display

mi se pare absurd să mi se ceară să mă pândesc. eu mă scap de fiecare dată din vedere.

când nu mă prinde nimeni, eu mă găsesc la nicăieri.

caută-te la infinit! - așa mi-a aruncat cineva odată într-o doară.

nu mă pun la socoteală pentru că sunt nenumărabilă.

despre suprafețele mele v-am povestit vreodată măcar vreo lungime de undă?

sunt sesizabil evident de intacte. nu se va vedea niciodată mai mult decât granița cu adâncurile despre care se tace vorbind superficial. ultimul set de pânze care a plutit spre mine s-a făcut franjuri. de atunci nu au mai existat cutezanțe de genul ăsta. nu mă dau decât pe nesfârșitul din mine.

n-am să pot vreodată suficientul. mă depășește. nu sunt în stare decât de sub sau peste, pe aproape îndepărtat.n-o să mă redau niciodată în rezumat. prefer să nu umplu, decât să ajung la saturație. aleg să fiu prea puțin, aleg să golesc, aleg să construiesc carențe și să alimentez lipsuri...

în curând am să pot spune despre mine că am fost inutilă în momentul în care m-am lăsat acaparată de îndrăgosteli perisabile și indulgente. și dacă pot să reneg un lucru cu tărie este pentru că mai întâi am putut să cred în el cu toată forța. dacă pot acum să fiu natural de partea asta a sinelui meu, este pentru că am trecut mai întâi prin toate taberele de dincolo.

nu pot să fac dizertație pe orice chichiță. asta mă frustrează. cred că dimensiunea vieții mele e suspendată în cele trei veșnice puncte care mă pot redimensiona optim în orice situație.

am să construiesc un munte de pâine între noi

pe care să-l ciugulească toate ciorile uitării

până când capabili să ne acceptăm sfârșitul

ne vom putea privi ochi în ochi, fără ca asta

să însemne mai mult decât luarea de adio

și aruncarea în marea care ne desparte...

încă de atunci e acum

culegerea fructului oprit,
nescăparea de frica cea mai mare,
obsesia pentru pânzele albe
și puzderia de stele...
încâlcitură de dezastru afectiv.

câteva răsturnări și restrângeri,
libertate stâlcită, gust denigrat,
iar scârțâie o placă stricată,
iar am dor de ducă pe-o sâmbătă.

cât tu sunt eu, îmi vine acum ușor a crede,
dar înțeleg că nu vei fi de ajuns
nicicând,
iar asta mă oprește să m-arunc.

de partea asta a baricadelor,
războiul cu tine nu provoacă pierderi.

particular neclasat

te-am inventat privindu-te,
băgând de seamă că inexistenţa ta
nu mi-e benefică...

sărută-mă încet că trece..

şi apoi urlă-mi în spasme
tot netrecutul din mine!

nu rămâne nimic în picioare
din tot ce am putut fi,
doar ochii mei de pisică verde
care fac risipă de vieţi
şi care nu cred în ce spun.

jur stâlcit că pieptul meu
nu mai creşte lângă vipere
şi că piatra aia dinăuntru
are grimase de om
şi bătăi regulate de timp.
singurul impediment este că
uneori uit să durez
chiar dacă ţin...

tu, umblă-ţi pe cale,
în pas deşănţat şi ia-ţi o busolă!
vei vedea atunci câte norduri
mi-am călcat pe suflet
ca să mă reprim în răsărit.

iar și iar

îți mai trebuie pielea
sau te descotorosesc de ea,
iubitul meu?
la fel cum te-am dezbrăcat de tine însuți,
cel care nu-mi erai
și cu care nu aveam ce face...
pot
să-ți mai dau jos încă un strat
de depărtări care-mi pun piedică
să-ți cuceresc aproapele
cel mai de-aproape...?


vezi tu,conturul buzelor tale îl trag
cu liniile corpului meu
și-n geometria asta anarhistă
toate punctele în care coincidem
duc spre infinit.

