și-n seciul secilor, amiNU

cu premeditare
ți-aș spânzura câteva guri de pielea mea.

covorul meu pe care nu ai călcat niciodată
se bate singur la cap..
mi-e că podeaua a început să scârțăie mersul tău
și întotdeauna când nu mai vii tâziu acasă
ea tace ca să nu mă pot culca.

am inventat deja într-o limbă străină,
un limbaj al unei demențe cu-minți
cu care îmi codez senzația aia
de rău de depărtare pe care o am
când dau în toți pereții și sună a gol,
a nimicului nimic care s-a mutat între noi.

nu mai am ceas de perete
pentru că nu am învățat să citesc la el,
dar gândul meu ticăie tot felul de ace
și trec de douășpatru de ori pe zi
fix pe lângă ora exactă
la care m-aș întoarce la tine.

zic că-mi treci azi,
zic că-mi treci mâine
și dacă nu-mi treci niciodată,
cea care nu te-a lăsat să mori
nu se lasă să trăiască.