călcat niciodată

atenție
vine trenul
pe linia melodică
și zgomotul de fundal face întuneric

nu e noapte , nu e zi
ne mișcăm între secunde și milenii
trecem puncte de suspensie
ni se controlează actele
trecem ilegal pe stilul de viață
la minut...
spațiu nevertebrat,
ne târâm prin acest timp
fără dispoziție
automat
ne iubim unii pe alții
fără să o știm
fără să o arătăm
fără a face ceva din asta.

mă împac

M-am împăcat cu morțile pe care nu le-am înțeles, dar pe cele pe care le-am înțeles nu le-am putut accepta. Mi-am petrecut mult timp ascultând tăceri făcând zgomot, dar nu m-am deprins ușor cu vorbele care nu îmi mai spuneau nimic. Simt că am cucerit o liniște fără culoare, un spațiu atemporal care îmi dă voie să cred, să cred în tot ceea ce îmi mai seamănă a bun.

Am căutat ceea ce știam găsit; e nevoie de drumuri care să ducă nicăieri , sunt făcute ca să dureze și cu ceva tot trebuie să ajungi acolo. Pe mine m-a dus gândul. Așa că nu de puține ori m-am ajuns la capătul puterilor revenind la începutul de după sfârșituri. Clișeul ăsta al cercului mă guvernează.

Nu vreau să mă obișnuiesc cu absențele iremediabile. Am început de curând să cred că există dureri inconsolabile și pentru că le accept, știu cât e de important să înveți să trăiești senin cu ele. Știu că mai presus de ceea ce vrem, contează ceea ce ne lipsește. Sunt capabilă de descotorosiri, dar nu de renunțări impuse sau mai bine zis, nu impuse de altcineva.

A trecut ceva de când  am putut gândi despre mine că sunt tristă, nu pentru că nu aș fi avut prilejul să fiu, ci pentru că nu am profitat de confortul pe care ți-l dă starea astea extrem de populară, care te absolvă de orice justificare și demers. Să fii trist și atât! Ca un șchiop, un orb, surd. Să-ți porți tristețea ca handicap și să ți se acorde acces liber. Nu m-am simțit bine cu mine știind că aș putea deveni tristă, așa că m-am împiedicat mereu de curse ale căutării de senzații. Nici măcar acum, când s-a ajuns să îți arogi dreptul de a fi trist și câștigi pe merit timpul de nefericire și abandon, nu regăsesc puterea de a mă lăsa să pic. Mai am pentru ce rezista ; a rămas prea puțin de fărâmat în mine.

Poate că în sfârșit m-am iertat, iar pentru asta merită să găsesc firul în continuare.

de mult nu mai sunt cea care îmi sunt

un iris adormit pe jumătate șoptește că

asta sunt tot ce nu sunt.

un extaz periferic al simțurilor

mi-a amintit că nu se mai moare pe capete

pentru că nu mai sunt capete

nici măcar de drum

de țară.

de-asta, toată agitația asta de ordin sentimental

e incurabil urbană,

deci poluată pe alocuri cu o exagerare superficială.

timp perfid,

amintește unde trebuie uitat

și fixează uitări în locurile amintirilor.

o nulitate paradoxală numită viață

ne amenință cu semne de întrebare,

dar nu e sens aici,

nimeni nu-l vinde

și adevărurile se cumpără de la absolut
sau făcând jaf la drumul mare.
oricum ar fi, se poate intra în logică prin efracție,
un cetățean cinstit nu mai poate fi azi rațional.

îi văd cum își marchează teritoriul

și se apucă să se ridice din temelii în spațiul eternității.

sunt unele distanțe care cu cât devin mai mari,

cu atât fac destinațiile mai accesibile.

poate că e nevoie să crezi în basme

ca să treci marea cu sarea

și la final să râzi, să ai puterea să fii inutil.
să știi că nu ești decât un negru sub unghie,
un nimic  spânzurat de gâtul infinitului
și cerul ți-a făcut mătănii doar cu genunchiul broaștei.

facem dragoste făcând aluzii la dragoste,
dar e o agonie inconștientă.
trăim timpuri dilatate
în care iubirea a încetat să se mai multiplice.