ține-mă !
că visez
și s-ar putea să cad,
pentru prima dată
în echilibru perfect
și mă tem c-are să-mi placă
prea mult
și-am să te iubesc
prea tare.

plenitudine

criptica endorfinelor metastazează simțurile în neverosimil. binele cere riduri pe fața ternă a unei dimineți de anotimp fără nume și-n muțenie de pas se lasă urme adânci de admonestare a a imposibilului. când inima nu e neagră, săruți căpruiul cuminte și scuturi ochii să se ducă de verde.
note afective pe portativele bordurilor de alei la începutul cărora aceeași cheie a legării de roșu dă ton deschiderii de lacăt și dansului de zâmbet. se driblează tremur de ființă printre buze secătuite de adevăr.expansiune epitelială și îngustare de spațiu intermediar duce la inocularea unor idei răzlețe de iubire în trupurile unor umbre fotofile.se merge mult până în departe ca să se rămână în același loc. depășirile pe contrasens ale unui echilibru de delir oniric abuzează de letargia bonomă a unui infinit tangibil și capturează clipe pentru minți pierdute care se revendică pe-un fundal alb ,ca să umple de sens amintirea unui ideal în curs de împlinire...

01.01.2011

schițez emoții blocate în redare.pe scurt,la repezeală de gând...ca să rămână.

zorii zorului. proaspeți și albi. cu gust de vată pe băț.
neîntinare umplută bogat cu senzații.
raze cu zâmbet,
buze cu cântec,
ochi care se-nduplecă să se lase osteniți de reîndrăgostire.
dans în picaj optintit de plutire pe ritm de tăceri supuse de farmec.
transfuzii omniprezente după harta tuturor căilor.
captare limpede și egoistă de momente.
expansiune epitelială mânată de fluturi năuci.
cucerirea trezirii și abnegarea de la vis.
realitate basmatică.
simplu,
frumos.

a știi ce vrei,a avea ce vrei și a mai vrea să ai ce ai deja.
de ajuns ca să tot.
și cu puțin să faci imens.


rezumat : IUBIRE.


noul an să ne crească cu dragoste mai mari și mai buni!pe toți!

şerbet de mere verzi înroşite

sinapsă
saltimbanc
vendeta
salcie
clepsidră
monoclu
plastilină
solfegiu
tabulatură
şerbet


între cerul gurii tale şi marea mea de noduri din gât
un răsărit dulce face sinapsă cu infinitul iubirii,
iar tu,ca un saltimbanc năucit de înalt
păşeşti pe firul subţire şi mă-ndepărtezi de pământ.

în ce fel de clepsidră ni se zdruncină lumea?
deşerturile plâng ca o salcie pe malul apelor
şi orice zi e doar o notă în plus a solfegiului
cu care mă înveţi să-ţi ating corzile.

trupuri de plastilină în zelul tandreţii
care îşi revendică absenţele îndelungi.
te învăţ fără tabulatură cum să mă cânţi
şi tu orbeşti în lumina nopţilor mele.
mi-aminteşti de îndrăgostiţii cu monoclu
care-şi conturau iubitele de după perdele.
ai tu un fel frumos de a spune totul
şi fiecare clipă de cuvânt e un act de vendetă
împotriva banalului anost al celor de afară,
dar iubitul meu,suntem unul într-altul
aşa cum negreşit se coace iulie în fiecare vară.

"O iubire adevărată înseamnă să nu poţi gândi contrariul ei."

because there are these few moments, after everyone has left and you are all alone that you start discovering things by exploring your inner depths...one of the most difficult facts to admit is that you are not strong enough not to care about anyone , not to let everything go, not to love anyone. Indeed, solitude helps you get closer to yourself ,but if there`s no one there too, you`ll become just a runabout sailer 'cause being alone in a room is bearable, being lonsome inside your soul hurts ... there`s no place to hide from your thoughts and feelings,sooner or later they will start throbbing into you. First, you are sure you can handle the pain, then you realise you don't know this pain because you have never felt it before, you continue by saying that it has a cure and you are strong enough to get over with it and in the end it is like that : whether you accept it and learn to live with it, or you let it wear you out. Definitely, it is not your case as you do not stumble upon anything and you cannot accept to fall, you gradually become able to send people away of your life with the recklessness of a director who is chosing the actors for his play... and this is correct because there is no room on your stage for others. Suddenly, your pain becomes your strength and you easily get rid of all the impediments, of every possible restraint, of every cause of harm and you are all by yourself, free to follow your way. Your way may be the way of a winner, but the winner is always alone...here is the point when you have to decide what you lose when you win and what you win when you lose. You do not want to feel touched, because you know how hard your skin was burnt, yet you have always liked to be caressed by the flames...

