nici de tomnit nu se mai tomnește la fel

Cred în logică
și în efectele fără de cauză
sau în consecințele de după efectul cauzei.

 încercarea moarte n-are.
ce absurd să cucerești eternitatea în maniera asta...
deja mă văd "PALER"iană așteptând pe peroane interminabile
cu bagaje de gânduri făcute în grabă , grămadă...
niciodată nu apuci să îți porți toate gândurile,
dar împachetezi, împachetezi, în caz că te apucă
inconștiența
la mijlocul drumului

și uiți de unde ai plecat
spre ce pornești
și că nu ai voie să te abați de la cale.
pui în valiză gânduri mai groase
pentru timpuri mai reci și vremuri mai aspre,
imprevizibilul meteorologic te face să consideri
chiar să iei și bocancii...
poate poate intrii cu ei în viața cuiva.
și-apoi mai sunt gânduri subțiri, care nu ocupă loc
care nu țin de cald, ci doar te lasă
să umbli acoperit pe stradă
iar oamenii pot continua liniștiți să treacă pe lângă tine
crezând că de la Adam și Eva
am învățat măcar să nu mai umblăm
goi de intenții pe drum...

în fine,
nu știu de ce m-am hotărât să plec să încerc
așa,
fără nicio rezervare,
fără niciun bilet...
doar unul de tombolă.
mi s-a spus că nu încerci mereu ca să câștigi,
încerci ca să sfidezi ironia sorții
și că acolo unde te duce capul,
ar trebui să te ducă și picioarele.

și bagajele mele făcute grămadă cine le cară
?!

iar și iar și iar

nu știu să mă fi lăsat vreodată să fiu
mai tare ca atunci când
deliberam pe rând
care dintre eurile tale
să le scot mai întâi la iveală.

aveam un fel anume de a nu te lăsa de tot,
de a-mi lăsa timp să aștept să te uit
pentru a n oară
ca și cum ar fi ultima dată
și atât de bine îmi mergea chinul
că ar fi fost și păcat să nu mai simt durerea
era atât de dulce
că te făcea de fiecare dată
să meriți a fi pătimit.

ce prosteală și pe mine
rolul ăsta de incurabilă nu m-a prins niciodată
dar cu nepăsarea ta mă contrastam puternic
și-mi venea să te port zi de zi
ca pe cea mai fericită boală
care mă scotea în evidență.

oribil
când stau acum și trag linie
n-am însemnat decât prea puțin
ca atunci când nu-mi mai amintesc nimic
să mai rămân totuși cu o vagă impresie
despre mine,
cea care m-am imaginat cu tine
pentru o anumită totdeauna.

propace

lumea era prea ocupată,
dar eu te iubeam printre picături.






undeva , dincolo de rău, dincoace de bine,
e un câmp de luptă
unde inimile oamenilor dau
bătaie în bătaie.


nu știu cum se învinge,
singura mea victorie
a fost că te-am pierdut
și- când alții-și umpleau pieptul
cu panglici colorate și însemne,
în urma eroicelor acte de iubire,
eu îmi lustruiam epoleții uitări
cu cârpele unei istorii infecte -
un lied nibelung fără de inel,
fără de logodnă cu soarta mea
nefăcută să tragă în sorți.
la fiecare paradă de sentimente,
pașii mei stau pe margine, nu defilează -
ei și-au amputat dragostea la datorie,
iar asta nu e o onoare.
să fi fost toată lumea cu toată lumea,
de-ar fi pierit lumea!
eu nu am putut să fiu cu mine toată
și te-am lăsat să fii.



doar bătaia mea de pleoape rămâne veterană de război,
însă toate visele mi-au dezertat de mult.
închid ochii și nu mi-i plâng.
un suflet gol nu-și numără morții.



nu am curaj să opresc lumea din tirul de emotii,
dar printre focuri
eu încă te iubesc.

crucial netrebnic

sunt cel mai îndărătnic adevăr al tău, cel cu care noaptea adormi sub pleoape, mocnind...

