tomana se face mai greu

și eventual, ți-am simțit lipsa în fiecare zi
și tot în fiecare zi mi-am simțit mie lipsa ;
mie, celei care se știa fără tine și nu avea nimic împotrivă.

veștejesc amar de vreme,
cu asta îmi spăl eu păcatele de verde.
mi-am adus aminte să nu te fi cunoscut vreodată
și-am simțit cum se întunecă mai devreme.

nu-mi pică frunzele,
doar fisele ruginite care nu mai intră în tonomatul tăcerii.
nu mai știu cântece de undeva,
dar fredonez ploi cu rime albe
și cumva mi-a intrat pe sub piele
acest monolog absurd al propriei instigări la toamnă.

nici de tomnit nu se mai tomnește la fel

Cred în logică
și în efectele fără de cauză
sau în consecințele de după efectul cauzei.

 încercarea moarte n-are.
ce absurd să cucerești eternitatea în maniera asta...
deja mă văd "PALER"iană așteptând pe peroane interminabile
cu bagaje de gânduri făcute în grabă , grămadă...
niciodată nu apuci să îți porți toate gândurile,
dar împachetezi, împachetezi, în caz că te apucă
inconștiența
la mijlocul drumului

și uiți de unde ai plecat
spre ce pornești
și că nu ai voie să te abați de la cale.
pui în valiză gânduri mai groase
pentru timpuri mai reci și vremuri mai aspre,
imprevizibilul meteorologic te face să consideri
chiar să iei și bocancii...
poate poate intrii cu ei în viața cuiva.
și-apoi mai sunt gânduri subțiri, care nu ocupă loc
care nu țin de cald, ci doar te lasă
să umbli acoperit pe stradă
iar oamenii pot continua liniștiți să treacă pe lângă tine
crezând că de la Adam și Eva
am învățat măcar să nu mai umblăm
goi de intenții pe drum...

în fine,
nu știu de ce m-am hotărât să plec să încerc
așa,
fără nicio rezervare,
fără niciun bilet...
doar unul de tombolă.
mi s-a spus că nu încerci mereu ca să câștigi,
încerci ca să sfidezi ironia sorții
și că acolo unde te duce capul,
ar trebui să te ducă și picioarele.

și bagajele mele făcute grămadă cine le cară
?!

se știe când nu se știe

uneori zilele nu sunt altceva decat un geam spoit de ceata si de nori cu toate gandurile de care nu mai scapi.

Ma intreb de ce linistea din mine apare in mijlocul furtunii celor din jur . Mi se spunea despre oameni ca  sunt neputinciosi ; eu de ceva vreme observ la mine neputinta de a ma crede neputincioasa si mi-as dori ca afirmatia asta sa vina din multa mandrie, dar izbucneste dintr-o mare resemnare fata de ceea ce m-am educat sa fiu. Nu imi ies mereu toate, dar ma descurc cu destule. Ma descurc si incerc sa le dau de cap pentru ca tata ma certa de fiecare data cand ziceam ¨nu pot¨ sau ¨nu vreau¨. Ma descurc pentru ca nu dau legumele la o parte din supa si nu evit obstacolele, le intampin. Nu imi aleg ce imi convine si ce nu, e o provocare cu mine insami sa fac fata la orice. Uneori ma gandesc pe ce fac risipa de energie, dar ma incred in instinctele mele pentru investitii benefice pe termen lung. Nu pot să dau înapoi și să admit că pot pierde teren. Mă cuceresc pe mine înainte de a cuceri restul...

cum se pune o pauza pe pauza?

Spre deosebire de ceilalti, eu realizez ca pe mana mea castig, de mana mea pier. Sunt meritele tuturor eforturilor pe care le depun, consecinta tuturor ideilor pe care le pun in aplicare si de multe ori, doar impulsul unui afect de moment. Sunt o razvratire cu mine insami, iar asta ma ajuta sa mă înverșunez împotriva a tot ce nu sunt. Capăt ceea ce am pentru că mă primesc... mă iau de la mine cu împrumut, mă dau înapoi și nu știu dacă voi fi vreodată permanentă.

Nu mai vreau să cred în nimic. Nu mă mai mândresc cu toate deciziile și convingerile. Nu. Un lucru de care pot afirma că sunt 100% sigură e un univers ratat, o ușă pe care am trântit-o în nas  posibilităților. Totul trebuie pus sub semnul reconsiderării. O rădăcină adâncă în concepții inflexibile nu stimulează, nu mă îndeamnă să cresc,  să acumulez , să îmi mai dau sufletul...


