bb

e nevoie din când în când să-ți trântești sufletul la pământ
și să-i dai o altă formă
pentru că la urma urmei
și începutul începuturilor
a fost doar un suflu aruncat peste țărână.

calm

introiernival

CAT'S EYE- Margaret Atwood

Not knowing when the dawn will come 

I open every door. 

Emily Dickinson

ne vrem

și-acum ar fi cazul
ca peste mări și țări
să fie o iluzie puerilă
...

timpul e în convulsii astrale,
urmează un destin hibrid,
un măcel al eternității date pe nimic.
uite, spatiul se umple de distorsionări banale,
aici avem de creionat labirintul nicăieriului
care duce acasă,
aici punem coperțile pe masă
și cărțile le defrișăm sub lumina felinarului,
dincolo așezăm castele de sticlă,
și lângă un deșert confuz, cu prea multe oaze pe cap,
s-au dezghețat dunele, nu se mai ridică,
avem nevoie de un nebun de legat,
avem nevoie de-o regină de alb.
s-amanetăm norocul pe câteva clipe spurcate,
să ne divulge adevărul, să ne toarne prostii,
suntem în lipsă de visuri dereglate,
suntem păpuși de cârpe fără baterii.

cerul e prin preajmă,
are un hău imens,
o gură de șarpe,
o gură de măr, o gură de paradis pierdut,
o gură care înghite rugăciuni deșarte,
un tren cu vagoane încărcate cu păcate
din care te arunci din mers.



dimineți derivate din furtuni electrice,
se crapă milenii de pământ,
nemurirea își suflecă mânecile.
pe buza absurdului se joacă teatru, se ascultă vânt

umbrele se freacă de răsăritul soarelui
si orizontul face flamă,
întâmplarea face să se fi consumat culorile,
să se fi strâns dorurile
și noi să nu fi știut vreodată dacă ne cheamă,
dacă ne strigă,
dacă ne obligă
vreun Dumnezeu
sau vreo cioară,
dacă nu avem decât vreo primară
credință în necunoscut.

tomana se face mai greu

și eventual, ți-am simțit lipsa în fiecare zi
și tot în fiecare zi mi-am simțit mie lipsa ;
mie, celei care se știa fără tine și nu avea nimic împotrivă.

veștejesc amar de vreme,
cu asta îmi spăl eu păcatele de verde.
mi-am adus aminte să nu te fi cunoscut vreodată
și-am simțit cum se întunecă mai devreme.

nu-mi pică frunzele,
doar fisele ruginite care nu mai intră în tonomatul tăcerii.
nu mai știu cântece de undeva,
dar fredonez ploi cu rime albe
și cumva mi-a intrat pe sub piele
acest monolog absurd al propriei instigări la toamnă.

nici de tomnit nu se mai tomnește la fel

Cred în logică
și în efectele fără de cauză
sau în consecințele de după efectul cauzei.

 încercarea moarte n-are.
ce absurd să cucerești eternitatea în maniera asta...
deja mă văd "PALER"iană așteptând pe peroane interminabile
cu bagaje de gânduri făcute în grabă , grămadă...
niciodată nu apuci să îți porți toate gândurile,
dar împachetezi, împachetezi, în caz că te apucă
inconștiența
la mijlocul drumului

și uiți de unde ai plecat
spre ce pornești
și că nu ai voie să te abați de la cale.
pui în valiză gânduri mai groase
pentru timpuri mai reci și vremuri mai aspre,
imprevizibilul meteorologic te face să consideri
chiar să iei și bocancii...
poate poate intrii cu ei în viața cuiva.
și-apoi mai sunt gânduri subțiri, care nu ocupă loc
care nu țin de cald, ci doar te lasă
să umbli acoperit pe stradă
iar oamenii pot continua liniștiți să treacă pe lângă tine
crezând că de la Adam și Eva
am învățat măcar să nu mai umblăm
goi de intenții pe drum...

în fine,
nu știu de ce m-am hotărât să plec să încerc
așa,
fără nicio rezervare,
fără niciun bilet...
doar unul de tombolă.
mi s-a spus că nu încerci mereu ca să câștigi,
încerci ca să sfidezi ironia sorții
și că acolo unde te duce capul,
ar trebui să te ducă și picioarele.

și bagajele mele făcute grămadă cine le cară
?!

rezonanță distorsionată

am început să bâjbâi și să îndrug niște tăceri despre care nu am habar unde duc.
mi-am revăzut simplitatea în toate formele ei și-am încetat să-mi mai răvășesc contururile. sunt încadrată de tot ceea ce simt fără margini.
întotdeauna mă străduiesc să rămân pe punctul de plecare. e foarte greu, ca om, să întârzi rătăcirile sau să le urmezi întru totul. mi-aș fi putut îngădui câteva pierderi de cunoștiință, dar am un contact latent cu realitatea care mă face să ard din rădăcini. nu dau pasărea din mână pe un pahar de apă chioară doar ca să îmi orbesc setea de necunoscut.
s-au inventat aripile, dar eu nu le folosesc.
să zboare toată lumea,  eu prefer să-mi târăsc aerul spre plămâni și să-mi simt picioarele pe pământ.
supraviețuiesc unui tip de fidelitate telurică probabil pentru că nu sunt adepta excesului de zel. nu sunt constantă, dar conserv totuși schimbările pe o linie ascendentă. nu îmi plac întreruperile, atâta tot și dacă e să continui să joc, pariez pe sfârșitul care începe întotdeauna bine.

signo

îmi privesc lipsa de chip a timpului cu o stăpânire de sine nemaiîntâlnită.
nevorbele acoperă toată efuziunea sentimentală de care eram odată în stare.
printre linii și dungi, cercuri, această geometrie estetică și simplă a vieții își varsă teoremele în poala mea, iar copilul din mine nu mai adoarme legănat de arhitectura basmului. adevărul e că unele direcții s-au trasat atât de apăsat pe hârtia întâmplării că nicio caligrafie a uitării nu poate depăși limita de rând. despart încă în silabe cuvinte al căror înțeles nu-l mai cunosc, dar care a însemnat odată ceva. e uimitor cât de fideli rămânem acelor lucruri care au însemnat odată ceva. suflet- animal de povară, cărător însetat de minuni absente, depozit șubred al aruncăturilor de băț în care ne împotmolim de la zi la noapte și ce departe pare fiecare strop de apă atunci când setea îți alunecă pe gât în flăcări și gura nu-ți are astâmpăr și vorbește despre valuri pe-al căror albastru mintea și-a cățărat privirea-n niciodată...pentru că niciodată nu e un târziu sau un apoi de sine stătător, e acel tărâm pe care pășind cu gândul îl faci să existe și-n care te pierzi mai înainte de toți veci și pentru totdeauna, totdeauna fiind, iarăși, un alt cuvânt de care te legi cu lanțuri - opturi din zale simbolizând infinitul întretăiat cu eternitatea fiecărui moment în care te simți mai om doar pentru că îți poți permite să simți nimicul și să-i dai un sens...

recenzie

It isn't by getting out of the world that we become enlightened, but by getting into the world…by getting so tuned in that we can ride the waves of our existence and never get tossed because we become the waves. 
Ken Kesey

Am o sumedenie de vise pe care n-am să le povestesc niciodată realității. Nu pentru că ar fi imposibile, ci de teamă că le-aș putea întâmpla și s-ar dovedi că nu mi le pot asuma.
Nu știu dacă am curaj. Poate că absența lui nu ar fi neapărat sinonimă cu frica. Accept ceea ce mă sperie și nu mă opresc la doar atât. Uneori sunt mai câștigată prin lucrurile pe care le pierd. Cât despre alții, am fost mereu pierdută de cei care au lăsat prea mult să se vadă că voiau să mă câștige.
Recunosc că marile mele dovezi de forță au fost oferite din egoism. Când ești generos nu te oprești din a te arăta vulnerabil. Nu am realizat că cedând aș fi putut cunoaște și o anumită putere a slăbiciunii. Pentru asta îmi repet din ce în ce mai des că a lăsa de la mine nu înseamnă a mă risipi, ci a da voie orgoliului meu să pălească  în fața unor sentimente mai nobile.