pentru că din toate câte am fost și îți puteam fi, sunt cea mai trivială răbufnire de dorință pe care subjugi în strădania de a mă traversa...

am puterea să nu mă văd plecată din vămile sufletului tău, ba, mai mult- abia acum învăț să te ascult și să uit de granițe. închipuiește-ți cum ar fi să uiți pentru o clipă cât de pretutindeni îți sunt!
te-ai simți dintr-o dată singur, dar palpabil mai dulce de singur decât în singurătatea asta în care îți sunt așa absent dement prezentă.

nu există perioade de grație, doar un timp insolubil al speranțelor deșarte și-un inert morman de trupuri grele ale visurilor căzute la datorie. câmpul ăsta de luptă nu e decât un teritoriu furat, iar mândriile noastre sunt doar defensive . singurul lucru veritabil în mine e goana asta nebună de a te face posibil.


sunt absurdă și gânzii mi-s surzi, tot încercând să dau rost unei lipse totale de sens, unei iubiri compromise și unui imens și irațional pe-al său nume comun dor, de tine...

preludiul unei neintenții

așa c-am să-ți fac cruce pe ultima suflare nedată,
mai mult ca-ntotdeauna în mai puțin ca niciodată.








agasează toate sentimentele care apucă să nască
pui în pântecele pustiului,
iar pustiul nu e al Saharei,
cel puțin nu al Saharei pe care o știu,
ci al deșertului necunoscut din trupul meu.

cine să mai stingă ploile de foc?
astăzi un simplu fulger de amintire
m-ar face doar să trec repede mai departe.
dacă încă mă mișc încet este pentru că
nu pot să nu (mă) uit pe unde trec strada.
e tropotul dulce al picăturilor care umplu paharul
și rod piatra din piept cel care mă face
să mă dau peste cap până îmi vine cerul
la picioare.
tot acolo zace și dragostea de trecut,
peste care trosnesc arderi neoxigenate
de nicio talpă melancolică și chioară.
astăzi mă leg cu mine la ochi
și văd prin transparențele mele defecte
o lume capabilă să se înduplece,
o lume gata să moară.


însă n-am să dau prea tare,
o să-mi fie milă și-am să-mi pun sângele la soare
înainte să mă târăsc în arterele tale.
n-are să fie nicio crimă în dreptul inimii tale,
decât suspecta urmă că te-am atins cândva.

puls dereglat

n-am să mai țin șirul ochilor cu care te-am privit
pentru că azi minciuna pare singurul adevăr posibil.


astăzi nu mai contează prea mult
dacă ploaia cade pe pământ
sau pământul cade peste ploaie,
am să fac dragoste cu timpul
ca întotdeauna.


stau pe amintirea ta ca pe ace,
stau în nestare și-n urlet,
în pasul șoptit de frică
și-n moartea căprioarei.


în rânjetul ăsta forțat de lume tâmpă și senilă,
regretele sunt doar locurile din față,deja luate.
eu rămân...
în picioare,

pour rien

si daca acum s-ar încheia totul, aș știi... tot ce mi-ai putea da până la limita infinitului, iar asta ar fi de ajuns ca să cred în tine până la capăt ...capătul meu, până în punctul pe care l-aș împlânta eu în propriul meu suflet care crește, zi după zi, doar ca să te poată păstra bine...

nu fac niciun compromis aici. încă, încă mă străduiesc să pot pronunța cuvântul ăsta cu gândul.

nu am nimic de pierdut, nu pentru că nu am ceva, ci pentru că avându-mă pe mine știu că am totul și că oricând aș putea începe din nou. așa că probabil iar mă arunc și știu prea bine că mi-ai mutat deja cerul pe pământ ca să am aterizarea ușoară.

