un alt exercițiu de scris

Mărturisesc că mă privesc fără resentimente și dau fața cu mine zilnic, dar asta nu slăbește cu nimic teama imensă pe care o cresc și o îndrept spre mine : sunt cea de care mi-e cel mai tare frică. Singurul lucru pe care nu îl știu despre mine e cum sunt eu în afara mea. Trăiesc cu mine înăuntru, mi-am orbecăit toți pereții, parcurg ca un pușcăriaș podeaua celulei pe întuneric fără să mai trebuiască să gândesc chiar , însă de fiecare dată când ies la lumină, când încerc să mă uit spre locul de unde plec, totul se estompează. Nu e ca și cum nu aș știi despre mine cum mă comport, cum apar, dar mi-e clar că sunt suma intenților și premeditărilor voite, că în majoritatea cazurilor ceea ce afișez este ceea ce hotărăsc să devină aparență. Cu toate astea, duc dorul aparențelor naturale, acelor aspecte ale mele care îmi sunt nebănuite, acele detalii care mă fac pe mine să par eu fără ca aceeași eu să iau asta la cunoștință. Sunt uneori îndeajuns de ticsită de gustul pe care mi-a intrat în mână să-l provoc oamenilor. Alteori am pană de idei când vine vorba de stârnit senzații - mi se pare că am epuizat deja multiple variante posibile, că am surprins și din ce uimesc cu atât mai fadă devine uluirea. Cred că am uitat să accept să îmi fie servite și să servesc la rândul meu naivități, simplități de gând și nimicuri reconfortante, nemăturate de toți perii neronilor mei hiperactivi.

Caut străina din mine. Am alergat nebună după mine, să mi-o iau mereu în față, să mă dau pe toate părțile, să-mi descifrez toate liniile, să-mi cuantific tresăririle, am vrut să mă știu cum îți știi ochii dedesubtul frunții, am vrut să elucidez orice cale ce ducea spre mine și nu zic că am reușit pe deplin, dar mi-a ieșit neașteptat de bine, atât de bine încât stau să mă întreb cât de mult trebuia să îmi propun asta. Nu neg toate adevărurile, toate trecuturile, toate rădăcinile ecuației , nu contest cât e de comod totuși să știi de unde să te iei și încotro să te duci, cât de mult pot plusa cu asta, dar sunt momente în care devine banal să te ai veșnic, doar pe tine. Desigur, nu îmi reneg narcisismul, egoismul , egolatria, nu întinez cu nimic felul în care mă iubesc și niciodată nu m-aș scoate din viața mea și dacă e să caut  evadări apelez întâi și întâi tot la mine( căci așa m-am obișnuit să procedez pe vreme bună, pe vremea rea) și ce altă evadare mai sigură decât cea înspre tine? Cel mai liber necunoscut e cel din noi înșine. Ne suntem propria libertate, propria carceră și singura cale de ieșire.

Există oameni, sunt convinsă și încredințată să îmi mențin afirmațiile, care mă ajută să fiu EU. Sunt oameni fără de care și dacă mi-aș ajunge, nu mi-aș fi destul. Însemnăm atât cât reușim să ne proiectăm în ceilalți și atât cât captăm și reflectăm în noi. A exista de unul singur e o condamnare la care te supui cu sălbăticie mânat de propriul singular instinct, căci altfel, totul pare structurat  așa încât să aibă loc reacții în lanț. Da, facem alegerea de a ne izola, de a ne feri, de a ne distinge, de a ne limita și restrânge, de a diminua suprafață de contact, de a ne uita în introspecție, dar această decizie, pe cât de benefică, pe atât de inerțial costisitoare și revin din nou asupra ideii de a investi în egală măsură în tine și în alții. Poate că de fapt așa ne asigurăm că rămânem pe plus : cum "A FI" în deplinătatea de sens înseamnă a te integra din părți, ocupându-te de părți, cucerești întregul. În rest, orice referire la o penitență permanentă a singurătății îmi constrânge logica la repulsie. Alegi să fii singur, alegi să te privezi de umanitate și te păstrezi pentru ceva mai adânc decât tristețea, care e umană, te închegi într-o grotească disperare a unei conștiințe hăituite și deci încetezi să mai fii suflet, să mai fii OM. Asta simt eu și din ce simt trăiesc.

Nu știu exact ce să rezum de aici.
Menționez că iubesc mult din ce văd și înțeleg, încă și ce nu percep și nu divulg. Adaug că mă am pe mine în preajmă și lumea înconjur, că sunt prima la care mă duc și ultima care mă așteaptă să ajung, cu toate astea găsesc inexplicabila dorință de a mai încerca rolul ăsta și pe alții - de aceea încă îmi pasă de oameni, nu mai presus,dar pe muchie și în momentul în care nu îmi va mai păsa voi înceta să fiu cea în fața căreia să mă supun și să-i acord încrederea.