"Chiar dacă totul ar fi vulgar, lumina zorilor nu poate fi. Ar trebui s-o privim zilnic ca să redevenim puri..." Emil Cioran

vineri, 17 iunie 2011

zaharisesc


mă divulg senin în tine
undeva la crăpătura zorilor în verdele
cu care mi-ai sălbăticit privirea.

m-ai lăsat să mă las decoperită
și niciodată nu rămâi pe margine,
de-aia miezul meu acum nu se mai pierde.


ne putem iubi pe ape care nu știu să curgă
și-am să-ți spun într-o zi despre mine
și-n câte mări am alergat să mă torn
până când să-mi stai în cale,
până când m-ai obligat să mă beau.

am prea mult nesomn ca să te pot visa
așa că te trăiesc cu inima deschisă.



buncăr


ne suntem doar niște metafore exagerate
incorente și frapante prin stilul de nonsens
cu care îmbrobodim atâta lume nebună...
ahtiați după modernism poetic ,
ăștia toți pozează crispat în ipocrizie
și-și fac ramă din superficialitatea frenetică.

o îmbârligătură de vorbe și dezastre,
câte ravagi poate face lipsa de idei
și dorința de a spune cu înverșunare ceva.
până la urmă tăcerea e singura amărăciune
veritabilă și de profund efect sonor.

aer adipos și blocat în stări străine,
aici se repiră pentru pâine cu apă
și guri de suflet se astupă pe rând.





duminică, 12 iunie 2011

centrare dreaptă

cred că am nevoie de a nu vrea. de a nu vrea pentru un moment totul și a accepta cu modestie amabilă puținul. asta m-ar odihni și m-ar face să nu mai răsuflu greu. respir liniștea ca pe ultima gură de oxigen dintr-un tub care se termină. nu are de a face nimeni cu ceea ce pot eu să fac pentru mine și nu răspunde nimeni de starea mea de bine. eu sunt propria mea stare de mine.

dacă nu am fost obișnuită să mi se dea pe tavă, acum izbesc cu cele care mai apar de toti peretii. mă încăpățânez să pot singură imposibilul și lumea toată. nu pot să stau în rând, nu am starea necesară. nu mă aliniez, nu știu să stau dreaptă și nu știu să trasez uniform. păcat că sunt atât de dereglată din punct de vedere matematic, nici algebric, nici geometric, eu nu mă pot analiza. sunt ireductibilă și de nemultiplicat ; asta provoacă ravagii în spațiul ăsta strâmt pe unde știu să exist.

nu îmi trebuie mai mult decât cer de la mine. mereu și mereu același EU la care rezum totul. unii zic că greșesc, dar eu numesc greșeală numai încercarea de a te da pe altcineva. nu vreau să cunosc iremediabilul prin îmbolnăvirea mea de egouri străine. al meu e singurul care îmi dă să mănânc și e acolo tot timpul.

sunt sigură pe ceea ce ajung să fac și pe toate gândurile pe care nesăbuiesc să le păstrez în cap și chiar dacă am dubii, ele niciodată nu ies singure pe stradă și nu vorbesc cu necunoscuții. îmi dau seama că asta deranjează, îmi dau seama că și aroganța mea o face, însă n-am găsit până acum cântarul care să îmi arate că depășesc măsura pierderilor în fața reușitelor cu care mă îndop.


nu sunt o tipă puternică. mie mi-e teamă de nimic.




luni, 6 iunie 2011

gineco

m-ai lăsat însărcinată cu imposibilul
și-am să-ți fac iubire din flori,
pasiune bastardă
care nu o să poarte nume,
care o să se știe pierdută
în necunoscutul pieptului tău
și-are să urle de foame
la toate portile inimii pe care o ai
și-are să-nfigă ghearele
în pieptul la care a crescut.
nemernic milos și bunule rău,
ai să-ți faci timp de chinul meu
și-ai să-mi ții travaliul în perne
ca să pot muri de fiecare dată
din ce în ce mai puțin
până dau viață.
ai să fi acolo, drepturi depline
să mă lași să te rup,
să te blestem și țip și arunc
în cea mai mare grație,
să te iubesc fără acte
și termen de garanție,
fără custodie pe sentiment.

tu cu mine și copilul nostru imposibil,
suntem identități furate,
un mic act de creație bine jucat.

sentința finală
va fi cu mult mai coaptă
decât crudul adevăr.




nu aștept de la tine nimic,
m-ai lăsat cu inima mea la gură,
gata să mă avorteze
și să-ți facă loc să te naști ,
IMPOSIBILULE!

sâmbătă, 4 iunie 2011

reacție agresiv de lentă

vocea e un ecou ciudat,
un scârțâit de esofag al noptii
care înaintează pe parchet
și privește prin gaura cheii...

...

dar ca să o trec la romantism
și emoție

am un calvar în pântec în ultima vreme,
atunci când te rostesc în mine.
degeaba sunt zidită într-un corp care te vrea
și degeaba tot mă laud că mor în viața din tine.
nu s-au făcut ape suficient de adânci
încât să nu mă poți scoate.

refrenul ăla închistat pe spate
îmi face și acum sângele să stea la coadă
și să bată ritmul arcurilor întinse.
te-am acordat la toate timpurile
cu gura mea și mapamondul ei întreg de limbi de ceas
te-am făcut perfect, perfect de simplu până în prezent
și-acum știu că poți să pleci oriunde-n oricât
pentru că numai eu îți știu slăbiciunea
și puterea de a mă părăsi în tine
până la ultima suflare.


n-am să te văd atâta vreme
cât nu accept că e de ajuns
să mă privesc
ca să știu că ești.