nu cred în tine mai mult decât în mine. știu prea bine că înainte să mă rănești tu, o fac eu cu mine însămi. înainte să mă dezamăgești tu, mă voi fi dezamăgit eu pe mine pentru că ți-am permis să faci asta. știu după câte pot aștepta pentru că au de unde să vină, dar eu nu stau pe loc și aștept să mă prindă din zbor. ceea ce voi primi poate să fie cu mult mai puțin decât voi da, dar ăsta e un calcul al cărui rest mi-l asum. știu cât de mult se poate cere, cât de puține se pot da , în ce tabere putem lucra și cum se poate face schimbul, însă asta nu mă oprește să pariez pe absolut.

eu aici trăiesc. aiciul ăsta care e acum, acumul care ești tu. nu există ieri, nici mâine, doar o simplă smucitură de piept în timp ce tu îți faci loc acolo și-mi faci prezentul să zvâcnească.

pentru tine nu există îndeajunsul.

iar eu nu mă încred în insuficient.

undeva la mijloc cred că ne putem întâlni să ne iubim pentru o vreme.

i may be a sinner, but ...

nu caut să rămân, să stau, nu mă pot lăsa

iar voi nu pricepeți asta

niciunul.

de ce se insistă să batem inima pe loc?

eu nu pot

eu nu vreau

și nici voi nu puteti prea multe, sincer

deși mă vreți cu totul...

că dacă ar fi să fie așa,

v-aș lăsa picioarele pe mâinile voastre

și capul pe umăr să vă plâng,

buzele pe buze să vă ador

și-aș închina cu ochii compromisul.

nu inteleg

si poate nu am s-o fac niciodată

(iar gândul ăsta chiar mă sperie)

cum își sinucid unii dorul de ducă.

nu mă leg pentru că încă nu mă dezleg,

iar dacă o fac asta cu mine înaintea mea

le scap întotdeauna

și îmi revin mie.

azi mi-e milă,

o milă indecentă și lipsită de respect

pentru toate gurile căscate

care au rămas cu palma întinsă.

înșirate

albul nopților de zăpadă nu e insomniac.
ninge.
atât.
ăsta e restul împărțirii la zero
și asta sunt eu,
care dau mereu cu virgulă.


m-am găsit în sfârșit
și...
nu sunt la mine.

nu mă dă decât la pachet.
eu nu am ce face cu doi...

Photo: by Felicia Simion
Model : Zor de Zi

și zic pas,
mă las.

evadez din libertate,
pustiul nu are limite
și nisipul nicio șoaptă...
n-am nevoie de umbre
ca să-mi spună despre soare
pe unde umblă și de ce...
clepsidrele nu au timp,
nesfârșitul e sechestrat
pe undeva,dar momentan
calea spre el nu e dalată...

o să uit despre mine toate amintirile care
mi-ar putea vorbi de străinătate.
sunt un sens fără noimă
și-un oftat insuflat,
sunt prinsă în jocul propriei puteri.

particular neclasat

te-am inventat privindu-te,
băgând de seamă că inexistenţa ta
nu mi-e benefică...

sărută-mă încet că trece..

şi apoi urlă-mi în spasme
tot netrecutul din mine!

nu rămâne nimic în picioare
din tot ce am putut fi,
doar ochii mei de pisică verde
care fac risipă de vieţi
şi care nu cred în ce spun.

jur stâlcit că pieptul meu
nu mai creşte lângă vipere
şi că piatra aia dinăuntru
are grimase de om
şi bătăi regulate de timp.
singurul impediment este că
uneori uit să durez
chiar dacă ţin...

tu, umblă-ţi pe cale,
în pas deşănţat şi ia-ţi o busolă!
vei vedea atunci câte norduri
mi-am călcat pe suflet
ca să mă reprim în răsărit.

proxim

Plenitudine de gust,

Amorțeală-n artere,

Protipendada sentimentelor naște rafale,

Iar cursul vag al timpului decade

Din drepturile copilului.

Fără nicio ispită a izbânzii

și cel din urmă suflu al dimineții

face crepuscul dupa orizontul așteptării.