poem de neidilă

Ne iubim ca două picături de praf,
ce se-mpletesc haotic în lumină,
neştiind că muzica-i acolo
chiar şi când urechile dorm
şi doar ochii stau de veghe.

să lăsăm cuvintele pe mai încolo,
săruturile noastre nu au rimă,
nopţile mele fură glasul tău,
atât de mult începi să-mi fiu
încât visul meu nu mai are somn.

macroscopic

suspiciuni pe buze târzii,
gene-n vene,
clipeşti alene
şi-mi vii
în sânge,
iar frigul tău cald strânge
acolo unde mi te-ngemănezi...
n-ai nevoie de ochi să mă vezi.





amândoi mă vrem.
amândoi te vrem.
pe amândoi ne vrea cineva?

eşti un eu din mine,
iar eu câte un eu din toţi,
toţi câte un sine din tine...
de ce cauţi lumea în mine,
când o ai în tine însuţi?
eu de ce am căutat lumea
şi n-am ajuns la tine
mai devreme?
câte vise ai pus să mă cheme?

din câte părţi m-ai dat la o parte,
din câţi de aproape te-am ajuns
în departe...?

liniar,
coincidem nepunctual
într-o toamnă care trebuia
se se fi împrimăverit de mult...

n-am încă titluri

Am poveşti de adormit nelinişti pentru sinusurile tale cotropite de răceală ; dacă le convingi să mă inspire,promit că nu mai las niciodată aerul să-mi sesizeze absenţa şi să se golească. Vino să te culci în realitatea mea... capul tău în poala iluziilor mele dezpietrificate, mâinile tale răsfirate să-mi cotrobăie părul după perne sub care să-ţi ascunzi toate zâmbetele pentru care vrei "bună dimineaţa",buzele tale să-şi întindă aşternutul în urechile mele chioare,iar glasul tău să-mi coase leagăne pentru fiecare cântec...
Pentru că ai fost cu mine din prima noapte din prima zi şi în căuşul pleoapelor mele te-am crescut să-ncapi bine în buzunarul din piept.
Şi cum ai adus tu zori de zi zorului însăşi?
Şi cum suflii tu în valuri marea pe gâtul meu şi se prelinge prin tunelul de vertebre şi îmi spumegă pe tălpi?
Şi cum o să-ţi căptuşeşti braţele pe trupul meu ca să nu mai trăiesc cu toamna-n sân să nu-mi pice frunzele?


Degetele tale s-au încârdăşit pe bune cu ale mele.
Privirea ta se dilată blând pe retina mea
şi gura-mi pare să-i preia conturul...
în ce formă urmează să mă torni,
nu se ştie încă.

N-ai idee cât de greu se scrie despre tine. Mă-mpotmolesc la fiecare literă,mă bufnesc de fiecare cuvânt...în toamna asta când ne mai vedem,să mă-nveţi şi pe mine cum se vorbeşte şi cântă şi se simte,că eu nu mai ştiu. Ştiu doar că am un zâmbet care ţi-e fidel dimineaţă şi te caută până la urechi,acolo unde îmi şopteşti toată îndrăgosteala lumii. Ştiu că ai ape adânci unde poţi face focul din verzi şi uscate,toate din cele câte ne tăcem. Ştiu că începe să-mi fie cald în preajma privirii tale şi se simte când mă îndepărtez. Ştiu că lumea se-ntreabă de unde şi până unde, eu răspund:de la tine şi până la mine. Ştiu că nu te ştiu,dar te criptez sârguincios ca să am de unde să te aflu. Mă dezlegi de ieri, iar eu îţi dezleg în schimb mâinile de emoţii şi buzele de înţelesuri. Cred şi cercetez. Te iau pe ghicite,după nerostite şi din auzite. Te iau după mine de acum peste tot.