e un semn de progres

Mda.
Nu te pregătește nimeni să fii neputincios. Nu e ca și cum ar exista vreun manual pentru cum să nu poți face nimic, dar mă refer la ceva antrenament pentru a suporta gândul și sentimentul de inutilitate. Destul de amar și înțepător, neputința îți e servită ca pe o minge ce trebuie cu orice preț să o prinzi. Uneori, îți e ridicată la fileu de exact acele lucruri pe care le-ai supraestimat a fi controlabile.
Mă cunosc pe mine. Am fost dintotdeauna înverșunată să am control. Să îmi smulg dinții încercând să țin frâiele. Uneori mă întreb dacă nu cumva oamenii din jurul meu au învățat de-a lungul timpului să îmi ia rezistența de-a gata. Desigur, există și unii care n-au reușit de-a lungul timpului să bănuiască forța din spatele lacrimilor.
Cred că pentru prima dată am atins un nivel decent de toleranță față de mine însămi. Văd în vulnerabilitățile și neputințele mele un om. Până acum nu l-am văzut. Și e reconfortant să vezi omul din tine și să îl iei în seamă.
În același timp, devine o problemă de viziune unghiul schimbat din care îți sunt prezentate lucrurile. Te ajustezi cu greu la a privi de pe margine, la a fi martorul incapabil de a altera cursul unor acțiuni. Am recunoscut că sunt depășită. Acesta a fost primul pas care m-a convins să accept ajutorul. Altfel, nu aș fi găsit soluții, iar asta nici măcar nu o mai percep ca pe o dezamăgire – faptul că nu a fost cheia la mine de data asta. Într-un moment în care nu mai puteam vorbi despre mine, am învățat cu adevărat să îi ascult pe alții.

nici de tomnit nu se mai tomnește la fel

Cred în logică
și în efectele fără de cauză
sau în consecințele de după efectul cauzei.

 încercarea moarte n-are.
ce absurd să cucerești eternitatea în maniera asta...
deja mă văd "PALER"iană așteptând pe peroane interminabile
cu bagaje de gânduri făcute în grabă , grămadă...
niciodată nu apuci să îți porți toate gândurile,
dar împachetezi, împachetezi, în caz că te apucă
inconștiența
la mijlocul drumului

și uiți de unde ai plecat
spre ce pornești
și că nu ai voie să te abați de la cale.
pui în valiză gânduri mai groase
pentru timpuri mai reci și vremuri mai aspre,
imprevizibilul meteorologic te face să consideri
chiar să iei și bocancii...
poate poate intrii cu ei în viața cuiva.
și-apoi mai sunt gânduri subțiri, care nu ocupă loc
care nu țin de cald, ci doar te lasă
să umbli acoperit pe stradă
iar oamenii pot continua liniștiți să treacă pe lângă tine
crezând că de la Adam și Eva
am învățat măcar să nu mai umblăm
goi de intenții pe drum...

în fine,
nu știu de ce m-am hotărât să plec să încerc
așa,
fără nicio rezervare,
fără niciun bilet...
doar unul de tombolă.
mi s-a spus că nu încerci mereu ca să câștigi,
încerci ca să sfidezi ironia sorții
și că acolo unde te duce capul,
ar trebui să te ducă și picioarele.

și bagajele mele făcute grămadă cine le cară
?!

pe tema "people always leave"

Avem cu toții momentele noastre amare de neputință. Neputința nu se tratează și nu se vindecă. Doar se înfruntă, uneori cu mai mult curaj, alteori cu antrenată răbdare.
Mi-este foarte greu să îmi admit când mă simt depășită,copleșită, overloaded ,fără de soluții și pentru că nu accept să nu fiu în stare, mă trezesc ducând lupte interminabile cu mine însămi. Că e de bine?Da, pentru că de cele mai multe ori mă depășesc, mă împing dincolo de limite. Că e de rău? Și asta. Un război nu înseamnă doar un câmp de luptă. Vrei nu vrei, există și victime colaterale, repercursiuni generale neasumate. Sfârșesc uneori invadând teritorii din mine cu neîncredere, atacând în puținele lucruri de care sunt sigură, doar pentru că trebuie să pun sub semnul reconfirmării toate răspunsurile. Ar trebui să învăț că nu toate lucrurile din lume au legătură unele cu altele, că poți fi în stare să râzi și asta nu exclude că poți fi capabil de cel mai cumplit plâns, că poți fi un dezastru afectiv, dar poți face ușor lumină în emoțiile altora, că poți fi o voce "de duș",dar o ureche muzicală ireproșabilă, că poți scrijeli niște cuvinte care să te scoată dintr-o situație nefavorabilă, dar nu poți trânti niște cifre atunci când ți se cere eficiență numerică. Nu ar trebui să ne negăm în totalitate pentru ceea ce ne lipsește parțial.