fără gânduri secunde

Se vorbește prea mult în jurul meu despre păreri de rău și regrete. E foarte suspect să te prezinți impecabil la întâlnirea cu trecutul, de asta oamenilor le place să-și șifoneze sufletul pe margini cu câte o amărăciune persistentă. Le place să creadă că lucrurile puteau sta altfel și că neapărat ar fi putut sta chiar mai bine, dacă și cu parcă s-ar fi plimbat cu un iaht și nu cu o barcă. E necesară o anumită iluzie și voluptate întrezărită din confruntarea cu alegerile pe care le facem : ne dăm singuri bătaie de inimă cu fel și fel de ipoteze despre ceea ce ar fi putut să însemne idealul. Nu există însă decizii perfecte. Suntem fix acolo unde am considerat la un moment dat că putem ajunge. Lipsește un curaj pentru a accepta ceea ce suntem și ceea ce putem deveni de la următoarea alegere înainte.

De cele mai multe ori ceea ce lăsăm în spate rămâne în beznă. E natural să umbrim ceea ce trece pentru a lumina drumul care ni se deschide. Întunericul memoriei rămâne uneori indescifrabil și nu se arde gazul de pomană sentimentală pentru a sonda în amintirile care nu ne lasă să trăim pentru că la finalul unei dereticări de arhivă mentală nu îți poți da seama cine pe cine a exploatat : tu timpul sau timpul pe tine.

Ca să rămân împăcată cu mine îmi repet cât mai des cât de nepricepută aș fi să trăiesc fără de pielea mea pentru că înăuntrul acestor ziduri ridicate de acest corp, mi-am construit singură o cetate privată a fericirii și am aruncat mereu punți către zare, astfel că pot să-mi cuceresc oricând fărâma de cer doar punându-mi sufletul să traverseze lumea din afară.

Iubesc ceea ce am făcut să se întâmple, iar o iubire adevărată nu poate fi niciodată desființată de regret.

hearted

• sunt locuri unde inimii mele trebuie să i se spună inimă

         și unele momente în care trebuie să i se spună pe numele tău.

• am cunoscut odată un om frumos. avea un suflet Ariel, adică nu se decolora la spălare. un suflet impecabil, pe care nu mi-am permis să-l pătez. în general, uităm că oamenii se poartă ca hainele noi de Paște: cu grijă și drag. 

• uneori mi-e dor de câte o inimă bună ca de pâinea caldă pe care o înfulecam pe jumătate în drum spre casă atunci când eram prea mică pentru a știi că și sufletele dospesc și se cresc aburinde. 

• ea nu și-a ținut niciodată inima în lanț, nu pentru că nu ar fi putut fugi, ci pentru că știa că indiferent de distanță, ar fi mers până la capătul lumii pentru a-și recupera propriul suflet, iar inima, la rândul ei, ar fi știut întotdeauna drumul înapoi spre casă. se zice despre ea că are o inimă strunită de rațiune, eu zic despre ea că are o minte rebelă prin pasiune.

• mi-am înduplecat cuvintele să-mi mângâie cele mai amare îndoieli, dar niciun sunet nu s-a iscat mai liniștitor decât acela făcut de respirația lui pe umărul meu.

• găsesc pretexte destule pentru a vorbi și prea puține pentru a tăcea din gură. cu toate astea, ca să taci din inimă nu îți trebuie un cine știe ce motiv.

• mi-au plăcut întotdeauna anotimpurile mediatizate de iubire și iubirea mediatizată de anotimp. această tehnică de advertising face ca iarna să fie mai caldă în doi, primăvara să înflorească din priviri, vara să se dilate dragostea de la atâta soare încins , iar toamna stripptease-ul Adamic de frunze să devină un motiv romantic pentru Eve. e important asta, avem suflete sincronizate cu natura.

vorbesc acum despre inimi pentru că bat multe în jur și cumva sunt insesizabile, poate temporar sau în ireversibilă degradare. poate de la un anumit punct activitatea cardiacă a celor din jur devine prea difuză ca să ne mai lumineze cumva, însă fără culoarea asta de fundal nu-ți poți distinge propriul suflet. și azi mi-am adus aminte, ca ieri și ca mâine, că îl am. pentru simplul fapt că știu de el, mă consider un om norocos. pentru că nu ezit să îl caut în orice moment și să-l pun în orice simt și gândesc, mă văd deja un om fericit.

