către mine, mai rar

nu mă pot desprinde.
ăsta e adevărul, dar nu știu câte adevăruri mai pot face în ritmul ăsta. am câte unul pentru fiecare dimineață și tot nu îmi ajung pentru toate minciunile din mine.

față în față cu lumina mă văd în întuneric și asta dintr-un unghi optimist de vedere. descifrez zilnic cât mai aproape de verde îmi apune privirea și mă aștept zilnic să văd cât de adânc voi mai tăia în carne vie.

după calculele mele, am ajuns la o simplă ecuație de stare fără de nume, fără de mine. problema se rezolvă în continuare pe ciornă, căci pe curat nu avem nimic de trecut. nu mă pot întoarce nici măcar la mine însămi, ci doar la mutilarea cu plus sau minus a ceea ce încetez cu fiecare moment ce trece să fiu.


pe-o scară negradată măsor cât de mult pot să-mi conserv imposibilul. Pe-un fond plastic neintergrat în peisaj, eu am propria mea îndărătnicie desenată în loc de cer și de asta la mine plouă mai des, mai asiduu și mai inutil....când vine vorba de inundatii interioare, scot impermeabilul și mă ascund după geam. Nici nu mai țin minte câte alzheimeruri am pictat pe sticlă , măsluind culorile curcubeului.



mă exagerez puternică și complicată, capabilă să fiu din toate câte ceva mai mult, aptă să deschid cu cheia ușile închise, să gust din mare doar sarea, să-mi transbordez toate dorințele în material, dar dacă dai la o parte toată avangarda asta, în spatele acestui teritoriu de luptă și în spatele armelor care nu știu spre ce țintă lovesc , nu ajung să fiu decât o reprezentație sumară a acelora pe care îi iubesc, pe care niciodată nu încetez să-i trăiesc, doar o adunătură de vorbe venite din ecou și simplist aruncate spre un nicăieri anume, astfel că felul meu de a fi devine doar o expresie a iubirii mele și a golului care mă separă de ei.


oricât de mult n-aș mai ajunge să știu și să înțeleg despre mine,
oricât de mult aș fugi
sau oricât de mult ați spera la altceva,
aici, la mine, va fi mereu vorba doar de dragoste...

pentru că în momentele mele cele mai ale mele îmi aduc aminte , la fel cum toți o facem,
că nu însemn nimic mai mult decât ceea după ce îmi vine să plâng atunci când sunt singură, prea singură cu mine însămi.