nontext

noptile ne pierd umbrele din vedere.

mi-e teamă că-ntr-o zi aș putea să mi te cer ,
iar eu cea care NU
contra celei care DA
NU va DA.

știu un algoritm pe de rost,
e algoritmul tăcerii
și-n treacăt arunc ochii peste
cheia primară cu care deschid
toți câmpii pe care-i bat
cu mâna
orbecâind prin toate mințile
din care ți-ai ieșit
lângă mine.

însă acum,
nebunia dispare
ca și cum nu mi te-aș fi întâmplat,
ca și cum cămașa mea de forță
ar fi fost doar aer liber
și viață fără de moarte.

o liniște dezarhivată-n ceață
și-un frig fără uși în care să bat,
subconștientul e cald
la atingeri onirice,
dar apele în care mă scald
au făcut deja gheață.

m-am dezlipit de singura eu
pe care n-am s-o mai pot vedea vreodată.
a durat puțin,
acum totul pare scurt,
nefondat
și fără formă.

distorsionez tu-ul din mine
cu o calmitate în exces.
mă trec de tine.
și sting,
sting întunericuri în plină zi
cu simplitatea inimii
care urând să lovească,
se face bună
și te omoară
oprindu-se.