iar și iar și iar

nu știu să mă fi lăsat vreodată să fiu
mai tare ca atunci când
deliberam pe rând
care dintre eurile tale
să le scot mai întâi la iveală.

aveam un fel anume de a nu te lăsa de tot,
de a-mi lăsa timp să aștept să te uit
pentru a n oară
ca și cum ar fi ultima dată
și atât de bine îmi mergea chinul
că ar fi fost și păcat să nu mai simt durerea
era atât de dulce
că te făcea de fiecare dată
să meriți a fi pătimit.

ce prosteală și pe mine
rolul ăsta de incurabilă nu m-a prins niciodată
dar cu nepăsarea ta mă contrastam puternic
și-mi venea să te port zi de zi
ca pe cea mai fericită boală
care mă scotea în evidență.

oribil
când stau acum și trag linie
n-am însemnat decât prea puțin
ca atunci când nu-mi mai amintesc nimic
să mai rămân totuși cu o vagă impresie
despre mine,
cea care m-am imaginat cu tine
pentru o anumită totdeauna.