Singurătatea nu e doar simplă singurătate.
De cele mai multe ori e un scârțâit de ușă și un ecou prea clar, o haină aruncată insipid pe undeva, un singur tacâm trântit în chiuvetă, niște buze amorfe stâlcite-ntr-un zâmbet stângaci, un aer gri și o fereastră  pe care continui să te uiți în gol...

întâmplării de a te fi iubit repetitiv

și între timp, de când nu mi-ai mai întâmplat nimic
s-a mai întâmplat o viață :
atâția alții și-au întâmplat adâncile bătrâneți
în lumea lor de basm,
întâmplător
în lumea mea de ceață.

în toamna asta fără rost
din somnul meu de dimineață
văd ce nu mai poate să se întâmple
decât  la scuteală de realitate,
în ploaie măruntă după pleoape
sub formă de durere în tâmple.

neîntâmplarea ta neîntâmplătoare,
mi-e în suflet venin și-n minte tumoare
și-o lume altă se-ntâmplă-n lipsa ta...
sunt eu , cea de niciodată,
cea neîntâmplată,
cea fără de ea.

singur, timpul
se face întâmplat.
între mine și tine rămâne
un simplu nume
a ceea ce am căutat
să nu întâmplu.

ambră

pe o vreme ca asta îți vine să iubești
să-ți ții de cald
și de urât.


metastaze în gânduri și-n idei vechi care nu mai au din ce trăi și din ce să-și ajungă. e cert că griul ăsta îngălbenit umple pelicule întregi cu imagini chimice. un ecou avortat de auzenii aruncă în gol rupturi de atingeri care zgârie mut în piele. se vindecă de nemurire cine poate. cine nu, se-mbolnăvește de viață și de moarte.

îmi număr fiecare vertebră, fior cu fior. nu se mai îmbină niciun canal cu nicio mânecă și mâinile continuă să cotrobăie în coaste după dizlocări neparate. în aerul din mine se înoată cu barca suspendată de vâsle . răsuflu ușurată și toată marea îmi pică în cap. n-am niciun cer căruia să mă adresez.

o să vreau într-o zi să escaladez un munte dintr-o mare și-atunci rău o să-mi pară că n-am visat mai devreme zăpezi sărate peste care să nu îmi fie frică să schiez. până atunci am o jurisdicție care mă împiedică să părăsesc patul lui Procust, așa că privesc tavanul și tot ce nu se vede după.

renunț. renunț la tot ce nu poate renunța la mine.

încerc să nu pronunț blestemul de anotimp sub care mă aflu. urăsc tot ceea ce vară nu poate fi.

inepții melancolice

eu știu că și în dimineața asta ireală
tot după tine caut de-o viață...

suprapun timpuri peste liniștea din mine,
însă mintea mea e surescitată de intemperii
mult prea sentimentale...
în traducere
plouă cu toamna toată
peste inima mea de asfalt topit.

vorbesc despre cea care sunt
ca despre o frunză ce trebuie să cadă,
ca despre o pasăre ce va fi să plece
într-o țară în care zborul e mai cald.

nu mă sperie nimic,
dar am auzit eu că cea mai mare lașitate
apare când nu iubești
sau când iubești ,da' nu așa cum se iubește.
atunci toate fricile te subjugă
pentru că ești un om fără o patimă,
fără un ceva care să merite mai mult
decât toată zloata asta de lume la un loc.


pun rămășag că tot ce nu pot vedea,
tot ceea ce nu îmi imaginez că pot vedea
e cu mult mai frumos decât ceea ce se întâmplă.
ba, știu sigur că tot ce nu pot înțelege,
tot ce nu pot descifra, atinge, cuceri
e cu mult mai perfect decât perfectul a ceea ce știu.
simt și vreau să simt cât mai mult
în limita locului de comparație cu ceea ce nu
am să pot niciodată simții.
e minunat să-ți aduci aminte de cer,
cât e de poeticoclișeicdescântat de frumos și mare,
de stele,
aceste chestii strălucitoare al căror praf
nu s-a intimidat deloc de mormanul ăsta de cârpe
care încercăm să le coborâm în romantismul nostru uman...
să ai gustul că orice certitudine este indubitabil mai amară
decât infinitul unei singure îndoieli.

e bine să revii asupra ideii
că ești un pumn de galaxie
și că tot ceea ce e mai presus ca tine
e de fapt cu adevărat viața
a cărei iluzie și copie o uzezi zi de zi...

uneori am impresia că trăim pe pergamente,
alteori că ne lucrăm doar pe ciornă,
rareori ne scriem în original...
însă totul rămânde undeva,
destinul e de fapt un viitor
trecut în prezentul celor care n-au apucat
să fie încă noi.


trăim într-un peisaj cu metafore deja patentate,
pe a cui estetică să o mai inventăm?

trebuie să mai aștept să cresc și să găsesc un nume
pentru tot ce e urât-frumos-bun-rău
deopotrivă.

