in cautarea fericirii

Cateodata, singurul lucru care iti lipseste este puterea de a te bucura de ceea ce ai deja. Inainte sa ne punem in gand dorinte, sa risipim din viata alergand hat departe dupa impliniri, putina lumina aruncata peste lucrurile de langa noi ne-ar economisi din zel si din consum inutil de iluzii desarte.

Sunt convinsa ca exista momente in care cu totii recunoastem ca avem cel putin un lucru pe care nu l-am da pe nimic in lume. Vreau sa am multe asemenea lucruri de nedat pe nimic in lume pentru ca, de obicei, aceste unicate, rezida in minuni de fiecare zi, care ne sunt aproape si care inseamna fericire. O fericire palpabila, o fericire pe care o ingrijesti ca pe starea de sanatate. Cred in fericirea ca stare si nu ca moment. Cred in magia unor momente care coloreaza ani din viata. Cred ca sunt un om norocos in primul rand. Cred ca sunt, in al doilea rand, un om si mai norocos pentru ca mi-am dat seama de asta si mi-l asum. Nu imi fortez norocul. Eu il creditez.

M-am regasit la multe rascruci de-a lungul timpului. Reprezint destinatiile unite ale multor drumuri luate la pas si la popas. Toate punctele atinse, luate din mare si incercate cu degetul, m-au adus pe aceasta dreapta de azi.Nu zic ca nu vor mai fi intersectii, dar,momentan, ma bucur ca atunci cand voi ajunge la ele voi fi ajuns sa nu-mi mai fie frica de necunoscut. Necunoscutul mi-a zambit intotdeauna cand l-am abordat. Azi sunt vecina cu experiente memorabile, oameni indragiti, locuri familiare, evenimente frumoase si imprejurimi calde. Azi sunt recunoscatoare pentru tot ce am cucerit. Pentru tot ce am deja.

râșniță

Nu știu cum nu îți e teamă că o parte din mine îți va rămâne veșnic neînțeleasă și necunoscută. Mie mi-ar fi.

Nici nu te străduiești. Ai impresia că m-ai fotografiat cu retina și poza mea grăiește despre mine adevăruri cu sens unic. Te-ai încredințat, sub efectul haloului, că mersul lucrurilor este bun chiar și și în cele mai neîncercate direcții. Nu depui efort. Presupui că ceea ce las să se vadă este tot ceea ce sunt, dar vezi tu, eu nu sunt niciodată pe de-a-ntregul într-un singur loc. Mintea mea fixează puncte de suspensie după fiecare gând și tu nu încerci să ajungi la mine unind vreo linie dreaptă. Nu pricepi. Dacă apuc să fiu de mai multe ori acolo unde tu nu dai atenție să ajungi, s-ar putea să mă descurajez să mai bat drumul înapoi spre înțelesul tuturor.

Nu știu cum nu ți-e teamă că nu asculți mai mult la ce nu apuc să spun. Mie mi-ar fi.

cheers to the night

The late night silent moments make me conscious of recovering myself from the hectic pieces I have been throwing away . I am gathering forces and regaining control. It feels like coming back home to my tedious soul, who's finally found peace.

e un semn de progres

Mda.
Nu te pregătește nimeni să fii neputincios. Nu e ca și cum ar exista vreun manual pentru cum să nu poți face nimic, dar mă refer la ceva antrenament pentru a suporta gândul și sentimentul de inutilitate. Destul de amar și înțepător, neputința îți e servită ca pe o minge ce trebuie cu orice preț să o prinzi. Uneori, îți e ridicată la fileu de exact acele lucruri pe care le-ai supraestimat a fi controlabile.
Mă cunosc pe mine. Am fost dintotdeauna înverșunată să am control. Să îmi smulg dinții încercând să țin frâiele. Uneori mă întreb dacă nu cumva oamenii din jurul meu au învățat de-a lungul timpului să îmi ia rezistența de-a gata. Desigur, există și unii care n-au reușit de-a lungul timpului să bănuiască forța din spatele lacrimilor.
Cred că pentru prima dată am atins un nivel decent de toleranță față de mine însămi. Văd în vulnerabilitățile și neputințele mele un om. Până acum nu l-am văzut. Și e reconfortant să vezi omul din tine și să îl iei în seamă.
În același timp, devine o problemă de viziune unghiul schimbat din care îți sunt prezentate lucrurile. Te ajustezi cu greu la a privi de pe margine, la a fi martorul incapabil de a altera cursul unor acțiuni. Am recunoscut că sunt depășită. Acesta a fost primul pas care m-a convins să accept ajutorul. Altfel, nu aș fi găsit soluții, iar asta nici măcar nu o mai percep ca pe o dezamăgire – faptul că nu a fost cheia la mine de data asta. Într-un moment în care nu mai puteam vorbi despre mine, am învățat cu adevărat să îi ascult pe alții.