Oamenii își doresc să fie mai buni. Eu îmi doresc să îmi fie mai bine cu mine însămi. Am învățat deja că nu poți cuceri lumea înainte de a îți purta războaiele cu tine și nu poți iubi și ierta aproapele atâta vreme cât cel mai aproape aproape al tău îți rămâi un tu neîmpăcat.

efort susținut

mi-e frică de ochii care nu te mai cer
și-mi stă inima-n gât atunci când
te uit în toate felurile,
de la mână pân' la gură.

ascult întunericul
și clevetesc ziua despre noapte
și noaptea despre cum nu te mai știu.
din aproape în  aproape
până la bătrânețile fără moarte
și la niciunul fără de altul,
am ajuns suficient de departe
încât să nu mai întâmplăm asta vreodată.

a durat ceva până am oprit
acest continuu asasinat de iubire.
am comis atâtea gânduri
cu mâinile în sân
încât mă regăsesc
mai inutilă ca nicicând
încercând
să-mi dau de veste
despre tine.

mă împac

M-am împăcat cu morțile pe care nu le-am înțeles, dar pe cele pe care le-am înțeles nu le-am putut accepta. Mi-am petrecut mult timp ascultând tăceri făcând zgomot, dar nu m-am deprins ușor cu vorbele care nu îmi mai spuneau nimic. Simt că am cucerit o liniște fără culoare, un spațiu atemporal care îmi dă voie să cred, să cred în tot ceea ce îmi mai seamănă a bun.

Am căutat ceea ce știam găsit; e nevoie de drumuri care să ducă nicăieri , sunt făcute ca să dureze și cu ceva tot trebuie să ajungi acolo. Pe mine m-a dus gândul. Așa că nu de puține ori m-am ajuns la capătul puterilor revenind la începutul de după sfârșituri. Clișeul ăsta al cercului mă guvernează.

Nu vreau să mă obișnuiesc cu absențele iremediabile. Am început de curând să cred că există dureri inconsolabile și pentru că le accept, știu cât e de important să înveți să trăiești senin cu ele. Știu că mai presus de ceea ce vrem, contează ceea ce ne lipsește. Sunt capabilă de descotorosiri, dar nu de renunțări impuse sau mai bine zis, nu impuse de altcineva.

A trecut ceva de când  am putut gândi despre mine că sunt tristă, nu pentru că nu aș fi avut prilejul să fiu, ci pentru că nu am profitat de confortul pe care ți-l dă starea astea extrem de populară, care te absolvă de orice justificare și demers. Să fii trist și atât! Ca un șchiop, un orb, surd. Să-ți porți tristețea ca handicap și să ți se acorde acces liber. Nu m-am simțit bine cu mine știind că aș putea deveni tristă, așa că m-am împiedicat mereu de curse ale căutării de senzații. Nici măcar acum, când s-a ajuns să îți arogi dreptul de a fi trist și câștigi pe merit timpul de nefericire și abandon, nu regăsesc puterea de a mă lăsa să pic. Mai am pentru ce rezista ; a rămas prea puțin de fărâmat în mine.

Poate că în sfârșit m-am iertat, iar pentru asta merită să găsesc firul în continuare.

de mult nu mai sunt cea care îmi sunt

un iris adormit pe jumătate șoptește că

asta sunt tot ce nu sunt.

un extaz periferic al simțurilor

mi-a amintit că nu se mai moare pe capete

pentru că nu mai sunt capete

nici măcar de drum

de țară.

de-asta, toată agitația asta de ordin sentimental

e incurabil urbană,

deci poluată pe alocuri cu o exagerare superficială.

timp perfid,

amintește unde trebuie uitat

și fixează uitări în locurile amintirilor.

o nulitate paradoxală numită viață

ne amenință cu semne de întrebare,

dar nu e sens aici,

nimeni nu-l vinde

și adevărurile se cumpără de la absolut
sau făcând jaf la drumul mare.
oricum ar fi, se poate intra în logică prin efracție,
un cetățean cinstit nu mai poate fi azi rațional.

îi văd cum își marchează teritoriul

și se apucă să se ridice din temelii în spațiul eternității.

sunt unele distanțe care cu cât devin mai mari,

cu atât fac destinațiile mai accesibile.

poate că e nevoie să crezi în basme

ca să treci marea cu sarea

și la final să râzi, să ai puterea să fii inutil.
să știi că nu ești decât un negru sub unghie,
un nimic  spânzurat de gâtul infinitului
și cerul ți-a făcut mătănii doar cu genunchiul broaștei.

facem dragoste făcând aluzii la dragoste,
dar e o agonie inconștientă.
trăim timpuri dilatate
în care iubirea a încetat să se mai multiplice.

22 iulie - am iubit cândva, iar acum îmi permit să fiu romantică

dacă ți-ai folosit vreodată inima pe post de plămân
înseamnă c-ai respirat iubirea
și dacă ai respirat iubire,
ai trăit iubire
și ți-a curs prin vene o viață întreagă
în doar câteva momente,
întotdeauna prea puține
...
dacă ți-ai folosit vreodată inima pe post de plămân
și ți-ai hrănit fiecare celulă cu iubire
înseamnă că ai transferat fără să știi
fericire din țesut în țesut
și ai crescut mai mare
și mai bun
și mai plin
cu fiecare moleculă de aer inhalat.

dacă ți-ai folosit vreodată inima pe post de plămân
atunci toate respirațiile tale tăiate,
respirații buclucașe,

nostime,
înfundate
sau molcome,
nărăvașe,
ticluite din dragoste

n-au mai fost o povară pentru adevăratul plămân,
iar el a fost bucuros să-și vadă bronhiolele umflate de râs.

dacă ți-ai folosit vreodată inima pe post de plămân
atunci trebuie ca întreaga lume s-o fi confundat cu aerul
și aerul cu iubire
și iubirea cu posibilitatea de a nu mai muri niciodată.
ai inhalat nemurire cumva, fără să știi.
dacă doar măcar o dată ai respirat cu inima
și chiar dacă ți-ar rămâne toată viața de folosit plămânul
ca plămîn
și inima
ca inimă,
vei putea muri oricând liniștit
știind că nu poți muri niciodată.

fără gânduri secunde

Se vorbește prea mult în jurul meu despre păreri de rău și regrete. E foarte suspect să te prezinți impecabil la întâlnirea cu trecutul, de asta oamenilor le place să-și șifoneze sufletul pe margini cu câte o amărăciune persistentă. Le place să creadă că lucrurile puteau sta altfel și că neapărat ar fi putut sta chiar mai bine, dacă și cu parcă s-ar fi plimbat cu un iaht și nu cu o barcă. E necesară o anumită iluzie și voluptate întrezărită din confruntarea cu alegerile pe care le facem : ne dăm singuri bătaie de inimă cu fel și fel de ipoteze despre ceea ce ar fi putut să însemne idealul. Nu există însă decizii perfecte. Suntem fix acolo unde am considerat la un moment dat că putem ajunge. Lipsește un curaj pentru a accepta ceea ce suntem și ceea ce putem deveni de la următoarea alegere înainte.