și totuși
rămân cu această vagă impresie
că totul începe și se termină
continuând să existe
cu iubirea.

pe aici o să pice frunze

calmul din mine s-a întâmplat.

la fel și toamna.

sărut acum pământul din care sunt pământ
și cerul din care încă nu sunt stea.


toate aleile care duc spre mine sunt pavate cu extaz seismic,
iar peste, or să se scuture crengile
și-are să foșnească liniștea din nins.

mi-ar fi mai puțin octombrie, în doi,

știu.

...dar asta presupune să dau peste cap

toate una care am fost.

către mine, mai rar

nu mă pot desprinde.
ăsta e adevărul, dar nu știu câte adevăruri mai pot face în ritmul ăsta. am câte unul pentru fiecare dimineață și tot nu îmi ajung pentru toate minciunile din mine.

față în față cu lumina mă văd în întuneric și asta dintr-un unghi optimist de vedere. descifrez zilnic cât mai aproape de verde îmi apune privirea și mă aștept zilnic să văd cât de adânc voi mai tăia în carne vie.

după calculele mele, am ajuns la o simplă ecuație de stare fără de nume, fără de mine. problema se rezolvă în continuare pe ciornă, căci pe curat nu avem nimic de trecut. nu mă pot întoarce nici măcar la mine însămi, ci doar la mutilarea cu plus sau minus a ceea ce încetez cu fiecare moment ce trece să fiu.


pe-o scară negradată măsor cât de mult pot să-mi conserv imposibilul. Pe-un fond plastic neintergrat în peisaj, eu am propria mea îndărătnicie desenată în loc de cer și de asta la mine plouă mai des, mai asiduu și mai inutil....când vine vorba de inundatii interioare, scot impermeabilul și mă ascund după geam. Nici nu mai țin minte câte alzheimeruri am pictat pe sticlă , măsluind culorile curcubeului.



mă exagerez puternică și complicată, capabilă să fiu din toate câte ceva mai mult, aptă să deschid cu cheia ușile închise, să gust din mare doar sarea, să-mi transbordez toate dorințele în material, dar dacă dai la o parte toată avangarda asta, în spatele acestui teritoriu de luptă și în spatele armelor care nu știu spre ce țintă lovesc , nu ajung să fiu decât o reprezentație sumară a acelora pe care îi iubesc, pe care niciodată nu încetez să-i trăiesc, doar o adunătură de vorbe venite din ecou și simplist aruncate spre un nicăieri anume, astfel că felul meu de a fi devine doar o expresie a iubirii mele și a golului care mă separă de ei.


oricât de mult n-aș mai ajunge să știu și să înțeleg despre mine,
oricât de mult aș fugi
sau oricât de mult ați spera la altceva,
aici, la mine, va fi mereu vorba doar de dragoste...

pentru că în momentele mele cele mai ale mele îmi aduc aminte , la fel cum toți o facem,
că nu însemn nimic mai mult decât ceea după ce îmi vine să plâng atunci când sunt singură, prea singură cu mine însămi.

hopefully not the last

I can't be anything less. Not anymore...

There are no limits between my myriad of alter egoes...just fine cuts to make them break strings easily...
nowbody's home, but someone's restless nights.

no mornings left to sleep beneath my soul . I used to like myself hanging by the thread of your thoughts, but now it's too late in Neverland to start looking for danger... I take no credit to myself for trying to escape.

blundering around in this reckless conviction of mine. there are no turns,no ups, no downs... first you slide, then you keep on doing the same. regrets? When something couldn't be lived, it was played... unfortunately, I played a lot even when I could have lived.

