și iată

Iată-mă aici!
Sunt aproape tot ce am spus că voi fi
și câte ceva din ceea ce am promis că nu voi fi.
Această sumă nu e nulă;
această sumă este rezultatul nescontat al întâlnirii cu sinele
și cu imprevizibilul ...

in cautarea fericirii

Cateodata, singurul lucru care iti lipseste este puterea de a te bucura de ceea ce ai deja. Inainte sa ne punem in gand dorinte, sa risipim din viata alergand hat departe dupa impliniri, putina lumina aruncata peste lucrurile de langa noi ne-ar economisi din zel si din consum inutil de iluzii desarte.

Sunt convinsa ca exista momente in care cu totii recunoastem ca avem cel putin un lucru pe care nu l-am da pe nimic in lume. Vreau sa am multe asemenea lucruri de nedat pe nimic in lume pentru ca, de obicei, aceste unicate, rezida in minuni de fiecare zi, care ne sunt aproape si care inseamna fericire. O fericire palpabila, o fericire pe care o ingrijesti ca pe starea de sanatate. Cred in fericirea ca stare si nu ca moment. Cred in magia unor momente care coloreaza ani din viata. Cred ca sunt un om norocos in primul rand. Cred ca sunt, in al doilea rand, un om si mai norocos pentru ca mi-am dat seama de asta si mi-l asum. Nu imi fortez norocul. Eu il creditez.

M-am regasit la multe rascruci de-a lungul timpului. Reprezint destinatiile unite ale multor drumuri luate la pas si la popas. Toate punctele atinse, luate din mare si incercate cu degetul, m-au adus pe aceasta dreapta de azi.Nu zic ca nu vor mai fi intersectii, dar,momentan, ma bucur ca atunci cand voi ajunge la ele voi fi ajuns sa nu-mi mai fie frica de necunoscut. Necunoscutul mi-a zambit intotdeauna cand l-am abordat. Azi sunt vecina cu experiente memorabile, oameni indragiti, locuri familiare, evenimente frumoase si imprejurimi calde. Azi sunt recunoscatoare pentru tot ce am cucerit. Pentru tot ce am deja.

râșniță

Nu știu cum nu îți e teamă că o parte din mine îți va rămâne veșnic neînțeleasă și necunoscută. Mie mi-ar fi.

Nici nu te străduiești. Ai impresia că m-ai fotografiat cu retina și poza mea grăiește despre mine adevăruri cu sens unic. Te-ai încredințat, sub efectul haloului, că mersul lucrurilor este bun chiar și și în cele mai neîncercate direcții. Nu depui efort. Presupui că ceea ce las să se vadă este tot ceea ce sunt, dar vezi tu, eu nu sunt niciodată pe de-a-ntregul într-un singur loc. Mintea mea fixează puncte de suspensie după fiecare gând și tu nu încerci să ajungi la mine unind vreo linie dreaptă. Nu pricepi. Dacă apuc să fiu de mai multe ori acolo unde tu nu dai atenție să ajungi, s-ar putea să mă descurajez să mai bat drumul înapoi spre înțelesul tuturor.

Nu știu cum nu ți-e teamă că nu asculți mai mult la ce nu apuc să spun. Mie mi-ar fi.

Aidoma mie

Viitorul e trecut. Da, e clasica expresia asta a timpului, dar in dulcele stil clasic nu iti iesi niciodata din uz sau din adevar. Viitorul s-a intamplat deja, in timp ce noi, proiectam naiv amintiri. Imi facusem chiar si eu cateva idei despre ce pot pastra pe stoc: o prietenie, niste respect, iubire cu termen de valabilitate intarziat, cateva multe dezamagiri, un strop de hazard prins in vreo fotografie, cateva zile traite frumos,altele traite bine si ca sa obtin forma acelor momente de folos, voiam si acele zile negre care umbresc pentru a contura esentialul. Si degeaba, prea ametita, ca intr-o piata cu lista in mana, facand calcule despre ce o sa gatesc toata viata, consultand retete de succes, nu mi-am dat seama ca ingredientul omniprezent nu mai trebuie trecut pe lista si nici cautat: inevitabilul e acolo. Inevitabilul se intampla. Inevitabilul are propria reteta, propriul fel, propriile reguli si ambigua proprietate de a capta forta gravitationala pentru toate lucrurile abstracte din viata ta. Poate rasturna un consens,  poate impinge o limita, poate darama un suras, poate conduce lacrimi pe albiile intunecate ale regretului sau poate,  sa iti mai dea din cand in cand impresia ca greutatea spuselor tale e cea care te leaga de pamant sau te trage in sus spre nori.