Pe-o peliculă tratată prost

Noaptea din gură spoiește cuvinte,

cuvinte care or să se repete-n niciodată

și nudul infam al vorbelor spuse

va defila sălbatic în cruste pe piele.

te deshidratez în ecouri reci

care-mi zguduie plânsul de tihnă.

te aud printre zambete de zăpezi,

dar nu mai vreau să ningă.

pleacă-mi !

ți-am spus.

și mi te-ai adus...

și mi-ai rămas.

trecut extenuat

Sia - Lullaby

Asculta mai multe audio diverse



Urma să-şi dărâme din când în când
podurile palmelor în subsolul minţii ei
atunci când îşi aducea aminte
că n-are cum să uite...

Alesese să nu se întoarcă,
dimineaţa de mâine se-ntâmplase ieri,
timpul nu putea să aibă loc la fel.

Dar da,avea s-o doară în clipire de gând
sau când plia deseori liniştea pe furtună,
s-o usture noaptea,s-o zvânte plânsul,
s-o ardă albastrul mânjit rămas pe mână.

Abjura tăceri în globuri de cristal,
surpa peste buze pământ şi apoi decanta,
nimicul indiferent se ridca la suprafaţă,
vechiul se înnoia mai adânc în ea.


Dar se credea,se credea prin ochii lor
şi se minţea cu adevărul,putea să ignore,
putea să potoloească vulcane,putea să absolve,
Ştia să inducă,ştia să obţină şi să vrea,
Dar nu lăsa să se lase atunci când lăsa...

delusion

îngurgitezi fără noimă cuvinte meschine
în amintiri despre
ce ar fi putut să fie iubire.

în câmp deschis ,semantic,
conjug uitarea la toate timpurile.

de tine nu mi-e nicicum,
de tine mi-e ceva.

retrospecţie cu privire la un sine
lăsat în grabă pe la tine,
dar nu acasă,
ci pe străzile unde îmi ţineai adăpost.
n-ai rost,
într-un clocot tardiv de sărut
te-nghesuieşti în mine să fierbi,
dar eu nu am ce să dau peste.

febril,mâinile tale mă caută.
regret,nu mă vor mai scăpa a doua oară.

"O iubire adevărată înseamnă să nu poţi gândi contrariul ei."

because there are these few moments, after everyone has left and you are all alone that you start discovering things by exploring your inner depths...one of the most difficult facts to admit is that you are not strong enough not to care about anyone , not to let everything go, not to love anyone. Indeed, solitude helps you get closer to yourself ,but if there`s no one there too, you`ll become just a runabout sailer 'cause being alone in a room is bearable, being lonsome inside your soul hurts ... there`s no place to hide from your thoughts and feelings,sooner or later they will start throbbing into you. First, you are sure you can handle the pain, then you realise you don't know this pain because you have never felt it before, you continue by saying that it has a cure and you are strong enough to get over with it and in the end it is like that : whether you accept it and learn to live with it, or you let it wear you out. Definitely, it is not your case as you do not stumble upon anything and you cannot accept to fall, you gradually become able to send people away of your life with the recklessness of a director who is chosing the actors for his play... and this is correct because there is no room on your stage for others. Suddenly, your pain becomes your strength and you easily get rid of all the impediments, of every possible restraint, of every cause of harm and you are all by yourself, free to follow your way. Your way may be the way of a winner, but the winner is always alone...here is the point when you have to decide what you lose when you win and what you win when you lose. You do not want to feel touched, because you know how hard your skin was burnt, yet you have always liked to be caressed by the flames...

că e luni

şi e toamnă,frig şi anapoda.