cu greu

dau seama
pentru ceea ce fac, ce simt și ce gândesc.
mulți oameni nu o fac,
dar oamenii la urma urmei fac multe lucruri
cum ar fi baia cu apă caldă.
eu din când în când dau drumul la robinetul albastru.
chiar și în seara asta m-am întrebat pentru a nu știu câta oară
de ce s-a pomenit să ne spălăm cu apă caldă
și nu suportăm apa rece,
așa că am mai făcut o încercare.

bănuiesc că locuim oricum un viitor previzibil.
stăpânim o cadență infailibilă către un sfârșit.
uneori sunt revoltată pe științele exacte
și cât de puțin loc lasă pentru reconsiderare...
de aia mă bucur când mai apare ceva mai rapid
decât viteza luminii în vid
și toate calculele se dau peste cap.
asta nu înseamnă că nu sunt fan al ordinii publice,
al zenului universal,
al așezării genetice a cromozomilor umani.
nu îmi plac mutațiile
pentru că am văzut prea puține bestii frumoase
și prea puține scorpii îmblânzite
fără mușcături la la piept.
cu toate astea,
urâtul e întotdeauna demn de pus la încercare.
fie doar și din revoltă față de adevăr...
nu mai știu când am descoperit că adevărul poate fi nedrept,
că nu înseamnă neapărat bine
și că poate duce lipsă de estetică,
dar trebuie să fi fost un pas mic pentru omenire,
un bocanc intrat cu forța în viața mea.
de asta acum am încredere în minciuni,
dau un oarece credit distorsionărilor reușite
poate pentru că falsul implică orice,
logic vorbind.

nu știu câte iluzii am fost în stare să plăsmuiesc,
mi-a ieșit mereu mai bine să întâmplu realități.
undeva, la granița dintre posibil și imposibil,
eu am făcut un cerc și m-am așezat în el,
un infinit de probabilități cu care m-am legat la cap.
la inimă nu mi-au ajuns prea multe,
pe ea o țin legată ca pe filele de carte
între două coperți...
pe coperta din față scrie "pe aici nu se trece!"
pe cea de-a doua n-am ajuns să scriu -
nu m-am trecut,
nu m-am ajuns prea departe.
încă...
îmi place mereu să adaug acest
ÎNCĂ,
e ca și cum aș prelungi de fiecare data raza mea de cerc
cu câte un gând-lumină în față,
mărindu-mi aria de desfășurare
și intervalul de timp pe care îl ocup.


doar pentru că îmi spun mereu să vreau până pot
și să pot până ce nu mai pot,
iar de acolo să mai pot mult ÎNCĂ,
nu face din mine vreo Ioana D'Arc
sau vreun Nobel pentru pace,
mă face doar să fiu om până la capăt.
mulți nu știu să fie oameni până la capăt,
se opresc undeva pe parcurs
și nu se împlinesc,
doar se rabdă ...
dar la urma urmei, oamenii fac multe lucruri,
cum ar fi baia cu apă caldă.
eu din când în când dau drumul robinetului albastru.

pe tema "people always leave"

Avem cu toții momentele noastre amare de neputință. Neputința nu se tratează și nu se vindecă. Doar se înfruntă, uneori cu mai mult curaj, alteori cu antrenată răbdare.
Mi-este foarte greu să îmi admit când mă simt depășită,copleșită, overloaded ,fără de soluții și pentru că nu accept să nu fiu în stare, mă trezesc ducând lupte interminabile cu mine însămi. Că e de bine?Da, pentru că de cele mai multe ori mă depășesc, mă împing dincolo de limite. Că e de rău? Și asta. Un război nu înseamnă doar un câmp de luptă. Vrei nu vrei, există și victime colaterale, repercursiuni generale neasumate. Sfârșesc uneori invadând teritorii din mine cu neîncredere, atacând în puținele lucruri de care sunt sigură, doar pentru că trebuie să pun sub semnul reconfirmării toate răspunsurile. Ar trebui să învăț că nu toate lucrurile din lume au legătură unele cu altele, că poți fi în stare să râzi și asta nu exclude că poți fi capabil de cel mai cumplit plâns, că poți fi un dezastru afectiv, dar poți face ușor lumină în emoțiile altora, că poți fi o voce "de duș",dar o ureche muzicală ireproșabilă, că poți scrijeli niște cuvinte care să te scoată dintr-o situație nefavorabilă, dar nu poți trânti niște cifre atunci când ți se cere eficiență numerică. Nu ar trebui să ne negăm în totalitate pentru ceea ce ne lipsește parțial.

