reverse

inima hămesită de uitare se înfruptă din clipa imediat imperfectă ca s-o conjuge pe cazuri la un viitor trecut. gustul infam al neiertării de sine râncezește pe marginea unei luni multiplicată în anotimpuri interminabile,iar mareea adâncurilor albastre forfecate de verde scutură de praf nisipurile plumburii ale părerilor de rău. mai presus de bine e întoarcerea la noul ciclu evolutiv care te târăște în ape tulburi doar ca să renaști...în omul care ar trebui să fi,dar care n-are să poată niciodată. doar ceea ce trebuie ales și ceea ce alegi de fapt-asta e dispoziția.în rest, doar vidul imposibilităților probabile doar prin împingere de limite.. dar scurgerile de ființă împiedică violarea ineditului. obișnuința te parazitează de pământ. cerul ostentativ pândește dorințele cu stele nenumărate. incapabilitate. nedeterminare. infinit la infinit. forme imprecise dedicate îndoielilor.durerea țipă în muțenie și zgârie toți pereții minții,iar conștiința nu e lavabilă. mutilare perpetuă a definițiilor și căutare muribundă de beatitudine. nu se câștigă doar când se câștigă.

proxim

Plenitudine de gust,

Amorțeală-n artere,

Protipendada sentimentelor naște rafale,

Iar cursul vag al timpului decade

Din drepturile copilului.

Fără nicio ispită a izbânzii

și cel din urmă suflu al dimineții

face crepuscul dupa orizontul așteptării.

Pe-o peliculă tratată prost

Noaptea din gură spoiește cuvinte,

cuvinte care or să se repete-n niciodată

și nudul infam al vorbelor spuse

va defila sălbatic în cruste pe piele.

te deshidratez în ecouri reci

care-mi zguduie plânsul de tihnă.

te aud printre zambete de zăpezi,

dar nu mai vreau să ningă.

pleacă-mi !

ți-am spus.

și mi te-ai adus...

și mi-ai rămas.

şerbet de mere verzi înroşite

sinapsă
saltimbanc
vendeta
salcie
clepsidră
monoclu
plastilină
solfegiu
tabulatură
şerbet


între cerul gurii tale şi marea mea de noduri din gât
un răsărit dulce face sinapsă cu infinitul iubirii,
iar tu,ca un saltimbanc năucit de înalt
păşeşti pe firul subţire şi mă-ndepărtezi de pământ.

în ce fel de clepsidră ni se zdruncină lumea?
deşerturile plâng ca o salcie pe malul apelor
şi orice zi e doar o notă în plus a solfegiului
cu care mă înveţi să-ţi ating corzile.

trupuri de plastilină în zelul tandreţii
care îşi revendică absenţele îndelungi.
te învăţ fără tabulatură cum să mă cânţi
şi tu orbeşti în lumina nopţilor mele.
mi-aminteşti de îndrăgostiţii cu monoclu
care-şi conturau iubitele de după perdele.
ai tu un fel frumos de a spune totul
şi fiecare clipă de cuvânt e un act de vendetă
împotriva banalului anost al celor de afară,
dar iubitul meu,suntem unul într-altul
aşa cum negreşit se coace iulie în fiecare vară.

trecut extenuat

Sia - Lullaby

Asculta mai multe audio diverse



Urma să-şi dărâme din când în când
podurile palmelor în subsolul minţii ei
atunci când îşi aducea aminte
că n-are cum să uite...

Alesese să nu se întoarcă,
dimineaţa de mâine se-ntâmplase ieri,
timpul nu putea să aibă loc la fel.

Dar da,avea s-o doară în clipire de gând
sau când plia deseori liniştea pe furtună,
s-o usture noaptea,s-o zvânte plânsul,
s-o ardă albastrul mânjit rămas pe mână.

Abjura tăceri în globuri de cristal,
surpa peste buze pământ şi apoi decanta,
nimicul indiferent se ridca la suprafaţă,
vechiul se înnoia mai adânc în ea.