"Vă urăsc domnule,pentru că aşa aţi vrut-o ; dar vă urăsc cu pasiunea celui care încă ar fi putut să vă iubească dacă aţi fi dorit-o" Rouseseau


pe-o astfel de vreme îndărătnică toate iluziile pe care ţi le-ai putea face ajung să se plătească. pui totul la bătaie ca să pierzi totul,pentru că altă cale nu e.vrei să scapi,să te descotoroseşti,aşa că îţi astupi urechile,îţi fereşti ochi şi totul se învârte delirant înuntrul minţii tale ; nici somnul nu îţi mai e somn de la o vreme, e ceva mai mult decât o închidere de pleoape şi cu mult mai puţin decât o amorţire binefăcătoare pentru că visele te zvârcolesc de pe o parte pe alta şi nu îţi dau pace, îţi schimbi locul,dar în tine nu se schimbă nimic. în tine trăieşte ceva ce nu are legătură cu ce se întâmplă în afară. uneori te întrebi dacă n-ai crescut cumva în tine un tu prizonier între pereţii pieptului care se zbate să iasă şi să te devoreze . năucit de trecerea asta bezmetică a timpului,căruia apropo, încă nu i-ai găsit nicio definiţie şi niciun sens, continui să faci tumbe de pe azi pe mâine , să îţi cârpeşti din zdrenţele alea de sentimente ca să îţi ţină de cald până într-o primăvară îndepărtată. parcă era bine cândva şi parcă e bine şi acum,doar că undeva ceva îţi scapă...iar asta te roade şi te frământă,te consumă şi te arde. nimeni nu înţelege şi nici măcar tu nu o poţi face,îţi reproşezi că nu ai avut curajul de a pierde şi nu te-ai bucurat deloc atunci când ai câştigat ce pierdusei. nu-ţi foloseşte la nimic mândria,era cu mult mai sănătos să laşi de la tine din când în când. te-ai trişat pe tine când a fost vorba să dai cărţile pe faţă şi-ai ieşit din joc. ai vrea desigur să nu fi singură în toată treaba asta, te-ar consola să ştii că în prelungirea gândurilor tale vin grijile unui alt suflet,dar nu ţi-a trecut prin cap că ai putea să laşi loc de ceva atunci când ai zdorbit impulsiv totul în picioare de ciudă. degeaba,tu...tu nu poţi să arunci cu pietre şi apoi să vindeci rănile făcute.tu nu renunţi niciodată să ţii la tot,fie iubire,fie supărare şi întotdeauna când începi ceva,rar te opreşti... infinit deci?! imposibil

de mult în ciorne

şi la urma urmei unde vrei să ajungem?
uitarea e deja achitată pentru noi.
nepăsarea s-a închiriat de mult.
cred că şi ura au luat-o alţii înaintea noastră.
am sunat să întreb de loc de veci,
avem cazierul plin de îngeri,
nu ne acceptă.
singurătatea nu se desparte în noi,
2 nu se divide cu unul aici,
mi-e teamă că dăm mereu cu rest,
un rest de gust,de senzaţie,de amintire...

situaţiile normale sunt rezervate.
noi avem ceva cu atipicul,
se lipeşte de noi magnetic.
scăparea nu mai are uşiţe,
tunelele au pană de curent,
nu-mi place busola întoarsă pe dos.

în gramatica mea nu există reguli
de conjugare a iubirii la trecut.

review

pe fruntea-i dospită de gânduri
i se zguduie cerul...
Iar zmeul...
i se face franjuri,
înţepenit în pământ
şi fără de cuvânt
intră în rânduri.

Încă unul picat!
În spate,
frâiele adunate,
toate vreodată scăpate
se fac pânze
şi-o prind în păcat.


Smucindu-şi sufletul violent
Îşi scapătă iubirile-n van,
Iar vara curge ca-n fiecare an,
Insolubilă la dor,
torenţial pe geam,
cu lacrimi care mor
în chip absent.

Ea scriind vede,
cât de puţine vede de fapt.
nimic n-a rămas intact
din vechiul pact
făcut cu viaţa...
deşiră aţa
şi se trezeşte cu faţa
spre o oglindă ce n-o crede.

