reacție agresiv de lentă

vocea e un ecou ciudat,

un scârțâit de esofag al noptii

care înaintează pe parchet

și privește prin gaura cheii...

...

dar ca să o trec la romantism

și emoție

am un calvar în pântec în ultima vreme,

atunci când te rostesc în mine.

degeaba sunt zidită într-un corp care te vrea

și degeaba tot mă laud că mor în viața din tine.

nu s-au făcut ape suficient de adânci

încât să nu mă poți scoate.

refrenul ăla închistat pe spate

îmi face și acum sângele să stea la coadă

și să bată ritmul arcurilor întinse.
te-am acordat la toate timpurile

cu gura mea și mapamondul ei întreg de limbi de ceas
te-am făcut perfect, perfect de simplu până în prezent

și-acum știu că poți să pleci oriunde-n oricât

pentru că numai eu îți știu slăbiciunea

și puterea de a mă părăsi în tine

până la ultima suflare.


n-am să te văd atâta vreme

cât nu accept că e de ajuns

să mă privesc

ca să știu că ești.