Dar se credea,se credea prin ochii lor
şi se minţea cu adevărul,putea să ignore,
putea să potoloească vulcane,putea să absolve,
Ştia să inducă,ştia să obţină şi să vrea,
Dar nu lăsa să se lase atunci când lăsa...

Aşa se naşte Ona

În dimineaţa tropotului de ceai
şi a ochilor ce nu se pierd de verde,
Ona îşi zămislea pasul în ceaţă,
călcându-şi pe pieptul cald
fără să vadă că visele pier
fără să audă bătăile în geam
şi urletul-hău al lumii din vintre.

Se scotocesc tălpile de drumuri
Mâinile de nesăbuinţă
Cuvintele se leapădă de gând
Inima nu refuză apostazia,
Şi Ona dansează lubric
pe tulpinile florilor de măr.
Ea nu ştie ritmul liniştii,
se astâmpără pasiv şi adânc
doar în notele păcatului...
Nu minte,pledează verosimil.
Nu distruge,grăbeşte doar timpul.

Amiezile ei nu vin niciodată coapte,
Dar buzele ei au deja gust ocru
şi nu se sfiesc să facă abuz de primăveri.

Ona se ascunde cât e ziua de lungă
după feţele vorbelor pe care le scuipă,
înnecându-se cu consoanele seci.
De asta,când se găseşte ceva s-o mire,
ridică semnul de întrebare
şi plânge fericită că poate
respira în voie...

Seara,printre norii defalcaţi de amurg,
Îşi culege rămăşiţele
şi-şi caută deznădăjduită petice pentru surâs.
Eu o văd frământând câte o idee
şi cum adoarme de multe ori nemâncată
pentru că pâinea rămâne nedospită
şi foamea ei se-nfige în fereastră.

Nimic nu-i spune Onei că are din ce trăi şi mâine
şi totuşi,în fiecare noapte,din lacrimile puse la păstrat,
mai năduşeşte câte o speranţă
şi se spânzură senină de ziua următoare.

incipit decembros sau personajul rece

Ludovico Einaudi - Le onde (1996) - ''Questa notte''

Asculta mai multe audio diverse

>


cineva te va uita la un moment dat într-un pahar de vin
te va lăsa să te evapori concupiscent
să năuceşti mădularele minţii
să sedezi cu minuţiozitate răzvrătirile
unui suflet laş,
incapabil să te dea pe gât
ca pe insuportabilul medicament
ca pe indispensabila otravă.

cineva îţi va îndumnezeii demonii
te va face fereastră pentru un număr necunoscut de ziduri
să reduci întunericul la lumină
să spargi de claustrofobie toţi plămânii
cu care nu poţi respira iubire.

cineva te va îneca în zboruri clandestine
te va îmblânzi pe tine şi cobrele tale
cele cu n capete,n limbi şi răsuciri,
ca să te facă să zbieri la joasă altitudine
cu vocea de marmură a mormintelor
unde nimeni nu vine să aducă flori.

cineva îţi va izbii în toate punţiile,
te va transforma într-o insulă ,
iar râurile tale vor curge nestingherite-n jurul tău
clădindu-ţi pustiul în mare,
scufundându-ţi singurătatea-n nisipul
la care nu se ajunge cu talpa
decât în nefiinţă.

cineva...cineva poţi fi chiar tu.

delusion

îngurgitezi fără noimă cuvinte meschine
în amintiri despre
ce ar fi putut să fie iubire.

în câmp deschis ,semantic,
conjug uitarea la toate timpurile.

de tine nu mi-e nicicum,
de tine mi-e ceva.

retrospecţie cu privire la un sine
lăsat în grabă pe la tine,
dar nu acasă,
ci pe străzile unde îmi ţineai adăpost.
n-ai rost,
într-un clocot tardiv de sărut
te-nghesuieşti în mine să fierbi,
dar eu nu am ce să dau peste.

febril,mâinile tale mă caută.
regret,nu mă vor mai scăpa a doua oară.

baliverne cenuşii

nu poţi împăca mai mulţi copii cu o singură jucărie.

un bine fără margini poate fi un rău cumplit.

