de mult nu mai sunt cea care îmi sunt

un iris adormit pe jumătate șoptește că

asta sunt tot ce nu sunt.

un extaz periferic al simțurilor

mi-a amintit că nu se mai moare pe capete

pentru că nu mai sunt capete

nici măcar de drum

de țară.

de-asta, toată agitația asta de ordin sentimental

e incurabil urbană,

deci poluată pe alocuri cu o exagerare superficială.

timp perfid,

amintește unde trebuie uitat

și fixează uitări în locurile amintirilor.

o nulitate paradoxală numită viață

ne amenință cu semne de întrebare,

dar nu e sens aici,

nimeni nu-l vinde

și adevărurile se cumpără de la absolut
sau făcând jaf la drumul mare.
oricum ar fi, se poate intra în logică prin efracție,
un cetățean cinstit nu mai poate fi azi rațional.

îi văd cum își marchează teritoriul

și se apucă să se ridice din temelii în spațiul eternității.

sunt unele distanțe care cu cât devin mai mari,

cu atât fac destinațiile mai accesibile.

poate că e nevoie să crezi în basme

ca să treci marea cu sarea

și la final să râzi, să ai puterea să fii inutil.
să știi că nu ești decât un negru sub unghie,
un nimic  spânzurat de gâtul infinitului
și cerul ți-a făcut mătănii doar cu genunchiul broaștei.

facem dragoste făcând aluzii la dragoste,
dar e o agonie inconștientă.
trăim timpuri dilatate
în care iubirea a încetat să se mai multiplice.