se repetă

Am trăit mereu cu sentimentul ciudat că urmează să fiu pedepsită cândva pentru fericirea pe care o simt la un moment dat. A nu se înțelege greșit: nu trăiesc cu teama de a fi fericită. Cunosc ceva oameni cărora le e frică să-și recunoască fericirea, cunosc atitudinea, nu e și a mea. Eu când sunt fericită, conjug fericirea la persoana I, o fac și reflexiva, o adaptez la timpul prezent: mă fericesc. Însă în umbră, ca o invizibilă carie de lemn, stă și roade din mine, cu zgomot, certitudinea ca am să plătesc.
Desigur, așa cum am făcut și până acum, îmi asum toate costurile. Am avut norocul, binecuvântarea sau priceperea să îmi fac fericirile să merite și tocmai de asta,senină, îmi achit toate datoriile.  Uneori asta înseamnă clipe de adâncă răstriște, dar niciodată deznădejde. N-am deznădăjduit vreodată. Mi se pare atac la propria persoană și la bunul Dumnezeu. Nu mă îndoiesc de binele de pe lume, deși mă îndoiesc de dreptate. Într-un fel, consider că dreptatea e atunci când fiecăruia i se dă cu porția și bune și rele. E just, nu mă pot plânge. Schimburile mele au fost echitabile. Sunt convinsă că fiecare primește ce merită. Excepțiile care pot apărea sunt de confirmare.

locatara RC

locuiesc undeva departe
în cele câteva zile nemobilate
care fac parte din anexa restului meu de viață.

stau la parter
sau așa îmi place mie să zic,
deși am ieșit de câteva ori pe balcon
și lumea mi s-a părut la un hău distanță de mine.
cu toate astea ,
singurul meu rău e răul de joasă altitudine,
așa că nu îmi fac probleme decât
atunci când vecinii de deasupra se aruncă de la balconul lor,
iar eu trebuie să ies în fața blocului să mătur mizeria.


inhabitez, așadar, un imobil vag poziționat,
plătesc chirie pe metrul pătrat de aer inhalat
și îmi petrec timpul mutând obiecte imaginare prin casă.
nu am toate câte vreau, dar nu am nevoie de prea multe,
așa că mă consider un chiriaș avut.
îmi place să stau înauntru și să mă instalez pe picior de plecare.
nu știu când o să plec și de ce,
dar se va ivi ocazia.
nu am dat banii pe dulapuri, folosesc valizele pe post
de depozitare temporar-permanentă.


nu trăiesc de una singură,
am chiar parte de musafiri consecvenți,
vizitatori fideli și gură- cască, oameni de peste tot
și de peste nu știu când și până unde.
trecem cu toții dintr-o cameră într-alta,
lăsăm ușile deschise, alteori le blocăm în perete
și mă trezesc de multe ori închisă între patru necunoscuti
albi sau văruiți în culori.
atunci știu că sunt, de fapt, singură
și că trebuie să iau o decizie de comun acordul nimănui.


recent, m-am ales cu compania selectă a unui anumit
partener de discuții flotante și crime necomise.
stăm amândoi și gândim planuri de evacuare
pentru un potențial incendiu existențial.
ne facem tot felul de idei despre cum înauntru
e mai bine ca în afară.
am izolat zidurile, podelele și tavanul.
toate astea metafotermic,
adică stilul casei a devenit figură de stil
și împărțim o căldură de substrat.

aș putea spune că acum locuiesc și trăiesc
în același timp,
undeva departe,
în acel rest de zile anexate
iubirii de viață,

se mai ajunge și aici după o vreme

există ropote de ploaie
ropote de aplauze
și ropote de inimă.

iar inima mea e toată un ropot
de picături care se aplaudă
și sparg cerul.
gravitația e doar o întârziere
a sufletului spre casă.

s-au scos aripile de înger la purtare,
fâlfâie raiul prin aer și moleculele de oxigen
sunt fiecare câte o poartă de intrare.
respirația e doar un proces de inhalare
a paradisului afrodisiac.

se simte neconvențional,
fără unități de măsură de comun acceptate.
eu pot să iubesc infinit
și el poate să mă iubească de acolo înainte;

ea poate să se întoarcă înapoi și să mai adauge
un drum până la capătul universului.
ei pot să parcurgă eternitatea în clipe
și eu să trec anii lumină cu o iubire bătrână
de veacuri de care nu s-a auzit încă.

se mai declară din când în când câte o stare
confuză, obtuză
în care nu poți distinge când unu cu unu fac doi
sau unu înseamnă din oficiu doi .
matematici dereglate, calcule invariabile.
se ajunge la același rezultat prin toate semnele
nerespectând regulile de operație.
se adună, se împarte, se înmulțește, se scade –
întregul e necondiționat același.
întregul suntem noi.

doar

Când ai pentru cine, ai și de ce!