"Chiar dacă totul ar fi vulgar, lumina zorilor nu poate fi. Ar trebui s-o privim zilnic ca să redevenim puri..." Emil Cioran

marți, 29 martie 2011

"nu există scurtături către priveliști mărețe"


îmi pare rău, chiar va trebui să urcați scările dragilor
și eu tot așa am ajuns aici.
a trebuit să transpir
să refuz să aștept să se inventeze liftul
să îmi dau sufletul
să mă treacă toate apele
și să mă lase fără de uscat
să mă ia cu febră
și să ard,
să-mi vină să mor
și să mă ia cu amețeală
să mă încerce prăbușirea
și să mă ademenească statul pe loc
sau urlatul neputiinței
implorarea către zeii nenăscuti
sau scuiparea lor între ochi
s-a întâmplat să uit ce e la ultimul etaj
și să mi se pară totuna jumătatea,
dar apoi am văzut că era cea goală
și am băut paharul întreg
deși nu de sete,ci ca să-l umplu
și m-am potolit cu mine însămi
și m-am mișcat cu mine însămi
și am călcat și pășit tot cu mine
m-am împins de la spate
mi-am dat peste față palme
și-am îndurat să-mi cobor mintea
în pântecele acestui egocentrism
care mi-a născut la loc sufletul.




sâmbătă, 26 martie 2011

Ssera

deviez cu un zâmbet elastic de la rută,
iar timpul ăsta mă-ntărâtă să-l omor.
nu mi-e dor, sunt umplută cu gol


și-mi văd reflexia în vitrine,
sunt fața acelor manechine
care pozează fără chip,
sunt sticla din ferestre
și ceruL de după nu sunt,
sunt sticla de pahare
și din apa lor nu sunt,
sunt dosul acelor buzunare
în care te joci cu mărunt,
îți strecori mainile-n uitare
noaptea-n drum spre casă
și-asculti aceeasi melodie
pe care injuri și-ngâni că
viața e așa urât frumoasă.




cât despre suflete și alte cardio-baliverne,
aceleași eterne regrete...
țăndări și tapetări pe perete,
pasiuni volubile,
controlate detașat,
același gust imposibil
al celor care nu se uită
deși s-au iertat...



luni, 21 martie 2011

am să construiesc un munte de pâine între noi
pe care să-l ciugulească toate ciorile uitării
până când capabili să ne acceptăm sfârșitul
ne vom putea privi ochi în ochi, fără ca asta
să însemne mai mult decât luarea de adio
și aruncarea în marea care ne desparte...



miercuri, 16 martie 2011

vânători de oxigen

îți vei mai aminti de mine
cum își amintesc pietrele să plângă
abia când tot timpul lumii e pierdut
și calea spre adevăr fără de lumină...


toți au tras,
n-a stat niciunul să aprindă o lumânare
să-și roage soarta pentru o moarte,
au tras,
ușurați că pot s-o mai repete,
că încă mai este ,
că pot să își duc viața mai departe,
au tras fără de ezitare,
căsăpind în treacăt un suflet-nouă
deversând câte-un corp în pustiuri,
au tras cu inima rece
în așteptarea vânatului de zei,
n-au plâns
decât de bucurie
o bucurie egoistă și posesivă,
o bucurie îngustă și monstruoasă,
o bucurie ciuruită și ea de spaimă
și de sălbăticia disperării.
AU TRAS-
aer în piept.

și-au continuat să trăiască.




încă dintotdeauna
mâna ta era criminalul.

.
și-ai să te sufoci întunecat de fumuri grele
și-ai să te sfârșești deliberat
pe marginea de lume
căreia i-ai luat suflarea,
dând astfel înapoi
bunul pe care l-ai crezut liber.


duminică, 13 martie 2011

îmi simt șira spinării cotropită de-o herghelie de cai,
care mai de care mai suri, negri și albi,
iar eu continui să nesimt simțirea,
să percep corect insesizabilul...





mi-e somn de mare
și-un drum prea nocturn mă separă de abis.
totul e scris
în zare
totul e haos ,
un absurd absolut de cauze si efecte,
fără mâini, fără picioare, cu adaos
de modulatii perfecte
incerte,
mă cheamă zilele la apel,
eu vorbesc,
mă-nșel
mă trăiesc.
un nerost general,
nu mă dăruiesc
mă reclam
și când vreau cel mai mult
nu-mi mai trebuie deloc
și n-am cuvânt de drept
când mi se face prea loc
și prea timp să mă-ncurc
să mă repet
în ordini dezastruoase,
mă arunc,
fără de aplomb,fără de oase
și nu știu câte vieți
mai am de rupt în picioare,
am suficiente tristeți
în care să mă duc la culcare,.