Mda.  E banal deja. Se numeste suprindere. Uimita ca totul se petrece . Se petrece cu mine in mijlocul petrecerii, dar nu apuc decat din ce in ce mai rar sa restrictionez accesul vreunui invitat sau sa refuz vreo surpriza.

cheers to the night

The late night silent moments make me conscious of recovering myself from the hectic pieces I have been throwing away . I am gathering forces and regaining control. It feels like coming back home to my tedious soul, who's finally found peace.

dezamăgire

am fost un lung șir de răspunsuri ale căror întrebări n-am stat să le pregătesc.
am fost un rezultat adunat din sute de calcule negândite aritmetic, dar într-o oarecare logică.

credeam că sunt produsul câtorva alegeri făcute benevol și a multor decizii luate constrâns. credeam că balanța o să se schimbe într-o zi. asta nu s-a întâmplat.

mi-am imaginat că nu voi ajunge ceea ce reproșam la alții. am îndrăznit să promit asta. nu mi-am respectat cuvântul.

 în general, credeam că nu o să permit ceea ce în urmă lăsam încălcat. nu am reușit.

îmi pare rău pentru iluzia îndelung alimentată de a face în mare parte dreptate. nu mi-a ieșit.

am investit mult în a construi ceea ce acum dărâm. nu mă hotărăsc dacă asta a fost întru totul zadarnic.

într-un fel, mi-am depășit limitele, dar la modul negativ vorbind. cu toate astea, poate și explorarea acestui teren îmi va aduce beneficii.

sunt din ce în ce mai departe de aria mea de confort mental. am reconfigurat mai mult decât mă orientasem și nu mi-am numit puncte de sprijin.

nu mă învinovățesc mai mult decât e cazul. sesizez că sunt pe alocuri mai puțin decât era cazul.

e un semn de progres

Mda.
Nu te pregătește nimeni să fii neputincios. Nu e ca și cum ar exista vreun manual pentru cum să nu poți face nimic, dar mă refer la ceva antrenament pentru a suporta gândul și sentimentul de inutilitate. Destul de amar și înțepător, neputința îți e servită ca pe o minge ce trebuie cu orice preț să o prinzi. Uneori, îți e ridicată la fileu de exact acele lucruri pe care le-ai supraestimat a fi controlabile.
Mă cunosc pe mine. Am fost dintotdeauna înverșunată să am control. Să îmi smulg dinții încercând să țin frâiele. Uneori mă întreb dacă nu cumva oamenii din jurul meu au învățat de-a lungul timpului să îmi ia rezistența de-a gata. Desigur, există și unii care n-au reușit de-a lungul timpului să bănuiască forța din spatele lacrimilor.
Cred că pentru prima dată am atins un nivel decent de toleranță față de mine însămi. Văd în vulnerabilitățile și neputințele mele un om. Până acum nu l-am văzut. Și e reconfortant să vezi omul din tine și să îl iei în seamă.
În același timp, devine o problemă de viziune unghiul schimbat din care îți sunt prezentate lucrurile. Te ajustezi cu greu la a privi de pe margine, la a fi martorul incapabil de a altera cursul unor acțiuni. Am recunoscut că sunt depășită. Acesta a fost primul pas care m-a convins să accept ajutorul. Altfel, nu aș fi găsit soluții, iar asta nici măcar nu o mai percep ca pe o dezamăgire – faptul că nu a fost cheia la mine de data asta. Într-un moment în care nu mai puteam vorbi despre mine, am învățat cu adevărat să îi ascult pe alții.

