cOPT ȘI PE o parte și pe alta

asta nu e de bine și nu știu cum o să iasă. încerc totuși pentru că așa fac mereu. ->
sunt o serie de tentative ale căror rezultat devine derizoriu...

și sunt o sumedenie de idei care nu își vor găsi poate niciodată rostul.

sunt o acumulare de emoții fără baraj.


în același timp , o adunătură de momente pe care mi le amintesc din viitor și le prezic din trecut.


sunt o legătură de cuvinte în mai multe limbi care nu vor elucida niciodată de unde mă trag.

cred cu tărie în albul pe care îl sunt dimineața și-n razele de soare care mă sunt neîndoielnic în fiecare anotimp al zilei.

sunt un orizont cu zăvorul ridicat .

peste el sunt cerul fără de grai terestru, cu libertăți imposibil de învins.

sunt mai mult decât un suflet, sunt un pachet de corduri deja atinse.


e drept să spun că sunt un zâmbet spartan.

am încetat de mult să fiu frumoasa și fac pe bestia.

sunt doza necesară de otravă pentru leacul de fiecare zi.

și sunt exact ceea ce sunt toți, dar asta nu mă oprește să fiu mai eu decât eu.

sunt propriul meu sistem solar.

mai mereu sunt greu de precizat, dar în linii mari nu dau cu virgulă.

sunt o eclipsă și un răsărit.

poate o clepsidră și o busolă.

sunt o faleză de stânci pe care le roade marea...de oameni.

sunt chiar lanul de grâu încărcat cu neghină .

și macul roșu din mijloc.

pasul greșit și căderea peste balustradă , eu sunt.

sunt linia fină dintre bine și rău, deși asta ar putea suna clișeic.

eu zic că sunt totuși un clișeu original .


sunt bla bla blaurile si etcetaera-urile toate strânse la un loc să dea pe plus.

sunt din toate câte ceva și cel mai mult din mine.

uneori, sunt mai mult decât îmi închipui.
sunt și însemn cât un grăunte de praf într-un univers permanent înspăimântător de enorm.

și totuși asta nu mă oprește să fiu ceea ce pot, ceea ce vreau, ceea ce știu, ceea ce spun, ceea ce SIMT.

paradoxal, sunt și ceea e nu pot, ceea ce nu vreau și nu știu sau nu spun, dar niciodată ceea ce NU SIMT.

urăsc tot ceea ce nu sunt ca să pot iubi cu înverșunare tot ceea ce sunt.


PS: nu o să știu niciodată cu siguranță cine mă crește mare.

și sunt cea din poză.

anodin

intransigențe efemere, căpoșenii invariabile.

pentru că am ales să vreau nimicul, am golul. iarăși acel gol care umple și nu induce lipsuri.

poate absențe...dar nu atât de pregnante, nu atât de prezente.

mă conjung la timp viitor, eu care perpetuam cultul imperfectului până la desăvârșire.

nu caut pe cineva să mă înțeleagă,

pentru că de fapt nu mai caut.

și al doilea de fapt ar spune că nu am căutat niciodată.

s-a întâmplat să-mi scap găsită, ceea ce rar mi-am putut ierta.

prinsă în mâini tremurânde, am căutat cea mai imediată scurgere.

nu reproșez decât absurdului că se întâmplă prea des.

și aș vrea să fiu în stare să mă neg cu tărie ca să mă pot afirma, dar oscilez pe pârghia dintre slăbiciune și putere.

am ceea ce am lăsat să devină, iar asta e suficient să mă oprească să fiu ridicolă și să-mi treacă prin gând vreo obiecție.

mi-e greu acum să-mi amintesc ultimul lucru pe care l-am dorit cu adevărat. asta îmi spune mie ceva.

reverse

inima hămesită de uitare se înfruptă din clipa imediat imperfectă ca s-o conjuge pe cazuri la un viitor trecut. gustul infam al neiertării de sine râncezește pe marginea unei luni multiplicată în anotimpuri interminabile,iar mareea adâncurilor albastre forfecate de verde scutură de praf nisipurile plumburii ale părerilor de rău. mai presus de bine e întoarcerea la noul ciclu evolutiv care te târăște în ape tulburi doar ca să renaști...în omul care ar trebui să fi,dar care n-are să poată niciodată. doar ceea ce trebuie ales și ceea ce alegi de fapt-asta e dispoziția.în rest, doar vidul imposibilităților probabile doar prin împingere de limite.. dar scurgerile de ființă împiedică violarea ineditului. obișnuința te parazitează de pământ. cerul ostentativ pândește dorințele cu stele nenumărate. incapabilitate. nedeterminare. infinit la infinit. forme imprecise dedicate îndoielilor.durerea țipă în muțenie și zgârie toți pereții minții,iar conștiința nu e lavabilă. mutilare perpetuă a definițiilor și căutare muribundă de beatitudine. nu se câștigă doar când se câștigă.

după mult

Întomnez
pe-un fir de apă
cu care îmi sugrum surâsul.

Ceaţa
îmi buchiseşte săruturi
care mă adulmecă-n niciunde.

Ofilesc
garduri întregi de veri
de pe care au zburat toate păsările.

Visele
sunt pline de ploaie,
răzătoarea de stele-i stricată.

Mimez
mersul pe aerul liniat,
mi se împleticesc în ochi crengile.

Inimile
au nevoie să fie de brad
ca să nu-şi îngroape frunţile-n pământ.

Plăsmuiesc
scenarii de idei lanţ
pe care vântul le scoate din montaj.

Străzile
pălesc încet în doruri
care se-ntind boem spre nicăieri.

Catadicsesc
iubirile să plece departe,
în ţările încălzite-n sân de trecut.