e o limită destul de fină între compasiune şi repulsie pentru slăbiciuni.

indubitabil,regulile se încalcă doar ca să apară altele noi în faţa cărora eşti nevoit să te supui.

un adio spus prea devreme, nu e decât un "la revedere" amânat.

ca să ştii dacă te mişti,trebuie să ştii dacă ai de unde pleca şi întoarce.

cred că mediocritatea e sumbră, dar se poate trăi orbeşte în lumina întunericului.

când nu mai ştiu să număr,denumesc.

căutăm cuvintele.le afişăm pe cele care încep cu vocală.

mă doare că poţi face atâtea cu tăcerea, mă dezgustă cât de puţin au de spus cuvintele.

caz de nedeterminare pentru infinit ori infinit.

puterea nu ridică, doar amplifică şi micşorează. eu sunt cazul 2.

mă sperie ce nu pot controla,dar şi mai tare să cedez.

eu totuşi mă duc la pescuit iubire, fără să mă uit după ea,fără să arunc plase.

sărutul meu merge pentru băiatul de lângă.

"O iubire adevărată înseamnă să nu poţi gândi contrariul ei."

because there are these few moments, after everyone has left and you are all alone that you start discovering things by exploring your inner depths...one of the most difficult facts to admit is that you are not strong enough not to care about anyone , not to let everything go, not to love anyone. Indeed, solitude helps you get closer to yourself ,but if there`s no one there too, you`ll become just a runabout sailer 'cause being alone in a room is bearable, being lonsome inside your soul hurts ... there`s no place to hide from your thoughts and feelings,sooner or later they will start throbbing into you. First, you are sure you can handle the pain, then you realise you don't know this pain because you have never felt it before, you continue by saying that it has a cure and you are strong enough to get over with it and in the end it is like that : whether you accept it and learn to live with it, or you let it wear you out. Definitely, it is not your case as you do not stumble upon anything and you cannot accept to fall, you gradually become able to send people away of your life with the recklessness of a director who is chosing the actors for his play... and this is correct because there is no room on your stage for others. Suddenly, your pain becomes your strength and you easily get rid of all the impediments, of every possible restraint, of every cause of harm and you are all by yourself, free to follow your way. Your way may be the way of a winner, but the winner is always alone...here is the point when you have to decide what you lose when you win and what you win when you lose. You do not want to feel touched, because you know how hard your skin was burnt, yet you have always liked to be caressed by the flames...

notă afectivă

am măcel în vintre.
sentimente făcute rototol!
mintea-i suflecată până în gât,
dar nu se pune pe treabă
şi inima mănâncă somn prăjit
în dupamiezi iulatice de noiembrie.

pâclă pe căi senzitive,
cred c-o iau pe jos
până la prima intersecţie cu noaptea
care îmi va da un sfat mai bun.

ce frumos era urâtul de care îmi ţineai.

inopinant

ar trebui sa cauți un final la toate? nu.
ar trebui sa te consumi până la ultima fărâmă de energie? NU.
să te dai pe ceva?
să te dai pe nimic?
nu.
să -ți pese?
cât mai puțin.

ne hazardăm. ne aruncăm cu capul înainte știind bine că stâlpul e în față,dar sperând că printr-un miracol ceva supranatural o să ne devieze de la rută.
ne izbim.din plin....
ghinion?
noroc?
de noțiunile astea se folosesc doar cei care caută să se justifice.
a înfrunta? cu ce?cum? nu poate oricine.
eu nu mă justific,mă explic. mie însămi. ca să cresc mare. și cresc mare în fiecare zi.
știu prea bine să fac diferența între cei de ieri,cei de azi și cei de mâine.
lupii își schimbă blana și adaugă din ce în ce mai multe năravuri. prada te satură la un moment dat, obsesia prinderii ei nu te slăbește o clipă.
instinctele locuiesc undeva sub piele, stau la pândă în fiecare bulbuc de sânge ce așteaptă să prindă viață.
când crezi prea mult că ai să reuşeşti,te afli pe muchia de cuţit care te împinge în eroare.