De cele mai multe ori ceea ce lăsăm în spate rămâne în beznă. E natural să umbrim ceea ce trece pentru a lumina drumul care ni se deschide. Întunericul memoriei rămâne uneori indescifrabil și nu se arde gazul de pomană sentimentală pentru a sonda în amintirile care nu ne lasă să trăim pentru că la finalul unei dereticări de arhivă mentală nu îți poți da seama cine pe cine a exploatat : tu timpul sau timpul pe tine.

Ca să rămân împăcată cu mine îmi repet cât mai des cât de nepricepută aș fi să trăiesc fără de pielea mea pentru că înăuntrul acestor ziduri ridicate de acest corp, mi-am construit singură o cetate privată a fericirii și am aruncat mereu punți către zare, astfel că pot să-mi cuceresc oricând fărâma de cer doar punându-mi sufletul să traverseze lumea din afară.

Iubesc ceea ce am făcut să se întâmple, iar o iubire adevărată nu poate fi niciodată desființată de regret.

caliente

Să mi se aducă aminte că vara nu are gust de umeri goi.
Am uitat cum se probează soarele, cum se asortează diminețile cu culoarea mercurului din termometru și cum se sare peste bălțile fanteziste din asfalt. Sunt în anotimpul ăsta mai acasă ca acasă și mă regăsesc bolnavă de-o stângăcie cu care nu mi-a mai fost dat să conviețuiesc. Nu știu cu ce nu mă potrivesc, poate cu timpul ăsta pentru care nu mi-am făurit niciun scop.


Mi s-au bronzat nedumeririle. Cred că mi s-au luat câteva straturi de piele odată cu toate dubiile pe care le-am scos din ecuație. Nu se hidratează inima cu multă apă, poate doar cu o mare pe care anul ăsta o evit cu cele mai bune intenții. Dejunez cu bucurii mărunte și prânzesc în aromă de ceai și cafea. Seară mă mai gândesc să asezonez cu fructe. Nu aș mânca vara decât nopți albe pe pâine, iar ălea cumva să aibă gust de înghețată fierbinte.  Revin cu scenarii mai coapte acum. Am la îndemână clipe pe care să le fac memorabile și multe cămări atriale pe care încerc să le umplu. Bucuria  e bună la gust.

Răsună în mine vremuri mai calde și-am să-mi țin cuvintele pe aici.

cronologie dezorientată

la o masă rotundă,
stăteau concentraţi
toţi cavalerii
aceluiaşi eu.
erau nişte omuleţi
curajoşi,dar blânzi.
se sfidau şi se sfădeau,
trăgeau de-un simplu eu
în toate părţile...

apoi un sine mai autoritar,
a reuşit să scoată un Excalibur
din sufletul meu împietrit
și-a apărut Arthur,
acest luceafăr mitic
pentru care mi-am scos vertebrele
și le-am făcut șine de cale ferată
ca să-mi treacă peste ele
toată marfa sentimentală,
cărată de-a dura peste văi
de plângere, văi Aleodoriene
din care te întorci cu moartea
de după viață și tinerețea
de dinainte de naștere.

încerc să fac referiri basmatice,
în ultima vreme nu mi se așează legendele în linie dreaptă,
casa zodiei mele e cumva zguduită de un Oz turmentat
și-mi pare că dacă deschid fereastra aerul ăsta
e al unei lumi în care n-am existat niciodată.


ce prostie,
nu știu cine împlinește anii mei pe timpul ăsta.

în viață

câteodată e bine să te pui pe tine însuți în fața faptului împlinit.

mi-am petrecut câteva gânduri la linia de sosire
și câțiva timpi i-am omorât dinainte de a se naște.
sunt bolnavă de crimă de când m-am ucis prima data
și tot de atunci mă comit regulat , în serie.
promisesem că am să mă las revendicată,
dar nu e rentabil să fiu un act de caritate la adresa umanității.
sincer, nu îmi mai doresc de mult să mă încadrez printre cei drepți
atâta vreme cât măsurile mele sunt chiar absența măsurii.

m-am lăsat înfrânată de prea multe cuvinte,
azi am obiecții pentru fricile mele ținute în sân.
restul vieții mele arată pustiu fără mine.

zgândăreală

Mi-am resuscitat singură câteva păreri de rău. Nu de alta, dar a răsuci cuțitul în rană e una din preocupările de bază ale unei masochiste, sentimentală masochistă. Clișeica trecere a timpului îmi pare acum mai puerilă ca nicicând, de parcă mi-ar trebuie kilometraj temporal ca să știu că viteza cu care fug spre imprevizibil e letală. Îmi pare că totul e reductibil, mai ceva ca Alice a lui  Carroll, singura excepție fiind corpul de frică pe care îl cresc înăuntrul meu. N-am mai inhabitat cu temerile de ceva vreme și e al naibii de haotic.Nu știu ,sincer ,cum se împacă presentimentele de bine cu groaza de a nu le duce la capăt, dar în fiecare dimineață le așez în ordine, după gradul de prioritate. Ieri, de exemplu, i-am dat liber sens optimismului, astăzi pe liberă trecere reversul. Aștept ziua în care teoriile mele negative vor intra pe interzis și vor fi penalizate cu o depășire de așteptări. Că tot a venit vorba de așteptare, barometrul meu interior îl sfidează pe cel al presiunii atmosferice -cred că aș putea exploda câte un vulcan pentru fiecare gând pe care îl nasc înainte s-adorm.

hearted

• sunt locuri unde inimii mele trebuie să i se spună inimă

         și unele momente în care trebuie să i se spună pe numele tău.

• am cunoscut odată un om frumos. avea un suflet Ariel, adică nu se decolora la spălare. un suflet impecabil, pe care nu mi-am permis să-l pătez. în general, uităm că oamenii se poartă ca hainele noi de Paște: cu grijă și drag. 

• uneori mi-e dor de câte o inimă bună ca de pâinea caldă pe care o înfulecam pe jumătate în drum spre casă atunci când eram prea mică pentru a știi că și sufletele dospesc și se cresc aburinde. 

• ea nu și-a ținut niciodată inima în lanț, nu pentru că nu ar fi putut fugi, ci pentru că știa că indiferent de distanță, ar fi mers până la capătul lumii pentru a-și recupera propriul suflet, iar inima, la rândul ei, ar fi știut întotdeauna drumul înapoi spre casă. se zice despre ea că are o inimă strunită de rațiune, eu zic despre ea că are o minte rebelă prin pasiune.

• mi-am înduplecat cuvintele să-mi mângâie cele mai amare îndoieli, dar niciun sunet nu s-a iscat mai liniștitor decât acela făcut de respirația lui pe umărul meu.