Seacă,seacă,seacă,
înecată într-un strop de apă,
devine piatră.
din niciundele ei n-a mai rămas niciun nicăieri unde să meargă.

photo made by FELICIA SIMION
model: Zor de Zi

colţ de nimic

sunt un buznar asfaltat
în care tălpile cotrobăie
nebune şi apăsate
după sentimente de valoare.



ele vor să cumpere
lumea
ca să ce?
s-o calce-n picioare.
răspund.



am nimicul din mine
scos la vânzare,
aş putea chiar să licitez
o tarabă goală
întinsă la soare,
plăcuţa care atârnă
o numeşte suflet,
dar plăcuţa minte
căci e de-o viaţă acolo
şi între timp el,
sufletul,
s-a alterat,
a expirat
şi acum e la reducere.


PS: da da da,ceea ce iubesc eu la tine e ura cu care minţi că nu mă iubeşti!

din plin

aveam o umbrelă din nori ce mă făcea să văd luna ca pe-o jumătate de inimă devorată.
ochii mei prea cărpui intraţi la ploaie,trăgeau de-un zâmbet,multiplicându-l în combinaţii sfidătoare la adresa legii elasticităţii.
frazele mele sunt lungi ca să contrasteze puternic cu bătaia pocnetului de degete în timpul căruia s-a întâmplat un ceva interminabil de fără început.

criptez şi înghesuiesc în mine frânturi de iluzii furate pentru care n-am de gând să dau socoteală.
ceva în mine e sigur stricat şi mi-e peste poate să accept că pot totuşi funcţiona în continuare.
care ani şi care zile? nu ştiuul meu se extinde cancerigen spre etern şi mă lasă să bolesc de nemoarte.
un cineva mi-a arătat cum stâlceam în inconştienţa mea priviri naive,dar asta nu m-a făcut să mă opresc.
uneori rănim cu dragoste,dar nu nu nu,a nu se înţelege că e genul ăla de dragoste distructivă şi psihologic negativă,nu! e duioşia şi dorinţa cu care rupi o floare doar pentru că vrei s-o ţii în piept,s-o faci a ta,chiar dacă îţi pare rău că aşa se va ofilii.
rulez în rolul cu minus în filmul ăsta şi nu-mi place deloc să nu cunosc scenariul şi regizorul care trage sforile şi face click-urile.

aroma asfaltului umed îmi seducea gângav tălpile.
năstruşnice mi-erau câlţurile de păr ce-mi dovedeau nestarea.
m-aş fi dat de gol prea tare dacă aveam la mine şi-un suflet de rezervă.
purtam în mine infuzat un mare nor cenuşiu din care picuram tristeţi adiacente la decor.
aş fi vrut doar ca pereţii să bată din palme la final,căci reprezentaţia în simplitatea abstractului cuminte era o inedită reuşită.

regret neinspiraţia celui care nu mi-a picurat o voce atunci când m-a expediat pe scena asta mare pe care am denumit-o cu drag LUME.
de ce?
mi-ar fi plăcut să te cânt .
în surdină
plăcut,
în felul în care m-ai învăţat muţeşte
să te ascult.

un ALT ceva

Ne botezăm iubirile în marea de alb
şi le legăm la ochi,
de mâini şi de picioare,
apoi lăsăm să ningă timpul peste ele...
Dacă gura deschisă adulmecă fulgii
E pentru ca fericirea să ajungă în stomac
sub formă de fluturi...

când mi-ai spus că mă trăieşti,
mi-a venit idea să-ţi fiu moarte.
n-aş fi crezut că vei fi atât de uşor
de ucis, de scris,de citit,de legat.
ai ţinut o vreme,
mi-ai fabricat nişte fericiri mărunte
şi n-ai mai rezistat.
abia atunci am început eu
să transcriu povestea
ce se scrisese singură deja.

spui că m-ai descoperit,dar eu
eu sunt mai tot timpul în afară de înăuntru.


nici nu-mi trece prin cap să te salvez,
în timp ce tu mă iubeşti
eu sunt prea ocupată să devorez.

şi totuşi mai cumva decât ce a fost,
mai nimic decât ce va fi,
în ce fel îmi voi aminti cândva de tine?