Ultima mea neputință a fost în fața unui om pe care îl iubesc. Neputința de a îl consola. Neputința de a îi explica despre cum stau lucrurile cu oamenii din viața lui pentru că nu știu cum stau lucrurile nici cu oamenii din viața mea, pentru că nu știu cum stau lucrurile cu mine, cea din viața altora. Cum puteam să îi explic acestui om că oamenii nu sunt făcuți să stea, că totul e făcut să treacă, să fie, dar să nu rămână, că cea mai inimaginabilă noțiune este de fapt eternitatea despre care toți ne facem idei? Cum puteam să îi explic că a fi stăpân pe situație este un obiectiv mult mai îndepărtat decât a fi stăpân pe tine și că a fi stăpân pe alții este de fapt o abstracțiune?
Nu știm să înțelegem că avem o existență secvențială, încropită din alte existențe fragmentare intersectate cu a noastră. Cerem celorlalți să fie tot pentru noi și nu știu câte mai cerem de la noi înainte de asta, câte resurse mai avem ca să dăm. Implorăm prezența altora în viața nostră, dar uneori singurătatea e mai mult o stare interioară. Există oameni părăsiți și oameni care se părăsesc pe ei înșiși. Asta se numește deznădejde și roade, roade ca apa în piatră: consecvent .

Ca să revin la ideea cu schimbul relațional, mi s-a părut mereu mai mult decât copilăresc să te dedici sperând  că și reversul va fi pe măsură . Există cauze pierdute, multe. Sau investiții proaste. Și pierderi. Și impurități. De regulă se neglijează. Desigur că trebuie să existe o balanță echilibrată, nu poți fi Mama Theresa tututor , banca nevoiașilor, pansamentul loviților de soartă, să îți asumi toate rolurile, să acoperi toate găurile negre din viața cuiva, neașteptând ca și pe tine să te alimenteze ceva. Nu putem face fapte bune dacă nu suntem și noi "victimele" bunului și ale frumosului. Nu suntem surse inepuizabile de energie și nu ne încărcăm de la soare, ne încărcăm de la sufletele celor din jur. Înainte însă să facem transfer, ar trebui să ne asigurăm că noi funcționăm bine în circuitul propriu.

Există ființe care ne consumă și ne seacă. Asta ne face să ne îndepărtăm E o reacție firească de autoapărare a zenului nostru individual. În neputința mea de a da explicații omului de care vorbeam mai sus, scotoceam în mine după reacții . Adevărul sau mai bine zis, unul din adevăruri, este că ne sperie atât de multe probleme noastre încât de ale altora ne îndepărtăm ca dracul de cruce, mai ales dacă ne mai și pasă suficient de mult de celălalt încât să împărtășim cu el grija și spaima. Însă asta nu justifică cu nimic baterea în retragere, asta nu  e o scuză pentru abandon și birul cu fugiții. Avem nevoie unii de alții, avem nevoie să empatizăm și să interschimbăm emoție, pozitivă sau negativă. A trece prin foc e singura cale de a îți căli pielea. Nu știu exact dacă e  vorba de inteligență a te feri excesiv de karme defectoase sau e lipsă de maturitate evitarea succesivă a dilemelor de tot soiul . Ideea e că un om sănătos psihic este acela care își antrenează în permanență toleranța emoțională. Suntem la mila emoțiilor, indiferent de gradul de luciditate și rațiune  de care facem uz. Suntem un suflet înainte de toate, de ce se tot uită asta?

Avem parte de-a lungul traseului nostru de oameni-indicator, acei oameni-HINT care pot să ne ghideze o bună bucată de drum, prea puțini știu să fie linia continuă de pe mijloc și până și aceea se întrerupe uneori. De ce? Pentru că îți dă șansa să dai frâu liber propriului ritm de adaptare la mers. Există în noi dorința de evadare și combustibilul necesar propulsării ei, doar că uneori uităm să ne accesăm propriile forțe și preferăm serviciul de tracțiune sau împinsul de la spate. Nu vreau să spun că nu avem nevoie de propte, spun doar că stâlpul principal de susținere este un EU, un EU care rămâne mereu în picioare atunci când toți sunt prea ocupați să rămână în urmă sau să se abată de la calea ta. A depinde cât mai puțin de alții, din asta ar trebui să facem performanță.


Și ca încheiere, declar pe propria răspundere că nu sunt mândră de momentele în care am dezamăgit și cu siguranță mă bântuie acelea în care nu m-am ridicat la înălțime. Tocmai de asta îmi aduc aminte mereu să apelez la serenitate atunci când sunt la rândul meu dezamăgită.  Se prea poate să nu fi fost în stare să fiu așa cum au vrut alții să fiu, să nu fi știut să îmi dau seama de ceea ce se cerea de la mine, să fi putut da și să fi refuzat mai mult sau mai puțin inconștient să o fac sau pur și simplu să fi fost mult prea prinsă cu haosul meu ca să să acord atenția și celui al altora, când de fapt poate ar fi fost mult mai mult decât posibil să îl lămuresc pe al lor și să mă ajut și pe mine.  People always leave and I definitely know I have always left , somehow.