ca să nu mă uit de tot

destinul din mine e gol
și așteptarea e udă de-atâta aer expirat pe degeaba
după ce termenul de garanție a ieșit din uz
și chiria pe metrul pătrat de Dumnezeu s-a scumpit.

probabil n-am cunoscut pe nimeni
care să nu fi fost măcar o viață-n clipa lui
ceva mai nimic decât nimicul însuși.

mi-am adus aminte de mine
și-am strâmbat un zâmbet
sunt tot eu cea care mă alerg,
cea care mă prind și mă mănânc de vie.
îți trebuie o anumită ironie perfidă
ca să pleci spre nicăieri spunând despre
lume c-ar fi un loc strâmt pentru îngeri.

omul cât trăiește se vinde,
iar minciunile lui fac numai pustiuri de bine.
suntem bolnavi de egoism
și mult prea capabili de contradicții.


vreau să încep de undeva să cred,
pur și simplu să cred
așa cum crede un orb
că visul lui e-o realitate chioară,
neagră fără de cusur,
dar ideală.