signo

îmi privesc lipsa de chip a timpului cu o stăpânire de sine nemaiîntâlnită.
nevorbele acoperă toată efuziunea sentimentală de care eram odată în stare.
printre linii și dungi, cercuri, această geometrie estetică și simplă a vieții își varsă teoremele în poala mea, iar copilul din mine nu mai adoarme legănat de arhitectura basmului. adevărul e că unele direcții s-au trasat atât de apăsat pe hârtia întâmplării că nicio caligrafie a uitării nu poate depăși limita de rând. despart încă în silabe cuvinte al căror înțeles nu-l mai cunosc, dar care a însemnat odată ceva. e uimitor cât de fideli rămânem acelor lucruri care au însemnat odată ceva. suflet- animal de povară, cărător însetat de minuni absente, depozit șubred al aruncăturilor de băț în care ne împotmolim de la zi la noapte și ce departe pare fiecare strop de apă atunci când setea îți alunecă pe gât în flăcări și gura nu-ți are astâmpăr și vorbește despre valuri pe-al căror albastru mintea și-a cățărat privirea-n niciodată...pentru că niciodată nu e un târziu sau un apoi de sine stătător, e acel tărâm pe care pășind cu gândul îl faci să existe și-n care te pierzi mai înainte de toți veci și pentru totdeauna, totdeauna fiind, iarăși, un alt cuvânt de care te legi cu lanțuri - opturi din zale simbolizând infinitul întretăiat cu eternitatea fiecărui moment în care te simți mai om doar pentru că îți poți permite să simți nimicul și să-i dai un sens...