se repetă

Am trăit mereu cu sentimentul ciudat că urmează să fiu pedepsită cândva pentru fericirea pe care o simt la un moment dat. A nu se înțelege greșit: nu trăiesc cu teama de a fi fericită. Cunosc ceva oameni cărora le e frică să-și recunoască fericirea, cunosc atitudinea, nu e și a mea. Eu când sunt fericită, conjug fericirea la persoana I, o fac și reflexiva, o adaptez la timpul prezent: mă fericesc. Însă în umbră, ca o invizibilă carie de lemn, stă și roade din mine, cu zgomot, certitudinea ca am să plătesc.
Desigur, așa cum am făcut și până acum, îmi asum toate costurile. Am avut norocul, binecuvântarea sau priceperea să îmi fac fericirile să merite și tocmai de asta,senină, îmi achit toate datoriile.  Uneori asta înseamnă clipe de adâncă răstriște, dar niciodată deznădejde. N-am deznădăjduit vreodată. Mi se pare atac la propria persoană și la bunul Dumnezeu. Nu mă îndoiesc de binele de pe lume, deși mă îndoiesc de dreptate. Într-un fel, consider că dreptatea e atunci când fiecăruia i se dă cu porția și bune și rele. E just, nu mă pot plânge. Schimburile mele au fost echitabile. Sunt convinsă că fiecare primește ce merită. Excepțiile care pot apărea sunt de confirmare.

Si e ciudat

E ciudat sa te trezesti in pielea unei versiuni schimbate de-a ta. Deși iti formasei propriile scenarii despre toate comenzile pe care urmează sa le executi, ceva iese cu virgula atunci cand iti lansezi provocarea de a fi tu. Brusc, a fi tu înseamnă a fi tu, plus încă ceva: un adaos care iti cere sa te scazi, sa te împarti,să dai dovada ca stii sa te aduni chiar si atunci cand corabiile toate sunt înecate si nu mai ies la număr. 

Am căzut prada, ca toți oamenii, am ajuns sa cred, unui limbaj matematic. Desigur, cred ca fiecare are libertatea de a își demonstra siesi cateva teoreme. Eu încă sunt la etapa in care reînvat sa număr. Număr orice si strâng. Si iar număr. Inspir si expir. Mi-am numărat odată si câte zvacniri de tâmplă au loc in 60 de secunde pe ceas. Uneori imi ascult    pulsul cum se loveste de câte-un os si imi aduc aminte ca ea încă bate si eu tot mai am datoria sa rezist. Si plăcerea, nu doar datoria. 

Câteodată imi sunt propriul zeu. Nu stiu ce anume mi-a direcționat rugăciunile către mine insami. Imi cer de cele mai multe ori răbdare. De fapt, imi vandalizez nervii pentru cateva inghitituri de răbdare. Apoi ma rog la El, ma rog sa ma ajute sa mai gasesc nervi nesfartecati si pereti interiori de care sa ma lovesc cu sufletul, ca sa evit pe cât posibil sa izbucnesc in afara. Si El m-a ajutat de multe ori, altfel nu imi explic cu ce am ajuns la mal si cum de a rămas mereu un mal întreg pe undeva, daca chiar si cele mai conturate orizonturi mi-au fost rase de furtuni.

Ca sa revin, e ciudat sa fii un nou tu, cu toate ca nu e vorba de a fi altceva decât un vechi completat cu nuanțele prezentului. Un sac fără fund , plin cu emoții, care primește un petic de casa si o bucata de pamant pe care sa se verse. 

Imi simt in nenumărate rânduri bratele legate si asta nu pentru ca mi se fura libertatea, ci pentru ca aflându-ma in postura de a mi-o exercita, nu stiu s-o practic. Nu m-a învățat nimeni sa dau eu singura libertatii mele un sens . Nu m-a învățat nimeni ca sensul ei poate duce si înapoi la constrângere. 

Daca am ales sa ma închid intr-un eu care nu imi aparține?

fără termen

Am vrut să îmi dau timp și mi-am dat, numai că timpul nu se dă de la unul la altul, de la tine către tine, de la mine până la sine. Nu am lucrat cu ceva concret, am avut de-a face cu o idee prefabricată despre ce ar putea să însemne recuperare și un interval standard de efectuare a sarcinii. Am vrut, într-un fel, să mă revendic. M-am simțit despărțită de mine însămi și dată cu împrumut lumii întregi. A fost ca și cum toate gurile lumii ar fi trebuit hrănite cu bucățele din conștiința proprie. De parcă fiecare gând de-al meu ținea atârnată o viață de om căruia nu-i puteam da drumul în prăpastie. Nu, nu am devenit un bun samaritean peste noapte. Am devenit victima lăcomiei de bine. Voiam mult bine, din pocnet de degete, cu blocare de alte căi.  Voiam să fac bine, să fiu bine și să găsesc bine.