să nu fi înţeles? să-ţi fi scăpat ceva?
din vedere faptul că ţi-a lipsit indiferenţa.
din mână şansa de a fi arătat că îţi pasă.

ce să se repare? ce să se strice? neutralitate? obişnuinţă. nu schimbăm lucrurile pentru că la un moment dat însăşi ordinea devine haos. şi din mândrie pierzi progresiv... acumulezi şi apoi risipă.
să ai tot ce vrei şi să nu te ai pe tine.frustrant.

nu ştii.bine?rău?ei şi? cu astea ce?


ritm delirant. totul e un exercițiu. un exercițiu prin care încerci să te rezolvi. desigur că ai putea să nu ai solutii,să nu ajungi la rezultat... dar ciornele pe care te-ai lucrat pot deveni în timp valoroase...

motion

it`s not what people say,it`s what they do...
trying to pull you out from inside was a mistake I promised myself not to do  again. Wasting energy on forgetting you seemed like a perfect excuse toremain in touch with my dead memories...my neverlasting happiness...
I tried to build castles,not even one lasted...maybe I have to ask myself if there were any castles at all...what if all I imagined was only a big mound of dust confused with the sand...and the sea replaced by all the tears I chocked back. And meanwhile I forgot...I forgot I am supposed to stay strong, to not go wrong, to ignore the cold wind is blowing me up , to swallow the rain that`s falling over me... how to destroy all those walls I put between love and anger?

yes,it was my fault
but I blame you for being this way.

there is so much when you say there`s no more.

aruncatul nimicului

bine,e totuşi bine că mai gândesc înainte să mă las pe mâna tentaţiilor,înainte să mai simt impulsiv pe momentul trecutului,ca un răspuns perlat la întrebarea nimicului...
pentru că uneori îmi vine să dezgrop toate rădăcinile firelor de păr din neputiinţă de altceva... şi neputinţa crede-mă,e peste tot! şi te face mic şi chircit şi întortocheat în jurul axei tale,nici vorbă de zile şi nopţi,o singură ameţitoare noapte...gravitezi în jurul conşiinţei tale,care nu iartă neînduplecata,nu-ţi iartă vrutele şi nevrutele pe care le-ai trântit la nimereala disperării...
nu o să înţelegi pentru că vezi tu,nici eu nu înţeleg prea bine...dar nu cred că e de bine. e un bine stricat şi pus la păstrare sub formă de gol...gol acolo unde răsună vocea ta,gol acolo unde erau cuvintele tale,gol urmele tale pe trupul meu,gol,privirea ta în a mea,gol într-o iarnă de care mi-e frică...şi e un gol care încă respiră şi nu se videază în niciun fel, un gol care nu intră la apă,unul de care nu poţi scăp, pe care nu-l poţi băga sub preş,nu-i poţi face nimic...pentru că e un gol care umple. în principiu pe mine de tine... dar numai de-ar fi numai atât!


ăăăh....şi sunt seri ca astea,după nopţi ca cea trecută şi după perioade ca cele din spate,când răbufneşti...că e sănătos. ca şi cum după ce ai fi umblat prin toate junglele,deşerturile şi munţii pământului,ajungi acasă şi faci o baie caldă...la tine în cadă. dar eu tot simt că încă doar mă spăl pe faţă cu apă de ploaie printr-o văgăună a minţii mele. "acasă"- noţiunea asta mi-a devenit stângace de ceva vreme. mai întâi ştiam ce e ,apoi am negat ceea ce ar fi pututu fi şi i-am dat altă locaţie,urmând ca după să rămân pe drumuri,având însă din nou o tentativă de a pune capul în pământ şi a mă întoarce ispăşită "acasă", dar n-am găsit nimic aşa că iar am risipit şi rătăcit... poate că lumea e acasă...poate că acasă nu e neapărat cineva.

trăim printre n combinaţii posibile,milioane de şanse şi infinit de multe eşuări...neînţelegeri,ambiguităţi...a fi derutat,debusolat,îngrijorat,a fi predispus s-o dai în bară sau să nu-ţi iasă totul aşa cum vrei, nu e decât rutină...