• găsesc pretexte destule pentru a vorbi și prea puține pentru a tăcea din gură. cu toate astea, ca să taci din inimă nu îți trebuie un cine știe ce motiv.

• mi-au plăcut întotdeauna anotimpurile mediatizate de iubire și iubirea mediatizată de anotimp. această tehnică de advertising face ca iarna să fie mai caldă în doi, primăvara să înflorească din priviri, vara să se dilate dragostea de la atâta soare încins , iar toamna stripptease-ul Adamic de frunze să devină un motiv romantic pentru Eve. e important asta, avem suflete sincronizate cu natura.

vorbesc acum despre inimi pentru că bat multe în jur și cumva sunt insesizabile, poate temporar sau în ireversibilă degradare. poate de la un anumit punct activitatea cardiacă a celor din jur devine prea difuză ca să ne mai lumineze cumva, însă fără culoarea asta de fundal nu-ți poți distinge propriul suflet. și azi mi-am adus aminte, ca ieri și ca mâine, că îl am. pentru simplul fapt că știu de el, mă consider un om norocos. pentru că nu ezit să îl caut în orice moment și să-l pun în orice simt și gândesc, mă văd deja un om fericit.

luni

nu știu despre ce vorbești
și-am să pretind că ceea ce îmi spui nu mă afectează.

dacă am mai avea timp pe cât avem inimă,
ar fi câte un sfârșit de lume în fiecare dimineață.

...and new

c-un grăunte de praf ucis răzbesc lumina
ca pe-un corp străin de abisul din mine...
ți-aș spune despre foi că se umplu singure,
dar gândul meu lasă spații libere...
undeva, între nerăbdarea de a te fi iubit destul
și așteptarea de a nu te mai iubi nicicând,
s-au așternut doar fericiri mărunte,
acele pelicule subțiri de crimă
săvârșită fără complice.

momentele care nu sunt timp
sunt cele care mă există,
în rest...dacă e să mă bucur de vreme,
fabric clipe premeditate frumos
și îndeplinite de inerție.
nu mai sunt cea pentru care te puteai nesocoti,
am un maldăr de mădulare inerte
prin care plăsmuirile alunecă mai rar
și mai rece...

mă confesez aerului că nu am uitat
și te mărturisesc așa cum respir:
în continuu.

cu greu

dau seama
pentru ceea ce fac, ce simt și ce gândesc.
mulți oameni nu o fac,
dar oamenii la urma urmei fac multe lucruri
cum ar fi baia cu apă caldă.
eu din când în când dau drumul la robinetul albastru.
chiar și în seara asta m-am întrebat pentru a nu știu câta oară
de ce s-a pomenit să ne spălăm cu apă caldă
și nu suportăm apa rece,
așa că am mai făcut o încercare.

bănuiesc că locuim oricum un viitor previzibil.
stăpânim o cadență infailibilă către un sfârșit.
uneori sunt revoltată pe științele exacte
și cât de puțin loc lasă pentru reconsiderare...
de aia mă bucur când mai apare ceva mai rapid
decât viteza luminii în vid
și toate calculele se dau peste cap.
asta nu înseamnă că nu sunt fan al ordinii publice,
al zenului universal,
al așezării genetice a cromozomilor umani.
nu îmi plac mutațiile
pentru că am văzut prea puține bestii frumoase
și prea puține scorpii îmblânzite
fără mușcături la la piept.
cu toate astea,
urâtul e întotdeauna demn de pus la încercare.
fie doar și din revoltă față de adevăr...
nu mai știu când am descoperit că adevărul poate fi nedrept,
că nu înseamnă neapărat bine
și că poate duce lipsă de estetică,
dar trebuie să fi fost un pas mic pentru omenire,
un bocanc intrat cu forța în viața mea.
de asta acum am încredere în minciuni,
dau un oarece credit distorsionărilor reușite
poate pentru că falsul implică orice,
logic vorbind.

nu știu câte iluzii am fost în stare să plăsmuiesc,
mi-a ieșit mereu mai bine să întâmplu realități.
undeva, la granița dintre posibil și imposibil,
eu am făcut un cerc și m-am așezat în el,
un infinit de probabilități cu care m-am legat la cap.
la inimă nu mi-au ajuns prea multe,
pe ea o țin legată ca pe filele de carte
între două coperți...
pe coperta din față scrie "pe aici nu se trece!"
pe cea de-a doua n-am ajuns să scriu -
nu m-am trecut,
nu m-am ajuns prea departe.
încă...
îmi place mereu să adaug acest
ÎNCĂ,
e ca și cum aș prelungi de fiecare data raza mea de cerc
cu câte un gând-lumină în față,
mărindu-mi aria de desfășurare
și intervalul de timp pe care îl ocup.


doar pentru că îmi spun mereu să vreau până pot
și să pot până ce nu mai pot,
iar de acolo să mai pot mult ÎNCĂ,
nu face din mine vreo Ioana D'Arc
sau vreun Nobel pentru pace,
mă face doar să fiu om până la capăt.
mulți nu știu să fie oameni până la capăt,
se opresc undeva pe parcurs
și nu se împlinesc,
doar se rabdă ...
dar la urma urmei, oamenii fac multe lucruri,
cum ar fi baia cu apă caldă.
eu din când în când dau drumul robinetului albastru.

pe tema "people always leave"

Avem cu toții momentele noastre amare de neputință. Neputința nu se tratează și nu se vindecă. Doar se înfruntă, uneori cu mai mult curaj, alteori cu antrenată răbdare.
Mi-este foarte greu să îmi admit când mă simt depășită,copleșită, overloaded ,fără de soluții și pentru că nu accept să nu fiu în stare, mă trezesc ducând lupte interminabile cu mine însămi. Că e de bine?Da, pentru că de cele mai multe ori mă depășesc, mă împing dincolo de limite. Că e de rău? Și asta. Un război nu înseamnă doar un câmp de luptă. Vrei nu vrei, există și victime colaterale, repercursiuni generale neasumate. Sfârșesc uneori invadând teritorii din mine cu neîncredere, atacând în puținele lucruri de care sunt sigură, doar pentru că trebuie să pun sub semnul reconfirmării toate răspunsurile. Ar trebui să învăț că nu toate lucrurile din lume au legătură unele cu altele, că poți fi în stare să râzi și asta nu exclude că poți fi capabil de cel mai cumplit plâns, că poți fi un dezastru afectiv, dar poți face ușor lumină în emoțiile altora, că poți fi o voce "de duș",dar o ureche muzicală ireproșabilă, că poți scrijeli niște cuvinte care să te scoată dintr-o situație nefavorabilă, dar nu poți trânti niște cifre atunci când ți se cere eficiență numerică. Nu ar trebui să ne negăm în totalitate pentru ceea ce ne lipsește parțial.

Ultima mea neputință a fost în fața unui om pe care îl iubesc. Neputința de a îl consola. Neputința de a îi explica despre cum stau lucrurile cu oamenii din viața lui pentru că nu știu cum stau lucrurile nici cu oamenii din viața mea, pentru că nu știu cum stau lucrurile cu mine, cea din viața altora. Cum puteam să îi explic acestui om că oamenii nu sunt făcuți să stea, că totul e făcut să treacă, să fie, dar să nu rămână, că cea mai inimaginabilă noțiune este de fapt eternitatea despre care toți ne facem idei? Cum puteam să îi explic că a fi stăpân pe situație este un obiectiv mult mai îndepărtat decât a fi stăpân pe tine și că a fi stăpân pe alții este de fapt o abstracțiune?
Nu știm să înțelegem că avem o existență secvențială, încropită din alte existențe fragmentare intersectate cu a noastră. Cerem celorlalți să fie tot pentru noi și nu știu câte mai cerem de la noi înainte de asta, câte resurse mai avem ca să dăm. Implorăm prezența altora în viața nostră, dar uneori singurătatea e mai mult o stare interioară. Există oameni părăsiți și oameni care se părăsesc pe ei înșiși. Asta se numește deznădejde și roade, roade ca apa în piatră: consecvent .