I blame myself for all the autumns I have gathered into my dark shadows of doubt.
There's no point in trying to remember how I was...I spend my time being who I've become.

it is all about making attempts... and notes to yourself. There is no one who is tracking your life more than you do, there is no one who runs faster after you than your inner self... you're no one's glory, you are your own pursuit of happiness...

repetabila noapte zi

"asta numești tu ideal de iubire? acest continuu asasinat?" - C.Petrescu, Ultima noapte de dragoste, Întâia noapte de război

ceva îmi spune că facem periplu salt peste nemurire

undeva sub freamătul de frunze știrbe
și maldărul de flori ...

se dezlipesc de pe ochi pojghițe de sare

și pentru a nu știu câta oară nu plâng,
pentru a nu știu câta oară nu îmi găsesc rostul,
nici mie ,
nici al celei ce nu sunt.


sunt propria mea frică,
mi-e frică de mine ca de-o iarnă grea
și propria mea lașitate
mă face să te lupt.

e ultima toamnă de vară
și ultimul dor strâmb...
întâia zi din tine
am s-o petrec departe.

încă aștept să-mi spui că-n grabă
ai uitat finalul...

zexe

Depistez linii adânci în carne acolo unde obișnuiam să aud spunându-se de ...
linii care nu duc nicăieri, al căror grafic se intersectează

cu abstractul unei geometrii fără spațiu.

azi simt cum gurile sapă șanțuri în care nicio apă nu poate trece,
niciun păcat nu se mai poate spăla,
nicio piatră nu mai poate rămâne la loc,
lăsând suflete să-noate.
azi știu că acolo unde aud ecoul
s-au prăvălit în gol multe uitări de sine.

periodic, mai vine câte o toamnă
și nouă câte-un anotimp la cap...

sisifă strădanie de a descoperi ceva care să dureze.
am ajuns să iau atâtea capete la rând
doar ca să dau mereu peste nesfârșituri.

pădurea spânzuraților îmi ține umbră pe conștiință,
iar eu am nevoie să-mi scot crimele la lumină.

E în vogă acum să vorbești despre exorcizare,
e un cuvânt estetic și cu figură de stil,
însă eu rămân în vocabularul fundamental al demonilor mei
care m-au vorbit dintotdeauna așa frumoasă.

asta a fost deja

ona simte cum pădurile din ochi prind frunză de căprui

și că soarele se dă de-a dura după un galben bolnav.
ona traduce în gând : TOAMNĂ.

ea dă mai departe un bilețel de cer sfârtecat
pe care pacea e mâzgălită în grabă, fără rost
cu un albastru desumflat și o pată de luptă.
încă se mai dau bătălii, dar ea știe să mintă,
iar lumea crede că pictura abstractă-i un pamflet,
ei râd și-și bronzează obrazul,
ona va fi murit deja încet în viață..


se face că plouă când vine vorba de cules reacții,
ea are deja o recoltă bogată de întrebări fără răspuns

și știe prea bine că indiferent de strădanie
va muri vreodată într-un târziu tot proastă,

dar știind că de la oameni nu mai are de așteptat
după niciun zâmbet terfelit de vacanță

în fel și fel de amplasamente exotice și sterile

pentru că ea, Ona, știe că oamenii dacă e să fie
triști sunt cu siguranță mereu TOAMNA,
iar fericiți pot fi tot timpul fără să-și dea seama.

dacă e vorba să pice ceva,
va fi drobul de frunze în capul locului,
astfel că Ona va știi unde să-și așeze tabără

și de care parte a ei să treacă.

e jale și Ona stă sărată, mută leoarcă de văpăi,
dar e departe de bocet, departe de ai ei,
stă și se căznește cu morile de vânt
care fac pământul să se-nvârtă-n clocot.
Nu face noroi, ci drumuri de piatră,
Nu se toarnă cu găleata, se aruncă-n neștire,
are nu știu câte păreri de rău care nu dau rod,
așa că ea culege impresii cu semn de plus
și trasează un mare minus care e orizontul,
însă îi dă atâtea tente de senin că pare plin,
iar după colț o așteaptă necurații să îi înece.

Trece la punți Ona și păsări trec deasupra,
aripile bat, sufletul ei le îngână sacadat ;
aripile libere, el prins în capcana
de a-și păstra colivia de om peste tot.