Păşesc
tăceri bătătorite aspru
pe răni ce nu prind coajă-n brumă.

Neajunsul
e că acolo unde cad norii
eu nu mai pot nicicum să lăcrimez.

cred în baliverne

Ne învăţăm lecţiile de la cei cărora le predăm.
Ne aflăm temerile de la cei care ne sperie.
Ne măsurăm înălţimea în raport cu cei în a căror ochi ne aplecăm să privim.
Ne ştim pe noi în măsura în care îi cunoaştem pe ceilalţi.
Ne eliberăm doar când dăm drumul acelora pe care îi strângem.
Ne mărim doar atunci când acceptăm că suntem mici.
Ne avem doar când ne pierdem unii pe alţii.
Ne găsim doar când reuşim să plecăm în căutarea noastră.

EU mă cunosc doar atunci când mă văd la alţii.
EU mă văd doar când fug de mine.
EU fug doar atunci când a rămâne e o laşitate.
EU rămân doar pentru un "ceva",nu pentru un tot.
EU aleg "totul",doar când în balanţă e nimicul.
EU din nimic găsesc ceva de făcut.

TU ai putea să te întrebi cine eşti,
Tu,când ai ştii cine eşti ai putea începe să alegi.
Tu,când ai alege,ai putea să-ţi face propriile dihotomii.
TU, ar trebui să înveţi unghiurile în grade Celsius.
TU, ai putea să dai la schimb imaturitatea pe ceva seriozitate din jocurile de copii.
TU, ai putea uita să condamni înainte să te vezi între 4 pereţi.
TU,ai înţelege uşor cum se iubeşte dacă nu ai fi atent la ce se întâmplă în jur.

nu vezi pentru că nu vrei să auzi când crezi

"Inima mi-a ramas blocata pe ritmul impus de presiunea buzelor tale. E stricata... Sa o repari... ar fi irelevant... " - Frânturi de aberaţii


Îmi rosteşti numele scrâşnind din dinţi. Numele meu în gura ta se amestecă cu ură şi salivă seacă,cu dor dement şi iubire sugrumată. Ştii că nu mă poţi avea şi totuşi nu încetezi să te străduieşti să mă cauţi...ce-ai putea face cu mine dacă m-ai găsii? Nu sunt decât aceeaşi eu care ocheşte,ţinteşte,suceşte,despică,vede şi aruncă;mereu plec. n-am mai rămas pe nicăieri de multă vreme. Inima mea e un picior luxat care se grăbeşte să şchiopăteze pe cât mai multe drumuri în căutarea unei cârje pe care să-mi las greutatea.

Te-ai săturat să îţi împart buletine meteorologice cu toanele mele şi totuşi nu vrei să te descotoroseşti de purtatul umbrelei,i-ai simţii lipsa. E prea posibil să mă dereglezi irevocabil tot încercând să îmi găseşti cheia. Ai şansa să încerci să mă desluşeşti,eu am posibilitatea de a te ameţii şi încurca.Pentru care eu te baţi atât?M-ai văzut vreodată la faţă?

Răbdarea ai pierdut-o şi pe ea demult,sunt absolut sigură că ar fi suficient un moment de neatenţie şi dacă ai apuca să mă atingi,m-ai sfâşia.Şi totuşi continui să aştepţ. Ai orbit şi eu am încetat să îţi mai fiu vedere; fără să îţi dai seama ţi-am devenit venin şi te port cu fiecare zi mai aproape de sfârşit,te îndrum spre nicăieri.

Jucăm de ceva timp,tu crezând că după regulile tale,eu ştiind sigur că e totul la mâna imprevizibilului nelimitat. Trădez cu nonşalanţa prăzii ce a fost vândută, mint cu zâmbetul senin hienic spunând totuşi adevărul şi te las să îţi dai seama în subconştient de ceea ce încă speri că nu se va întâmpla. Loveşti cu pumnii în pereţii mei de piatră şi totuşi mă atingi cu delicateţea mâinilor ce slăvesc bibelouri ; îţi spui c-ai să te opreşti şi totuşi suma viciilor tale trebuie să rămână constantă. Ar trebui să tai în carnea vie a rădăcinilor pe care mi le-am prins în mintea ta,dar te îngrozeşte ideea de a nu mai ieşii la suprafaţă.Devii slab şi-ţi vine să iei câmpii,dar nu suporţi să te mişti de pe umbra mea. Ai simţit odată de mult că ai câştigat teren,dar acum nu mai ai nicio bucăţică de pământ de care să te poţi apuca şi pici,tot mai jos în prăpastia disperării,iar eu sunt prea distrată ca să te ajut. Eu îţi dau doar sfori în care te încurci şi te predai, în care-mi devii hrană pe-o imensă pânză de păianjen pictată în ulei. Fără să îţi dai seama mă creşti,fără să îţi dai seama distanţa dintre noi se măreşte tot mai mult până când tu vei fi rămas în necunoscut,iar eu în acelaşi miez dulce al lucrurilor de care n-ai avut niciodată parte; în timp ce tu te bucuri de răsărituri prinse,eu mă înfrupt cu nopţi pierdute în obscen,în timp ce tu înveţi literele,eu imaginez noi alfabete,în timp ce tu numeri,eu socotesc, în timp ce tu te rătăceşti,eu stabilesc direcţii.


Nici măcar nu-mi propun să fac rău, greşeala ta e că mă cnfunzi cu binele.Asta e greşeala toţilor de TU care vă lăsaţi îmbunaţi de câteva daruri,dar eu dau doar iluzii,nu mai am altceva .

Pe mine mă am dată toată şi încă nu mă pot recăpăta.