Ca să revin la ideea cu schimbul relațional, mi s-a părut mereu mai mult decât copilăresc să te dedici sperând  că și reversul va fi pe măsură . Există cauze pierdute, multe. Sau investiții proaste. Și pierderi. Și impurități. De regulă se neglijează. Desigur că trebuie să existe o balanță echilibrată, nu poți fi Mama Theresa tututor , banca nevoiașilor, pansamentul loviților de soartă, să îți asumi toate rolurile, să acoperi toate găurile negre din viața cuiva, neașteptând ca și pe tine să te alimenteze ceva. Nu putem face fapte bune dacă nu suntem și noi "victimele" bunului și ale frumosului. Nu suntem surse inepuizabile de energie și nu ne încărcăm de la soare, ne încărcăm de la sufletele celor din jur. Înainte însă să facem transfer, ar trebui să ne asigurăm că noi funcționăm bine în circuitul propriu.

Există ființe care ne consumă și ne seacă. Asta ne face să ne îndepărtăm E o reacție firească de autoapărare a zenului nostru individual. În neputința mea de a da explicații omului de care vorbeam mai sus, scotoceam în mine după reacții . Adevărul sau mai bine zis, unul din adevăruri, este că ne sperie atât de multe probleme noastre încât de ale altora ne îndepărtăm ca dracul de cruce, mai ales dacă ne mai și pasă suficient de mult de celălalt încât să împărtășim cu el grija și spaima. Însă asta nu justifică cu nimic baterea în retragere, asta nu  e o scuză pentru abandon și birul cu fugiții. Avem nevoie unii de alții, avem nevoie să empatizăm și să interschimbăm emoție, pozitivă sau negativă. A trece prin foc e singura cale de a îți căli pielea. Nu știu exact dacă e  vorba de inteligență a te feri excesiv de karme defectoase sau e lipsă de maturitate evitarea succesivă a dilemelor de tot soiul . Ideea e că un om sănătos psihic este acela care își antrenează în permanență toleranța emoțională. Suntem la mila emoțiilor, indiferent de gradul de luciditate și rațiune  de care facem uz. Suntem un suflet înainte de toate, de ce se tot uită asta?

Avem parte de-a lungul traseului nostru de oameni-indicator, acei oameni-HINT care pot să ne ghideze o bună bucată de drum, prea puțini știu să fie linia continuă de pe mijloc și până și aceea se întrerupe uneori. De ce? Pentru că îți dă șansa să dai frâu liber propriului ritm de adaptare la mers. Există în noi dorința de evadare și combustibilul necesar propulsării ei, doar că uneori uităm să ne accesăm propriile forțe și preferăm serviciul de tracțiune sau împinsul de la spate. Nu vreau să spun că nu avem nevoie de propte, spun doar că stâlpul principal de susținere este un EU, un EU care rămâne mereu în picioare atunci când toți sunt prea ocupați să rămână în urmă sau să se abată de la calea ta. A depinde cât mai puțin de alții, din asta ar trebui să facem performanță.


Și ca încheiere, declar pe propria răspundere că nu sunt mândră de momentele în care am dezamăgit și cu siguranță mă bântuie acelea în care nu m-am ridicat la înălțime. Tocmai de asta îmi aduc aminte mereu să apelez la serenitate atunci când sunt la rândul meu dezamăgită.  Se prea poate să nu fi fost în stare să fiu așa cum au vrut alții să fiu, să nu fi știut să îmi dau seama de ceea ce se cerea de la mine, să fi putut da și să fi refuzat mai mult sau mai puțin inconștient să o fac sau pur și simplu să fi fost mult prea prinsă cu haosul meu ca să să acord atenția și celui al altora, când de fapt poate ar fi fost mult mai mult decât posibil să îl lămuresc pe al lor și să mă ajut și pe mine.  People always leave and I definitely know I have always left , somehow.

răzlețesc idei

• să te înverșunezi să păstrezi ceva anume face să pierzi de fapt tot.

• nu mi-am dat seama până acum că jumătatea cu aer a paharului e și ea plină cu ceva și la urma urmei, un gol nu e altceva decât un infinit de posibilități de umplere.

• există probleme de dozaj pentru că există limite făcute doar ca să fie depășite. 

uneori mi-e totuna dacă trăiesc printre cuvinte sau înconjurată de obiecte.
accesele mele de milă sunt doar expresii ale disprețului față de lume.  dacă respect îndeajuns, nu compătimesc niciodată. azi cineva îmi spunea "există oameni care plâng și exiști TU". să nu dramatizăm!  doar atât cer , mai tot timpul. există tragic și dramă, există nefericire și amar , există de toate pentru toți , dar se numește mai simplu : viață.  când aud despre sinucideri mă gândesc că există un prea dezvoltat cult al personalității și un prea precar cult al spiritului. aș vorbi despre Dumnezeu, dar nu am idei clar definite.

• aud prea des vorbindu-se despre sfârșituri inevitabile. 2012 putea la fel de bine să fie un accident de laborator.
• această nouă preocupare a secolului spre cabotinaj mă face să cred că în curând va exista numai cinema în aer liber, dar nu va mai fi timp pentru popcorn , ci pentru fast-love, fast-sex, fast-talk, fast-sleep, fast-food.
• nu suntem victimele nimănui, ci asasinii timpului și al propriului suflet sugrumat mereu între trecut și viitor.  pe o linie continuă, prezentul e doar un punct intermediar în care nimeni nu se așează să dirijeze sensurile.
• mi-e milă de acei oameni al căror singur contact cu viața se face doar prin deșteptător. reformulez : disprețuiesc acea inerție animală de a te trezi la viață doar ca să mori lent în sărăcie de duh.
• îmi plac reacțiile cu dublu sens.  Sentiment -> resentiment și Resentiment ->Sentiment.
• culmea îngâmfării mele e de a fi mândră de mine chiar și atunci când mi-am călcat pe mândrie.
• una din cele mai mari realizări este aceea de a învăța doar ca să ai ce să uiți, a construi doar pentru ca să ai din ce face praf .

