zgândăreală

Mi-am resuscitat singură câteva păreri de rău. Nu de alta, dar a răsuci cuțitul în rană e una din preocupările de bază ale unei masochiste, sentimentală masochistă. Clișeica trecere a timpului îmi pare acum mai puerilă ca nicicând, de parcă mi-ar trebuie kilometraj temporal ca să știu că viteza cu care fug spre imprevizibil e letală. Îmi pare că totul e reductibil, mai ceva ca Alice a lui  Carroll, singura excepție fiind corpul de frică pe care îl cresc înăuntrul meu. N-am mai inhabitat cu temerile de ceva vreme și e al naibii de haotic.Nu știu ,sincer ,cum se împacă presentimentele de bine cu groaza de a nu le duce la capăt, dar în fiecare dimineață le așez în ordine, după gradul de prioritate. Ieri, de exemplu, i-am dat liber sens optimismului, astăzi pe liberă trecere reversul. Aștept ziua în care teoriile mele negative vor intra pe interzis și vor fi penalizate cu o depășire de așteptări. Că tot a venit vorba de așteptare, barometrul meu interior îl sfidează pe cel al presiunii atmosferice -cred că aș putea exploda câte un vulcan pentru fiecare gând pe care îl nasc înainte s-adorm.