joi, 10 martie 2011

in ultima vreme se-ntampla intamplarea

ca sa adorm spun alfabetul in gand
pana cand
visele mele se apuca sa joace fazan
cu o anumita litera neintamplatoare.

chiar daca se intampla uneori sa treaca de ea
ele se intorc tot acolo, regulat
si incep cu ea toate cuvintele lumii.

ca fapt divers,
copilul din mine s-a invatat sa fuga de acasa,
sa doarma pe sub poduri, sa nu se mai planga.
la inceput,
mai venea,cerea de mancare
ma mai mangaia,
mai un ras, mai un joc frumos,
un soare, o nazbatie, un farmec,
ceva
orice,
acum insa poate sa se descurce singur.

nu stiu,
nu se leaga tot ce se amesteca .
oricat fortez sa-nchid valiza,
nu-ncape toata lumea in ea
asa ca nu pot sa plec odata
pe planeta aia de pe care am venit.
nu ma pot descotorosi
de mersul uman al trenurilor,
de zborul acvatic al oamenilor,
de cazutul inimilor in gol.
de acolo de unde am venit
si unde m-as intoarce
e rece, intins,linistit,senin,
destul de corect si fara de probleme,
dar mi-ar lipsi prea tare
acele chestii numite generic
trairi si erori sufletesti.

duminică, 6 martie 2011

vertiginos în scădere

partea bună din mine e nefuncțională momentan.

cred că am plătit uneori prea mult
și s-au făcut că uită să-mi dea restul.
am un minus sucit pe aici pe acolo,
câte un semn de întrebare în al cărui cârlig
nu reușesc să momesc nicio certitudine
și-un larg teren arabil nelucrat
în care nu se seamănă decât spaime.

mi-e lesne acum să pricep
că nu pot să mă ridic la pătrat
că nu-mi pot ascunde marginile rotunde
sub niciun chip de față de masă.



partea bună din mine nu ești tu.



atâta vreme cât a vrea nu coincide cu a avea,
pot încă să-mi joc pe degete suprafețele,
pot încă să-mi trag de șireturi mișcările
și să învăț să mă atașez fără detașare.



partea bună din mine...nu e în nicio parte







joi, 3 martie 2011

lichidă

în apele mele,zic.
epurate momentan bine.
cred că o să-mi ia un pic
până reușesc să cresc pești,
dar nu contează,
mă dau cu barca.


e atât de liniște aici
că nu poți îneca nicio vorbă
și nici nu-mi trebuie vreun val
ca să mă vărs
pentru că sunt plină toată
de mine
și am curaj să ridic pânzele
să desenez pe ele cerul.

aici se curge totul
și se trece pe-un ponton invizibil
în ireversibil.
merg pe apă,
podurile se dărâmă,
nu mă leg de maluri,
mă ancorez în larg și fac din mână
c-o batistă de spumă albă.





marți, 1 martie 2011

anodin

intransigențe efemere, căpoșenii invariabile.
pentru că am ales să vreau nimicul, am golul. iarăși acel gol care umple și nu induce lipsuri.
poate absențe...dar nu atât de pregnante, nu atât de prezente.
mă conjung la timp viitor, eu care perpetuam cultul imperfectului până la desăvârșire.
nu caut pe cineva să mă înțeleagă,
pentru că de fapt nu mai caut.
și al doilea de fapt ar spune că nu am căutat niciodată.
s-a întâmplat să-mi scap găsită, ceea ce rar mi-am putut ierta.
prinsă în mâini tremurânde, am căutat cea mai imediată scurgere.
nu reproșez decât absurdului că se întâmplă prea des.
și aș vrea să fiu în stare să mă neg cu tărie ca să mă pot afirma, dar oscilez pe pârghia dintre slăbiciune și putere.
am ceea ce am lăsat să devină, iar asta e suficient să mă oprească să fiu ridicolă și să-mi treacă prin gând vreo obiecție.

mi-e greu acum să-mi amintesc ultimul lucru pe care l-am dorit cu adevărat. asta îmi spune mie ceva.