Doar un reminder. Conștiința mea de sine lucrează. Orice altceva decât indiferență înseamnă autodistrugere.

ca să nu mă uit de tot

destinul din mine e gol
și așteptarea e udă de-atâta aer expirat pe degeaba
după ce termenul de garanție a ieșit din uz
și chiria pe metrul pătrat de Dumnezeu s-a scumpit.

probabil n-am cunoscut pe nimeni
care să nu fi fost măcar o viață-n clipa lui
ceva mai nimic decât nimicul însuși.

mi-am adus aminte de mine
și-am strâmbat un zâmbet
sunt tot eu cea care mă alerg,
cea care mă prind și mă mănânc de vie.
îți trebuie o anumită ironie perfidă
ca să pleci spre nicăieri spunând despre
lume c-ar fi un loc strâmt pentru îngeri.

omul cât trăiește se vinde,
iar minciunile lui fac numai pustiuri de bine.
suntem bolnavi de egoism
și mult prea capabili de contradicții.


vreau să încep de undeva să cred,
pur și simplu să cred
așa cum crede un orb
că visul lui e-o realitate chioară,
neagră fără de cusur,
dar ideală.

sinequanon

am un fel de a fi care îmi ocupă tot timpul
și am gânduri cărora nu le dau glas, dar le dau minte. foarte multă minte. de ros, de tocit, de schimbat ca pe șosete.
am ceva de pierdut la fiecare câștig de cauză și îmi plac cauzele pierdute. cauzele pierdute, dar nu acțiunile fără scop.
am bune și rele, mult mai multe nedumeriri decât certitudini și o gură de vărsare a tuturor apelor sâmbetelor pe care îmi arunc deznădejdea. îmi permit uneori să am un zâmbet care nu e altceva decât un plâns cuminte.
când nu o să îmi mai pese, nu o să știu cu cine am de-a face. indiferenta e o armă cu care nu am ucis pe nimeni, dar cu care m-am murit din câte ceva din când în când.  renunțând și detașând, m-am automutilat. sunt cicatricea propriilor lovituri de grație.

aș putea vorbi despre ce mi se întâmplă momentan, dar momentanul meu e dintotdeauna. cu toate astea, ca de la o clipire la alta, aștept să mă întâmplu dată radical peste cap. sunt nedreaptă cu mine când îmi ascund constantele schimbări de zi de zi. mă cunosc de dimineața ca să mă uit până seara și tocmai de asta pot mereu să o iau de la cap.

iar prostii

zâmbete prefabricate, autodidacte, fără de sens
n-am pozat decât așa cum nu vroiai să mă vezi:
capabilă să trec peste tine.

ce mai fac de când nu te-am iubit?
îmi supraviețuiesc.

și-acum îmi doresc să fi avut doar eu tot aerul de pe lume
ca să nu mai trebuiască să îl împart cu tine.

iubirea ca totul sau nimic

iubirea ca o bubă
ca o meteahnă ciudată
și o plăcere pentru dezastrele afective
ca voluptate pentru absența gândirii
ca o păgână credință într-un Eros ciufut
și o toleranță față de capriciile vremii.

iubirea ca un stomac neatins de foame
și o sete care nu reacționează cu lichidele.
ca o fără de astâmpăr intentie
de a ieși din tine ca un taur în arenă
în roșul celor mai acuți trandafiri
din cauza cărora s-au denumite războaie.

iubirea ca un neajuns cu margini rotunde
ca un duel al aerului în cruce
și ca un subterfugiu de la tortura de a exista.

iubirea ca scrimă
ca decor și parcurs al unei naivității vinovate
ca o pervertire a sălbăticiei la savoare,
ca o bucătărie franceză și un everest tropical.

iubirea ca
tot ce vrei și mai ales ca ce
nu ți-ai putea închipui că vrei,
iubirea ca propriu-zis
ca-și-făcut
iubirea ca podul palmei
și ca macaraua tristeții,
iubirea ca deces în umbră
și ca lumină de veghe,
iubirea ca postum
și ca antecedent,
iubirea ca un nimic dezintegrat într-u totu'
iubirea ca fărâme de delir
și discordanțe între trecut și viitor.


iubirea ca o monotonie angrenată în exces,
ca o extravagantă arătare a binelui,
a frumosului și a adevărului,
ca o mască finisată a minciunii
și a urâtului împărtășit la plural,
ca o nesăbuită epatare în poezie,
ca o flagrantă insultă la adresa comunului.


iubirea ca iubire
din iubire pentru iubire.
iubirea ca și cuvânt -realitate
ca și fapt împlinit.
iubirea ca nimic altceva,
ca una și aceeași,
ca totul sau nimic.

simplu. mă-ncălzesc de la noapte

Ben Howard - Promise
   
 Asculta  mai multe  audio   acustica

niște line linii de dulce...
îmi place cum pleci tu stingher
ca și cum m-ai fi iubit mâine
dacă exista fără ieri,
iar acumul îl lași pe mine
și fără să nu mă mai vrei
îmi dai idei
despre cum aș putea să îți spun

mai repede
că..

te faci mai bun,
mai departe,
mai al meu
și tot mai greu de scos din minte.

iar mă trezesc cum îmi place

într-o duminică dimineața să ne trezim pe covor
pe-o podea de iarbă
pe-o fărâmă de cer
iar eu să uit să-ți cer
să-mi zâmbești în palmă
pentru că umărul ar fi mai dulce
și buzele mai grele
pentru că tu m-ai căuta printre perne
și eu  aș arunca din ele
numai păsări care spun primăvară
eu să te fac mic înăuntru
și tu să mă dai pe dinafară...


nu bag de seamă
am privire zurlie
e suficientă lumină aici
ca să-mi amintesc de mine
ca să pot să te văd pe marginea ceștii cu ceai
cum stai
și-mi dai zilele de-a dura
până când ochii mei amețesc
până când mi-e sete de cât te privesc
și-mi pare c-am putea-o ține așa
într-un mult, într-un prea bine
nesfârșit de lume.

se știe când nu se știe

uneori zilele nu sunt altceva decat un geam spoit de ceata si de nori cu toate gandurile de care nu mai scapi.

Ma intreb de ce linistea din mine apare in mijlocul furtunii celor din jur . Mi se spunea despre oameni ca  sunt neputinciosi ; eu de ceva vreme observ la mine neputinta de a ma crede neputincioasa si mi-as dori ca afirmatia asta sa vina din multa mandrie, dar izbucneste dintr-o mare resemnare fata de ceea ce m-am educat sa fiu. Nu imi ies mereu toate, dar ma descurc cu destule. Ma descurc si incerc sa le dau de cap pentru ca tata ma certa de fiecare data cand ziceam ¨nu pot¨ sau ¨nu vreau¨. Ma descurc pentru ca nu dau legumele la o parte din supa si nu evit obstacolele, le intampin. Nu imi aleg ce imi convine si ce nu, e o provocare cu mine insami sa fac fata la orice. Uneori ma gandesc pe ce fac risipa de energie, dar ma incred in instinctele mele pentru investitii benefice pe termen lung. Nu pot să dau înapoi și să admit că pot pierde teren. Mă cuceresc pe mine înainte de a cuceri restul...

cum se pune o pauza pe pauza?

Spre deosebire de ceilalti, eu realizez ca pe mana mea castig, de mana mea pier. Sunt meritele tuturor eforturilor pe care le depun, consecinta tuturor ideilor pe care le pun in aplicare si de multe ori, doar impulsul unui afect de moment. Sunt o razvratire cu mine insami, iar asta ma ajuta sa mă înverșunez împotriva a tot ce nu sunt. Capăt ceea ce am pentru că mă primesc... mă iau de la mine cu împrumut, mă dau înapoi și nu știu dacă voi fi vreodată permanentă.

Nu mai vreau să cred în nimic. Nu mă mai mândresc cu toate deciziile și convingerile. Nu. Un lucru de care pot afirma că sunt 100% sigură e un univers ratat, o ușă pe care am trântit-o în nas  posibilităților. Totul trebuie pus sub semnul reconsiderării. O rădăcină adâncă în concepții inflexibile nu stimulează, nu mă îndeamnă să cresc,  să acumulez , să îmi mai dau sufletul...