Ultima mea neputință a fost în fața unui om pe care îl iubesc. Neputința de a îl consola. Neputința de a îi explica despre cum stau lucrurile cu oamenii din viața lui pentru că nu știu cum stau lucrurile nici cu oamenii din viața mea, pentru că nu știu cum stau lucrurile cu mine, cea din viața altora. Cum puteam să îi explic acestui om că oamenii nu sunt făcuți să stea, că totul e făcut să treacă, să fie, dar să nu rămână, că cea mai inimaginabilă noțiune este de fapt eternitatea despre care toți ne facem idei? Cum puteam să îi explic că a fi stăpân pe situație este un obiectiv mult mai îndepărtat decât a fi stăpân pe tine și că a fi stăpân pe alții este de fapt o abstracțiune?
Nu știm să înțelegem că avem o existență secvențială, încropită din alte existențe fragmentare intersectate cu a noastră. Cerem celorlalți să fie tot pentru noi și nu știu câte mai cerem de la noi înainte de asta, câte resurse mai avem ca să dăm. Implorăm prezența altora în viața nostră, dar uneori singurătatea e mai mult o stare interioară. Există oameni părăsiți și oameni care se părăsesc pe ei înșiși. Asta se numește deznădejde și roade, roade ca apa în piatră: consecvent .

Ca să revin la ideea cu schimbul relațional, mi s-a părut mereu mai mult decât copilăresc să te dedici sperând  că și reversul va fi pe măsură . Există cauze pierdute, multe. Sau investiții proaste. Și pierderi. Și impurități. De regulă se neglijează. Desigur că trebuie să existe o balanță echilibrată, nu poți fi Mama Theresa tututor , banca nevoiașilor, pansamentul loviților de soartă, să îți asumi toate rolurile, să acoperi toate găurile negre din viața cuiva, neașteptând ca și pe tine să te alimenteze ceva. Nu putem face fapte bune dacă nu suntem și noi "victimele" bunului și ale frumosului. Nu suntem surse inepuizabile de energie și nu ne încărcăm de la soare, ne încărcăm de la sufletele celor din jur. Înainte însă să facem transfer, ar trebui să ne asigurăm că noi funcționăm bine în circuitul propriu.

Există ființe care ne consumă și ne seacă. Asta ne face să ne îndepărtăm E o reacție firească de autoapărare a zenului nostru individual. În neputința mea de a da explicații omului de care vorbeam mai sus, scotoceam în mine după reacții . Adevărul sau mai bine zis, unul din adevăruri, este că ne sperie atât de multe probleme noastre încât de ale altora ne îndepărtăm ca dracul de cruce, mai ales dacă ne mai și pasă suficient de mult de celălalt încât să împărtășim cu el grija și spaima. Însă asta nu justifică cu nimic baterea în retragere, asta nu  e o scuză pentru abandon și birul cu fugiții. Avem nevoie unii de alții, avem nevoie să empatizăm și să interschimbăm emoție, pozitivă sau negativă. A trece prin foc e singura cale de a îți căli pielea. Nu știu exact dacă e  vorba de inteligență a te feri excesiv de karme defectoase sau e lipsă de maturitate evitarea succesivă a dilemelor de tot soiul . Ideea e că un om sănătos psihic este acela care își antrenează în permanență toleranța emoțională. Suntem la mila emoțiilor, indiferent de gradul de luciditate și rațiune  de care facem uz. Suntem un suflet înainte de toate, de ce se tot uită asta?

Avem parte de-a lungul traseului nostru de oameni-indicator, acei oameni-HINT care pot să ne ghideze o bună bucată de drum, prea puțini știu să fie linia continuă de pe mijloc și până și aceea se întrerupe uneori. De ce? Pentru că îți dă șansa să dai frâu liber propriului ritm de adaptare la mers. Există în noi dorința de evadare și combustibilul necesar propulsării ei, doar că uneori uităm să ne accesăm propriile forțe și preferăm serviciul de tracțiune sau împinsul de la spate. Nu vreau să spun că nu avem nevoie de propte, spun doar că stâlpul principal de susținere este un EU, un EU care rămâne mereu în picioare atunci când toți sunt prea ocupați să rămână în urmă sau să se abată de la calea ta. A depinde cât mai puțin de alții, din asta ar trebui să facem performanță.