Pare că am vrut multe. Întotdeauna vreau.  Vreau multe de la mine și poate nu cer suficient și de la alții, mai în măsură. Poate că m-am obișnuit să fiu unica soluție, bună/ rea,  ca să îmi fac treaba singură și să pot afirma că m-am descurcat pe forțe proprii. Dar de unde atâta forță? Low battery. Descopăr că am puteri limitate și o pace de atins cu mine însămi.

seren echilibrat

eu pun dincolo de ură indiferența. pun dincolo de uitare, ignorarea existenței.
conjug trecutul la trecut. vii cu vii și lumânările să nu-și mai topească ceara pe figuri de piatră. disprețul cioplește toate chipurile fantomelor ce bântuie prezentul . aș fi vorbit de durere, dacă era cazul. aș fi vorbit de dor, dacă s-ar fi pus problema. Însă nu e cazul să îmi pun probleme. Rămâne clasic : nu văd capete de țară în imperiul meu mental.

locatara RC

locuiesc undeva departe
în cele câteva zile nemobilate
care fac parte din anexa restului meu de viață.

stau la parter
sau așa îmi place mie să zic,
deși am ieșit de câteva ori pe balcon
și lumea mi s-a părut la un hău distanță de mine.
cu toate astea ,
singurul meu rău e răul de joasă altitudine,
așa că nu îmi fac probleme decât
atunci când vecinii de deasupra se aruncă de la balconul lor,
iar eu trebuie să ies în fața blocului să mătur mizeria.


inhabitez, așadar, un imobil vag poziționat,
plătesc chirie pe metrul pătrat de aer inhalat
și îmi petrec timpul mutând obiecte imaginare prin casă.
nu am toate câte vreau, dar nu am nevoie de prea multe,
așa că mă consider un chiriaș avut.
îmi place să stau înauntru și să mă instalez pe picior de plecare.
nu știu când o să plec și de ce,
dar se va ivi ocazia.
nu am dat banii pe dulapuri, folosesc valizele pe post
de depozitare temporar-permanentă.


nu trăiesc de una singură,
am chiar parte de musafiri consecvenți,
vizitatori fideli și gură- cască, oameni de peste tot
și de peste nu știu când și până unde.
trecem cu toții dintr-o cameră într-alta,
lăsăm ușile deschise, alteori le blocăm în perete
și mă trezesc de multe ori închisă între patru necunoscuti
albi sau văruiți în culori.
atunci știu că sunt, de fapt, singură
și că trebuie să iau o decizie de comun acordul nimănui.


recent, m-am ales cu compania selectă a unui anumit
partener de discuții flotante și crime necomise.
stăm amândoi și gândim planuri de evacuare
pentru un potențial incendiu existențial.
ne facem tot felul de idei despre cum înauntru
e mai bine ca în afară.
am izolat zidurile, podelele și tavanul.
toate astea metafotermic,
adică stilul casei a devenit figură de stil
și împărțim o căldură de substrat.

aș putea spune că acum locuiesc și trăiesc
în același timp,
undeva departe,
în acel rest de zile anexate
iubirii de viață,

se mai ajunge și aici după o vreme

există ropote de ploaie
ropote de aplauze
și ropote de inimă.

iar inima mea e toată un ropot
de picături care se aplaudă
și sparg cerul.
gravitația e doar o întârziere
a sufletului spre casă.

s-au scos aripile de înger la purtare,
fâlfâie raiul prin aer și moleculele de oxigen
sunt fiecare câte o poartă de intrare.
respirația e doar un proces de inhalare
a paradisului afrodisiac.

se simte neconvențional,
fără unități de măsură de comun acceptate.
eu pot să iubesc infinit
și el poate să mă iubească de acolo înainte;

ea poate să se întoarcă înapoi și să mai adauge
un drum până la capătul universului.
ei pot să parcurgă eternitatea în clipe
și eu să trec anii lumină cu o iubire bătrână
de veacuri de care nu s-a auzit încă.

se mai declară din când în când câte o stare
confuză, obtuză
în care nu poți distinge când unu cu unu fac doi
sau unu înseamnă din oficiu doi .
matematici dereglate, calcule invariabile.
se ajunge la același rezultat prin toate semnele
nerespectând regulile de operație.
se adună, se împarte, se înmulțește, se scade –
întregul e necondiționat același.
întregul suntem noi.

cc

I am quite methodical in my madness. I do not beg any pardon for that.
I have been looking for myself. I found the world instead.
There is something within me that many call pride. I call it self-defence, self-awareness. Everyone follows their own folly. I follow mine.