Singurătatea nu e doar simplă singurătate.
De cele mai multe ori e un scârțâit de ușă și un ecou prea clar, o haină aruncată insipid pe undeva, un singur tacâm trântit în chiuvetă, niște buze amorfe stâlcite-ntr-un zâmbet stângaci, un aer gri și o fereastră  pe care continui să te uiți în gol...

un alt exercițiu de scris

Mărturisesc că mă privesc fără resentimente și dau fața cu mine zilnic, dar asta nu slăbește cu nimic teama imensă pe care o cresc și o îndrept spre mine : sunt cea de care mi-e cel mai tare frică. Singurul lucru pe care nu îl știu despre mine e cum sunt eu în afara mea. Trăiesc cu mine înăuntru, mi-am orbecăit toți pereții, parcurg ca un pușcăriaș podeaua celulei pe întuneric fără să mai trebuiască să gândesc chiar , însă de fiecare dată când ies la lumină, când încerc să mă uit spre locul de unde plec, totul se estompează. Nu e ca și cum nu aș știi despre mine cum mă comport, cum apar, dar mi-e clar că sunt suma intenților și premeditărilor voite, că în majoritatea cazurilor ceea ce afișez este ceea ce hotărăsc să devină aparență. Cu toate astea, duc dorul aparențelor naturale, acelor aspecte ale mele care îmi sunt nebănuite, acele detalii care mă fac pe mine să par eu fără ca aceeași eu să iau asta la cunoștință. Sunt uneori îndeajuns de ticsită de gustul pe care mi-a intrat în mână să-l provoc oamenilor. Alteori am pană de idei când vine vorba de stârnit senzații - mi se pare că am epuizat deja multiple variante posibile, că am surprins și din ce uimesc cu atât mai fadă devine uluirea. Cred că am uitat să accept să îmi fie servite și să servesc la rândul meu naivități, simplități de gând și nimicuri reconfortante, nemăturate de toți perii neronilor mei hiperactivi.

Caut străina din mine. Am alergat nebună după mine, să mi-o iau mereu în față, să mă dau pe toate părțile, să-mi descifrez toate liniile, să-mi cuantific tresăririle, am vrut să mă știu cum îți știi ochii dedesubtul frunții, am vrut să elucidez orice cale ce ducea spre mine și nu zic că am reușit pe deplin, dar mi-a ieșit neașteptat de bine, atât de bine încât stau să mă întreb cât de mult trebuia să îmi propun asta. Nu neg toate adevărurile, toate trecuturile, toate rădăcinile ecuației , nu contest cât e de comod totuși să știi de unde să te iei și încotro să te duci, cât de mult pot plusa cu asta, dar sunt momente în care devine banal să te ai veșnic, doar pe tine. Desigur, nu îmi reneg narcisismul, egoismul , egolatria, nu întinez cu nimic felul în care mă iubesc și niciodată nu m-aș scoate din viața mea și dacă e să caut  evadări apelez întâi și întâi tot la mine( căci așa m-am obișnuit să procedez pe vreme bună, pe vremea rea) și ce altă evadare mai sigură decât cea înspre tine? Cel mai liber necunoscut e cel din noi înșine. Ne suntem propria libertate, propria carceră și singura cale de ieșire.

Există oameni, sunt convinsă și încredințată să îmi mențin afirmațiile, care mă ajută să fiu EU. Sunt oameni fără de care și dacă mi-aș ajunge, nu mi-aș fi destul. Însemnăm atât cât reușim să ne proiectăm în ceilalți și atât cât captăm și reflectăm în noi. A exista de unul singur e o condamnare la care te supui cu sălbăticie mânat de propriul singular instinct, căci altfel, totul pare structurat  așa încât să aibă loc reacții în lanț. Da, facem alegerea de a ne izola, de a ne feri, de a ne distinge, de a ne limita și restrânge, de a diminua suprafață de contact, de a ne uita în introspecție, dar această decizie, pe cât de benefică, pe atât de inerțial costisitoare și revin din nou asupra ideii de a investi în egală măsură în tine și în alții. Poate că de fapt așa ne asigurăm că rămânem pe plus : cum "A FI" în deplinătatea de sens înseamnă a te integra din părți, ocupându-te de părți, cucerești întregul. În rest, orice referire la o penitență permanentă a singurătății îmi constrânge logica la repulsie. Alegi să fii singur, alegi să te privezi de umanitate și te păstrezi pentru ceva mai adânc decât tristețea, care e umană, te închegi într-o grotească disperare a unei conștiințe hăituite și deci încetezi să mai fii suflet, să mai fii OM. Asta simt eu și din ce simt trăiesc.

Nu știu exact ce să rezum de aici.
Menționez că iubesc mult din ce văd și înțeleg, încă și ce nu percep și nu divulg. Adaug că mă am pe mine în preajmă și lumea înconjur, că sunt prima la care mă duc și ultima care mă așteaptă să ajung, cu toate astea găsesc inexplicabila dorință de a mai încerca rolul ăsta și pe alții - de aceea încă îmi pasă de oameni, nu mai presus,dar pe muchie și în momentul în care nu îmi va mai păsa voi înceta să fiu cea în fața căreia să mă supun și să-i acord încrederea.

destructibil abstract

intru în lumină ca-ntro-o peșteră
unde aerul miroase a întuneric scuipat în vânt
și golit de vedenii...
te văd pe pereți
luând locul umbrelor care se dilată
și timpul n-are de-a face
cu glasul meu pierdut în blestem.

te zbiară gheața, te adulmecă pământul
și în apa cea fără de sete te scurgi
ca să mai miști tăceri
din ochii mei de nepătruns.

mai caută-mă o dată la capăt de zile
și curmă-ți zadarul cu care m-ai uitat!
din cerul meu nu pleacă nimeni
și niciun înger n-a intrat.


te-ncearcă vieți la rând
și nu știi ce-i cu tine,
iar eu treptat îți surp
și suflet și visare, căci eu cu mine toată
m-am dat să te dărâm
și tot rupând din tine
eu m-am făcut întreagă.

intru în lumină ca într-o peșteră
unde aerul miroase a întuneric scuipat în vant
și silă de frig mă ia și mă naște
din piatră în piatră.

eu perceptibil

e rece,
un rece hapsân și hulpav
din care n-am să-mi iau decât nimicurile să le pun de-o parte și de alta
a celei cu care trăiesc
și a celei cu care mor,
dar nu mor decât destul ca să trăiesc
și trăiesc pentru că asta îmi vine cel mai bine să fac
atunci când știu că vreau să ajung acolo
"pentru că n-au putut s-ajungă alții, deși s-au străduit".


nu mi s-a dat de ales,
de asta am ajuns la mine.
pusă în fața a multiple căi de ieșire
n-aș fi optat niciodată să orbecăi spre înăuntru.



timpul e o tranzacție de euri,
te cedezi mereu în favoarea celui care va să fie.
am o colecție impresionantă de secunde pierdute
în urma cărora m-am costat.
renunț la mine permanent,
poate de asta mă am cum nimeni niciodată nu și-ar cheltui viața
să mă aibă.