Și ca încheiere, declar pe propria răspundere că nu sunt mândră de momentele în care am dezamăgit și cu siguranță mă bântuie acelea în care nu m-am ridicat la înălțime. Tocmai de asta îmi aduc aminte mereu să apelez la serenitate atunci când sunt la rândul meu dezamăgită.  Se prea poate să nu fi fost în stare să fiu așa cum au vrut alții să fiu, să nu fi știut să îmi dau seama de ceea ce se cerea de la mine, să fi putut da și să fi refuzat mai mult sau mai puțin inconștient să o fac sau pur și simplu să fi fost mult prea prinsă cu haosul meu ca să să acord atenția și celui al altora, când de fapt poate ar fi fost mult mai mult decât posibil să îl lămuresc pe al lor și să mă ajut și pe mine.  People always leave and I definitely know I have always left , somehow.

răzlețesc idei

• să te înverșunezi să păstrezi ceva anume face să pierzi de fapt tot.

• nu mi-am dat seama până acum că jumătatea cu aer a paharului e și ea plină cu ceva și la urma urmei, un gol nu e altceva decât un infinit de posibilități de umplere.

• există probleme de dozaj pentru că există limite făcute doar ca să fie depășite. 

uneori mi-e totuna dacă trăiesc printre cuvinte sau înconjurată de obiecte.
accesele mele de milă sunt doar expresii ale disprețului față de lume.  dacă respect îndeajuns, nu compătimesc niciodată. azi cineva îmi spunea "există oameni care plâng și exiști TU". să nu dramatizăm!  doar atât cer , mai tot timpul. există tragic și dramă, există nefericire și amar , există de toate pentru toți , dar se numește mai simplu : viață.  când aud despre sinucideri mă gândesc că există un prea dezvoltat cult al personalității și un prea precar cult al spiritului. aș vorbi despre Dumnezeu, dar nu am idei clar definite.

• aud prea des vorbindu-se despre sfârșituri inevitabile. 2012 putea la fel de bine să fie un accident de laborator.
• această nouă preocupare a secolului spre cabotinaj mă face să cred că în curând va exista numai cinema în aer liber, dar nu va mai fi timp pentru popcorn , ci pentru fast-love, fast-sex, fast-talk, fast-sleep, fast-food.
• nu suntem victimele nimănui, ci asasinii timpului și al propriului suflet sugrumat mereu între trecut și viitor.  pe o linie continuă, prezentul e doar un punct intermediar în care nimeni nu se așează să dirijeze sensurile.
• mi-e milă de acei oameni al căror singur contact cu viața se face doar prin deșteptător. reformulez : disprețuiesc acea inerție animală de a te trezi la viață doar ca să mori lent în sărăcie de duh.
• îmi plac reacțiile cu dublu sens.  Sentiment -> resentiment și Resentiment ->Sentiment.
• culmea îngâmfării mele e de a fi mândră de mine chiar și atunci când mi-am călcat pe mândrie.
• una din cele mai mari realizări este aceea de a învăța doar ca să ai ce să uiți, a construi doar pentru ca să ai din ce face praf .

Doar un reminder. Conștiința mea de sine lucrează. Orice altceva decât indiferență înseamnă autodistrugere.

ca să nu mă uit de tot

destinul din mine e gol
și așteptarea e udă de-atâta aer expirat pe degeaba
după ce termenul de garanție a ieșit din uz
și chiria pe metrul pătrat de Dumnezeu s-a scumpit.

probabil n-am cunoscut pe nimeni
care să nu fi fost măcar o viață-n clipa lui
ceva mai nimic decât nimicul însuși.

mi-am adus aminte de mine
și-am strâmbat un zâmbet
sunt tot eu cea care mă alerg,
cea care mă prind și mă mănânc de vie.
îți trebuie o anumită ironie perfidă
ca să pleci spre nicăieri spunând despre
lume c-ar fi un loc strâmt pentru îngeri.

omul cât trăiește se vinde,
iar minciunile lui fac numai pustiuri de bine.
suntem bolnavi de egoism
și mult prea capabili de contradicții.


vreau să încep de undeva să cred,
pur și simplu să cred
așa cum crede un orb
că visul lui e-o realitate chioară,
neagră fără de cusur,
dar ideală.