It took me a while to feel warm again. There is a blessed chaos I had forgotten to give birth to.

cea de acum

mă repet, deși am încetat să fiu. am mai zis, încetez să fiu cu fiecare clipă. și devin totuși. devin ceva. un stop contracarat de un start. un nimic condamnat să facă sens. totul e supus semnificației de fapt. nu trăim printre certitudini, cauză-efect, ci mai degrabă printre valuri de supoziții. unele mai trăznite decât altele. deviem de la linia de plutire, facem  acrobații cu înțelesurile cuvintelor, emoților, incidentelor, liniștilor, zgomotelor, extravaganțelor, ale normalului sau anormalului. ne catapultăm mintea în n destinații posibile, dar gpsul nostru interior nu calculează niciodată ruta cea mai economică. o luăm pe arătură. RĂĂĂĂu. de cele mai multe ori. țânțar , armăsar sau mârțoagă la o căruță cu cinci roți, avem idei care mai de care - urbane, rurale, platonice, terestre,galactice, banale, țipătoare la cer, un cer spre care ne aplecăm din ce în ce mai rar.

trăiesc de ceva timp într-un memento mori. nu știu unde e coincidență, unde e maturitate, unde e teamă sau pur și simplu contact cu informația, dar totul mi-aduce aminte că sunt închisă într-o eterniate finită. știu că mă rotesc în jurul unui punct relativ, știu că îi zic moarte și că refuz să cred că e doar atât. realizez câte combinații posibile există pentru doar o secundă din timpul meu ireversibil. ce uzat e conceptul de sumă nulă, dar parcă îi dau refresh zilnic în propriul meu algoritm. mă împart între ceea ce câștig și ceea ce pierd, mă adun și mă scad, mă risipesc, mă chibzuiesc, mă pun de-o parte, mă dau toată, mă creditez, mă trag pe sfoară. în principal, îmi coordonez propria rețea de cămătărie sentimentală. sunt propria mea jegmănitoare, propria mea samariteancă. sunt figura escrocului și chipul caritabilității. cred că am făcut ceva investiții neserioase la viața mea, dar am rămas pe plus. de aia profit uneori, de aia atunci când mă las pierdută, o fac pentru senzația nouă.  Daaarrr...să revenim la deadlineul final. Da. umblu cu moartea în tandem de la o vreme. nu, nu la  modul lugubru, depresiv, bacovian, mai știu eu ce. Sunt din contră, exagerat cel mai fericit dintre pământeni. doar că adulmec invizbilitatea unui sfârșit și mă îmbăt cu apa tulbure a prezentului. Am devenit atât de ahtiată de prezent că uneori închid ochii și nu îi pot da contur zilei de mâine. Nici nu mă sperie că nu ar mai fi un mâine, dar mi-ar plăcea să existe. Mi-ar plăcea pentru că las, forțat, multe pe mâine. nu mi-am sincronizat toate poveștile la timp, am trăiri planificate într-un viitor mai accesibil. am amânat multe, am pus pe HOLD diverse apeluri ale destinului. într-un fel, e evident că am desconsiderat ceea ce știe și cea mai neșlefuită țață din piața cu flori : viața e scurtă.

Însă acum, acum mi-am apucat frâiele și mân. Știu că am ceva de făcut cu tot ce e al meu sau vreau să fie, știu că posed doar ceea ce trăiesc sau fac să se întâmple și sunt lacomă, îmi doresc cât mai multe achiziții.
Memento mori ... reconjug sentimentele la timpul prezent și timpul lui "o fi să fie" îl scot din uz. dacă e să fie, să fie acum, cât mai acum, pentru că mâine...mâine pot să nu mai fiu eu.