Ăsta e destin cenușiu, de Onă melancolică,
dar încă bravă...
o Onă care luptă cu armele jos
și continuă să secere povești,
să usuce mustrări de gând la soare

sau să prindă gâze în plic...
biletul însă merge în spate
și toamna e iremediabil credibillă...

baliverne cenuşii

nu poţi împăca mai mulţi copii cu o singură jucărie.

un bine fără margini poate fi un rău cumplit.

e o limită destul de fină între compasiune şi repulsie pentru slăbiciuni.

indubitabil,regulile se încalcă doar ca să apară altele noi în faţa cărora eşti nevoit să te supui.

un adio spus prea devreme, nu e decât un "la revedere" amânat.

ca să ştii dacă te mişti,trebuie să ştii dacă ai de unde pleca şi întoarce.

cred că mediocritatea e sumbră, dar se poate trăi orbeşte în lumina întunericului.

când nu mai ştiu să număr,denumesc.

căutăm cuvintele.le afişăm pe cele care încep cu vocală.

mă doare că poţi face atâtea cu tăcerea, mă dezgustă cât de puţin au de spus cuvintele.

caz de nedeterminare pentru infinit ori infinit.

puterea nu ridică, doar amplifică şi micşorează. eu sunt cazul 2.

mă sperie ce nu pot controla,dar şi mai tare să cedez.

eu totuşi mă duc la pescuit iubire, fără să mă uit după ea,fără să arunc plase.

sărutul meu merge pentru băiatul de lângă.

emoţii de toamnă

Fotograf: Felicia Simion - www.feliciasimionphotography.com
- www.ineedchemicalx.deviantart.com
Model: Zor de Zi

că e luni

şi e toamnă,frig şi anapoda.

"Vă urăsc domnule,pentru că aşa aţi vrut-o ; dar vă urăsc cu pasiunea celui care încă ar fi putut să vă iubească dacă aţi fi dorit-o" Rouseseau


pe-o astfel de vreme îndărătnică toate iluziile pe care ţi le-ai putea face ajung să se plătească. pui totul la bătaie ca să pierzi totul,pentru că altă cale nu e.vrei să scapi,să te descotoroseşti,aşa că îţi astupi urechile,îţi fereşti ochi şi totul se învârte delirant înuntrul minţii tale ; nici somnul nu îţi mai e somn de la o vreme, e ceva mai mult decât o închidere de pleoape şi cu mult mai puţin decât o amorţire binefăcătoare pentru că visele te zvârcolesc de pe o parte pe alta şi nu îţi dau pace, îţi schimbi locul,dar în tine nu se schimbă nimic. în tine trăieşte ceva ce nu are legătură cu ce se întâmplă în afară. uneori te întrebi dacă n-ai crescut cumva în tine un tu prizonier între pereţii pieptului care se zbate să iasă şi să te devoreze . năucit de trecerea asta bezmetică a timpului,căruia apropo, încă nu i-ai găsit nicio definiţie şi niciun sens, continui să faci tumbe de pe azi pe mâine , să îţi cârpeşti din zdrenţele alea de sentimente ca să îţi ţină de cald până într-o primăvară îndepărtată. parcă era bine cândva şi parcă e bine şi acum,doar că undeva ceva îţi scapă...iar asta te roade şi te frământă,te consumă şi te arde. nimeni nu înţelege şi nici măcar tu nu o poţi face,îţi reproşezi că nu ai avut curajul de a pierde şi nu te-ai bucurat deloc atunci când ai câştigat ce pierdusei. nu-ţi foloseşte la nimic mândria,era cu mult mai sănătos să laşi de la tine din când în când. te-ai trişat pe tine când a fost vorba să dai cărţile pe faţă şi-ai ieşit din joc. ai vrea desigur să nu fi singură în toată treaba asta, te-ar consola să ştii că în prelungirea gândurilor tale vin grijile unui alt suflet,dar nu ţi-a trecut prin cap că ai putea să laşi loc de ceva atunci când ai zdorbit impulsiv totul în picioare de ciudă. degeaba,tu...tu nu poţi să arunci cu pietre şi apoi să vindeci rănile făcute.tu nu renunţi niciodată să ţii la tot,fie iubire,fie supărare şi întotdeauna când începi ceva,rar te opreşti... infinit deci?! imposibil

te aduc aminte în uitare

Mă vei şterge în culori adânci,
din care-ţi va fi frică să muşti,
în care ai să te-mpiedici
şi-ai să-ţi juleşti uitarea.

Mă vei rezuma la puţin,
cea care am fost îţi va fi
sechestrată în eul tău pierdut.
recunosc,
am fost la locul crimei
când s-au defrişat înţelesurile.

Mă vei dezrobi de lumină,
pe-o muchie subţire
îmi vei da brânci
în întunericul din tine
la care mărturisesc,
am adăugat câteva nopţi
fără nicio remuşcare.