am un ego solar la degetul mic și cu toate inelele lui venus
am fost cerută de soție -
singurul angajament pe care l-am făcut din iubire
și pentru totdeauna
a fost cel față de mine.
de asta, oricând
aș putea să iubesc o lume întreagă
și să rămân a nimănui,
adică mie.

necruțare

ninge cu o înverșunare maladivă
ca și cum toată moartea s-ar fi îmbrăcat în rochie de mireasă
și valsează primul dans cu Dumnezeu
pe capetele tuturor.


s-au convertit sfinții pe întuneric polar
și fac dramaturgie în carne vie...
se pune tragicul în scenă
și fulgii atei coboară cortina.



cerul e o serie de crime perfecte
și toate urmele se sterg
înainte de a fi lăsate...

e absurd,dar n-are altfel cum fi

ești tipul ăla greșit de băiat bun
căruia nu îi poți spune pe față
că nu,

chiar NU.

e o idee proastă să mă faci pe mine
să nu fiu în stare să te aduc cu picioarele pe pământ
și e aici vorba de o lașitate,
e vorba de a nu avea curaj să accept să fiu
nefericirea ta.
dezamăgirea ta în dragoste,
fata aia pe care o placi prea mult
și care nu te place înapoi.

dacă ți-aș spune așa, fără ascunzișuri:
-băiete, dă-ți seama, ești în plus,
gata, ai depășit limita,
nu pot să mă mai prefac că nu știu
că ești topit după mine,
nu pot să mai țin pasul cu tot excesul tău de zel
afișat în n mesaje structurate prelung să-mi arate
cât de mult te atașezi și simți nevoia
să-mi împărtășești toate secundele tale
doar pentru că fac parte prea mult din gândul tău,
timpul tău și viitorul în care nu am nicio intenție să fiu,
dar tu nu ești în stare să-ți dai seama,
doar pentru că la "ce mai faci"
sunt forțată să răspund cu un "bine"-
un bine din care tu faci o declarație de iubire.


încă nu-mi vine să cred cât de puțin vă trebuie
ca să vă faceți iluzii și să dați din coadă,
să fiți mereu acolo, mereu amabili,generoși,
gata să vă lăsați fraieriți pentru oricâtă vreme
și-apoi dintr-o dată dați la o parte,
ca mai apoi să suferiți și
să spuneți c-ați iubit o femeie
iar cu asta viața voastră a fost viață,
deci demnă de pus la roman.
desigur, suficient ca să nu mai credeți
în femei.
să nu mai vreți să vă îndrăgostiți vreodată,
să vă căsătoriți din plictiseală, compromis
sau rigoare socială.

ești tipul ăla greșit de băiat
căruia nu îi pot spune
Nu, chiar Nu,
pentru că că vezi prea bine,
știu ce destin te așteaptă
și eu încă mai cred în minuni,
încă sper că te vei dezîndrăgostii de mine
sau poate nu mă placi de fapt cum crezi, cum știu,
pentru că vezi tu,
tu nu vei apuca să vezi vreodată altceva decât firimituri
din ce aș putea fi dacă
mi s-ar întâmpla și mie să fiu
tipul ăla greșit de fată bună,
gata să se dea toată.

iar și iar și iar

nu știu să mă fi lăsat vreodată să fiu
mai tare ca atunci când
deliberam pe rând
care dintre eurile tale
să le scot mai întâi la iveală.

aveam un fel anume de a nu te lăsa de tot,
de a-mi lăsa timp să aștept să te uit
pentru a n oară
ca și cum ar fi ultima dată
și atât de bine îmi mergea chinul
că ar fi fost și păcat să nu mai simt durerea
era atât de dulce
că te făcea de fiecare dată
să meriți a fi pătimit.

ce prosteală și pe mine
rolul ăsta de incurabilă nu m-a prins niciodată
dar cu nepăsarea ta mă contrastam puternic
și-mi venea să te port zi de zi
ca pe cea mai fericită boală
care mă scotea în evidență.

oribil
când stau acum și trag linie
n-am însemnat decât prea puțin
ca atunci când nu-mi mai amintesc nimic
să mai rămân totuși cu o vagă impresie
despre mine,
cea care m-am imaginat cu tine
pentru o anumită totdeauna.

prea târziu ca să fie niciodată și prea galbenă marea de alb

zăpada are un gust monoton
acum că nu mai trăiesc din priviri
din albastru
și din tăcerea frunții tale
pe care am uitat s-o mai dezgândur
cu care m-am spălat pe mâini
în dimineți de-noapte
acum că totu-i delir
și întunericu' nu mai face flamă,
stau veselă-n triste povești de bun augur
care îmi spun
despre tot ce-am putut
să las să se-ntâmple .


acum poate să ningă până sugrumă tot aerul
până se asasinează toată apa
și toate viețile devin caz fatal
eu sincer nu mai am nicio teamă
căci ultima blasfemie a fost
să cred că ningi peste mine
și cerul întreg nu-i decât o scornire geloasă
al Unui de Sus numit Domn
care vrea să mi te-nghețe în sân
însă n-a fost așa
tu și cu sinea ta n-aveați nimic la comun
seninul era senin și fără de tine
și dacă ningea
ningea departe de mine
ningea de la sine

reminescence

so too blunt to be even bleak,
so much of a shallow grasp of nothing
thrown into nowhere...
this is what you well enough succeded to be.

turn my filthy wreck of pain
into the shape of oblivion
'cause this heart grows fonder
of your useless presence in my thoughts!

I've never mastered a skill better
than I am managing to get rid off thrills,
be it the thrill  of my inner voice,
or the thrill of my soul shut down in yours.


thought life is a cartwheel,
a very nice-coloured one,
but I do not want my emotions
to  be drawn up in circles...
with so many things that look infinite,
I really know that everything is
only the blink of an eye.

Closing the past is only a matter of time.

propace

lumea era prea ocupată,
dar eu te iubeam printre picături.






undeva , dincolo de rău, dincoace de bine,
e un câmp de luptă
unde inimile oamenilor dau
bătaie în bătaie.


nu știu cum se învinge,
singura mea victorie
a fost că te-am pierdut
și- când alții-și umpleau pieptul
cu panglici colorate și însemne,
în urma eroicelor acte de iubire,
eu îmi lustruiam epoleții uitări
cu cârpele unei istorii infecte -
un lied nibelung fără de inel,
fără de logodnă cu soarta mea
nefăcută să tragă în sorți.
la fiecare paradă de sentimente,
pașii mei stau pe margine, nu defilează -
ei și-au amputat dragostea la datorie,
iar asta nu e o onoare.
să fi fost toată lumea cu toată lumea,
de-ar fi pierit lumea!
eu nu am putut să fiu cu mine toată
și te-am lăsat să fii.



doar bătaia mea de pleoape rămâne veterană de război,
însă toate visele mi-au dezertat de mult.
închid ochii și nu mi-i plâng.
un suflet gol nu-și numără morții.



nu am curaj să opresc lumea din tirul de emotii,
dar printre focuri
eu încă te iubesc.

furie

nu înțeleg.
am încercat să joc prosteala aia dulce numită îndROGosteală,
cu tot dinadinsul,
cu cele mai bune intenții,
dar nu mi-a ieșit,
nu m-am reușit nicicum.

n-ar fi trebuit niciodată să se sfârșească așa cum trebuia să înceapă.