detaliu

[2:08:28 AM] Bogdan: lasa ca la tine pana si indiferenta e filantropie

devenire

atenție

vine trenul
pe linia melodică
se aud anii lumină cum se apropie

e un tren accelerat
un tren de ocean viteză
un tren care duce gânduri
nesătule, murdare, mărunte
care mai de care.
care mai necum
care mai nu se știe ce
nu s-a mai pomenit
să se care în vagoane
purgatorii minerale
dureri împachetate frumos
cărbune alb pentru poarta Raiului


atentie
vine trenul
pe linia melodică
se aud notele cum mătură subsolul

ne vom retrage toți pe peroane
vom săpa adâncuri în pietre
vom fi ca apa
sau tot o apă și un pământ
până când galaxii vor înceta să se nască
și împărățiile lumești vor avea un sfârșit.

slalom printre apocalipse zilnice
maratonul unui muritor indecis
se caută destine prefabricate
se comercializează vieți de succes
dar ziua de mâine
ziua de mâine nu știe nimeni unde duce
zilele de după mâine sunt destinații
în care picior de om nu a călcat niciodată

atenție
vine trenul
pe linia melodică
și zgomotul de fundal face întuneric

nu e noapte , nu e zi
ne mișcăm între secunde și milenii
trecem puncte de suspensie
ni se controlează actele
trecem ilegal pe stilul de viață
la minut...
spațiu nevertebrat,
ne târâm prin acest timp
fără dispoziție
automat
ne iubim unii pe alții
fără să o știm
fără să o arătăm
fără a face ceva din asta.

bb

e nevoie din când în când să-ți trântești sufletul la pământ
și să-i dai o altă formă
pentru că la urma urmei
și începutul începuturilor
a fost doar un suflu aruncat peste țărână.

ne vrem

și-acum ar fi cazul
ca peste mări și țări
să fie o iluzie puerilă
...

timpul e în convulsii astrale,
urmează un destin hibrid,
un măcel al eternității date pe nimic.
uite, spatiul se umple de distorsionări banale,
aici avem de creionat labirintul nicăieriului
care duce acasă,
aici punem coperțile pe masă
și cărțile le defrișăm sub lumina felinarului,
dincolo așezăm castele de sticlă,
și lângă un deșert confuz, cu prea multe oaze pe cap,
s-au dezghețat dunele, nu se mai ridică,
avem nevoie de un nebun de legat,
avem nevoie de-o regină de alb.
s-amanetăm norocul pe câteva clipe spurcate,
să ne divulge adevărul, să ne toarne prostii,
suntem în lipsă de visuri dereglate,
suntem păpuși de cârpe fără baterii.

cerul e prin preajmă,
are un hău imens,
o gură de șarpe,
o gură de măr, o gură de paradis pierdut,
o gură care înghite rugăciuni deșarte,
un tren cu vagoane încărcate cu păcate
din care te arunci din mers.



dimineți derivate din furtuni electrice,
se crapă milenii de pământ,
nemurirea își suflecă mânecile.
pe buza absurdului se joacă teatru, se ascultă vânt

umbrele se freacă de răsăritul soarelui
si orizontul face flamă,
întâmplarea face să se fi consumat culorile,
să se fi strâns dorurile
și noi să nu fi știut vreodată dacă ne cheamă,
dacă ne strigă,
dacă ne obligă
vreun Dumnezeu
sau vreo cioară,
dacă nu avem decât vreo primară
credință în necunoscut.

rezonanță distorsionată

am început să bâjbâi și să îndrug niște tăceri despre care nu am habar unde duc.
mi-am revăzut simplitatea în toate formele ei și-am încetat să-mi mai răvășesc contururile. sunt încadrată de tot ceea ce simt fără margini.
întotdeauna mă străduiesc să rămân pe punctul de plecare. e foarte greu, ca om, să întârzi rătăcirile sau să le urmezi întru totul. mi-aș fi putut îngădui câteva pierderi de cunoștiință, dar am un contact latent cu realitatea care mă face să ard din rădăcini. nu dau pasărea din mână pe un pahar de apă chioară doar ca să îmi orbesc setea de necunoscut.
s-au inventat aripile, dar eu nu le folosesc.
să zboare toată lumea,  eu prefer să-mi târăsc aerul spre plămâni și să-mi simt picioarele pe pământ.
supraviețuiesc unui tip de fidelitate telurică probabil pentru că nu sunt adepta excesului de zel. nu sunt constantă, dar conserv totuși schimbările pe o linie ascendentă. nu îmi plac întreruperile, atâta tot și dacă e să continui să joc, pariez pe sfârșitul care începe întotdeauna bine.