ambră

pe o vreme ca asta îți vine să iubești
să-ți ții de cald
și de urât.


metastaze în gânduri și-n idei vechi care nu mai au din ce trăi și din ce să-și ajungă. e cert că griul ăsta îngălbenit umple pelicule întregi cu imagini chimice. un ecou avortat de auzenii aruncă în gol rupturi de atingeri care zgârie mut în piele. se vindecă de nemurire cine poate. cine nu, se-mbolnăvește de viață și de moarte.

îmi număr fiecare vertebră, fior cu fior. nu se mai îmbină niciun canal cu nicio mânecă și mâinile continuă să cotrobăie în coaste după dizlocări neparate. în aerul din mine se înoată cu barca suspendată de vâsle . răsuflu ușurată și toată marea îmi pică în cap. n-am niciun cer căruia să mă adresez.

o să vreau într-o zi să escaladez un munte dintr-o mare și-atunci rău o să-mi pară că n-am visat mai devreme zăpezi sărate peste care să nu îmi fie frică să schiez. până atunci am o jurisdicție care mă împiedică să părăsesc patul lui Procust, așa că privesc tavanul și tot ce nu se vede după.

renunț. renunț la tot ce nu poate renunța la mine.

încerc să nu pronunț blestemul de anotimp sub care mă aflu. urăsc tot ceea ce vară nu poate fi.