MĂ vei sigila permeabil,
îţi vei dezrădăcina ploile
şi-ai să le pui să-mi ningă
cu frunze albastre...
toamnele noastre
n-au coincis niciodată,
cum nici noi de altfel
nu ne-am suprapus.

despre azi

de-un sărut nimfoman după soare
s-atârnă şesurile reci ale vântului,
care leagă la ochi şirea
deşirată-n gânduri,
deloc cervicale.


şi ea-şi culcă nimicul
în pântecul frigului
şi strânge,
din frunte,
din buze,
din dinţi,
din ochi,
din haine,
din dor,
din lucruri,
din ploi,
din vise
şi pleacă.



la miazănoapte de veri,
privirea-i deşartă
şi pasul îi tremură,
şi inima îi tremură,
şi pleoapa stângă mai mereu
se arată sceptică.

escaladează răul,
chingile o fărâmă de obscur
pe-o dungă de orizont,
suflă temeinic prăpăstii,
dar surâsul ei cade
întotdeauna pe vârfuri.

după mult

Întomnez
pe-un fir de apă
cu care îmi sugrum surâsul.

Ceaţa
îmi buchiseşte săruturi
care mă adulmecă-n niciunde.

Ofilesc
garduri întregi de veri
de pe care au zburat toate păsările.

Visele
sunt pline de ploaie,
răzătoarea de stele-i stricată.

Mimez
mersul pe aerul liniat,
mi se împleticesc în ochi crengile.

Inimile
au nevoie să fie de brad
ca să nu-şi îngroape frunţile-n pământ.

Plăsmuiesc
scenarii de idei lanţ
pe care vântul le scoate din montaj.

Străzile
pălesc încet în doruri
care se-ntind boem spre nicăieri.

Catadicsesc
iubirile să plece departe,
în ţările încălzite-n sân de trecut.


Păşesc
tăceri bătătorite aspru
pe răni ce nu prind coajă-n brumă.

Neajunsul
e că acolo unde cad norii
eu nu mai pot nicicum să lăcrimez.

pe sfârşit de toamnă...

îmi vine să te plâng dar...
nu aşa în mod ordinar...
nu pot să te jelesc de moarte
când încă mi-eşti viu în amintiri
şi nu pot să dau la o parte
toate farmecele acelei iubiri...
nu pot decât să te plâng
aşa cum te-am şi iubit:
cu trup şi suflet şi cu gând,
în vis,în tăcere şi-n răsărit...
în răsărit continuu de veri,
în dans ambiguu de sori,
în multe clipe de plăceri
şi-n intercalări de culori...
te pot plânge cu lacrimi seci,
lacrimi care nu curg,
în care poţi să te îneci
doar dacă le înghiţi la rând...
şi plâng,plâng,plâng...în felul meu:
te plâng amarnic şi cu dor,
te plâng mai mereu,
dar niciodată în felul lor-
nu plâng ca cei ce se revarsă,
eu mă închid şi mă distrug,
eu plâng fără şansă,
plâng şi mă arunc.
plâng cu toamne sfâşiate,
plâng cu porii destupaţi,
plâng cu lanţuri legate
şi cu ochii sfărâmaţi...
plâng ca să-mi fie chin,
plâng că mi-eşti leac,
plâng că mi-eşti venin...

plâng ca nimeni să nu mă poată ajunge,
plâng că nu te mai pot plânge...

o noiembrie furtunoasă de noapte

am tăiat din lună ca dintr-un măr galben.
i-am scos sâmburii ş i-am înghiţit,
apoi o jumătate am băgat-o în buzunarul drept
şi alta sub urechea stângă,
tu ai venit şi te-ai aşezat lângă
şi m-ai iubit
încet şi dement,
suflându-mi pe piept
cu noapte bună.
mi-ai scototcit auzul şi te-ai înfruptat,
te-ai înecat cu jumătatea de lună,
iar eu am plecat goală prin noapte,
cu buzunarul drept lipit de piele,
dar uitat descheiat
şi am găsit din nou
a doua jumătate de lună
ce-mi lumina mai departe
un drum pe o podea de nuiele
pe care alergam să nu prind rădăcini
ca nu cumva să mai dau rod
în grădina visurilor tale otrăvite
şi printre irişii tăi străini
în care-mi vedeam aminitirile toate
smulse şi uscate...





nu ştiu nici acum bine
dacă sunt om
sau sunt pom,
dacă noaptea dorm
sau plâng după tine...



însă ştiu sigur că dacă mi-ai frânt inima,mi-ai frânt crengile şi cerul la care n-or să mai poată ajunge.