îmi pare rău, chiar va trebui să urcați scările dragilor
și eu tot așa am ajuns aici.
a trebuit să transpir
să refuz să aștept să se inventeze liftul
să îmi dau sufletul
să mă treacă toate apele
și să mă lase fără de uscat
să mă ia cu febră
și să ard,
să-mi vină să mor
și să mă ia cu amețeală
să mă încerce prăbușirea
și să mă ademenească statul pe loc
sau urlatul neputiinței
implorarea către zeii nenăscuti
sau scuiparea lor între ochi
s-a întâmplat să uit ce e la ultimul etaj
și să mi se pară totuna jumătatea,
dar apoi am văzut că era cea goală
și am băut paharul întreg
deși nu de sete,ci ca să-l umplu
și m-am potolit cu mine însămi
și m-am mișcat cu mine însămi
și am călcat și pășit tot cu mine
m-am împins de la spate
mi-am dat peste față palme
și-am îndurat să-mi cobor mintea
în pântecele acestui egocentrism
care mi-a născut la loc sufletul.
Cat de simplu ar fi sa ne putem satura cu noi. Sa ne fim autosuficienti.
RăspundețiȘtergereDar stai, ne putem fi de-ajuns. Insa durerea de a fi mereu altfel te va ingenunchea la un moment dat.
există putere a omului exponenţială care măreşte randamentul
RăspundețiȘtergereatâtea pentru ultime etaje,
RăspundețiȘtergereramuri sufletului...
titlul e fermecator..
RăspundețiȘtergeresi cum ai descris straduinta si efortul e de apreciat :)!
mi-am dat peshte
RăspundețiȘtergerefatza
palme:)