nu.nu văd.şi nu aud.nu pricep.nu pot.nu-mi iese.mă înfurii,dar tac.înghit când ar trebui să scuip şi inspir când ar trebui să dau afară. care parte din "mine" îmi scapă?

păcat.mare păcat că mi-a păsat întotdeauna prea mult de toate.

http://www.youtube.com/watch?v=L7xSofqmHLs

I couldn`t have loved you,unless I gave you up...

just like an old sheet,you crumpled up my heart in your fist
and now there`s no time for turning back...
my feelings are not to be fixed
and I have changed my playlist
to the next track...



http://www.youtube.com/watch?v=1LJtjWIfz_4

întoarcerea la laguna albastră

"în afara lucrurilor pe care le iubim,nu mai reprezentăm nimic"
şi-mi dau seama că ziua în care am să mă nasc pentru ultima dată
e ori îndepărtată,
ori,
n-o să vină niciodată.

dar niciodată e un cuvânt sever şi încărcat de plastic,
e ori casant,
ori fantastic.

însăilez himere din neant,
e ocupaţia mea de bază...
îi judec pe cei care mă rostesc
înainte să mă gândească
şi-mi pare rău de balivernele la care mă rezum,
sunt mai departe de lume
sunt de peste drum,
praf şi seminţe
în acelaşi pumn
de ţărână.

Odată ce prăbuşeşti în mine verile,
odată ce-mi iei apa pentru setea lumii,
entuziasmul meu devine cumpătat ;
refuz să mă bag în pat,
refuz să mă dorm,
refuz să mă torn
în altă formă decât a inimii mele.

emoţii de toamnă

Fotograf: Felicia Simion - www.feliciasimionphotography.com
- www.ineedchemicalx.deviantart.com
Model: Zor de Zi

poem de neidilă

Ne iubim ca două picături de praf,
ce se-mpletesc haotic în lumină,
neştiind că muzica-i acolo
chiar şi când urechile dorm
şi doar ochii stau de veghe.

să lăsăm cuvintele pe mai încolo,
săruturile noastre nu au rimă,
nopţile mele fură glasul tău,
atât de mult începi să-mi fiu
încât visul meu nu mai are somn.

că e luni

şi e toamnă,frig şi anapoda.

"Vă urăsc domnule,pentru că aşa aţi vrut-o ; dar vă urăsc cu pasiunea celui care încă ar fi putut să vă iubească dacă aţi fi dorit-o" Rouseseau


pe-o astfel de vreme îndărătnică toate iluziile pe care ţi le-ai putea face ajung să se plătească. pui totul la bătaie ca să pierzi totul,pentru că altă cale nu e.vrei să scapi,să te descotoroseşti,aşa că îţi astupi urechile,îţi fereşti ochi şi totul se învârte delirant înuntrul minţii tale ; nici somnul nu îţi mai e somn de la o vreme, e ceva mai mult decât o închidere de pleoape şi cu mult mai puţin decât o amorţire binefăcătoare pentru că visele te zvârcolesc de pe o parte pe alta şi nu îţi dau pace, îţi schimbi locul,dar în tine nu se schimbă nimic. în tine trăieşte ceva ce nu are legătură cu ce se întâmplă în afară. uneori te întrebi dacă n-ai crescut cumva în tine un tu prizonier între pereţii pieptului care se zbate să iasă şi să te devoreze . năucit de trecerea asta bezmetică a timpului,căruia apropo, încă nu i-ai găsit nicio definiţie şi niciun sens, continui să faci tumbe de pe azi pe mâine , să îţi cârpeşti din zdrenţele alea de sentimente ca să îţi ţină de cald până într-o primăvară îndepărtată. parcă era bine cândva şi parcă e bine şi acum,doar că undeva ceva îţi scapă...iar asta te roade şi te frământă,te consumă şi te arde. nimeni nu înţelege şi nici măcar tu nu o poţi face,îţi reproşezi că nu ai avut curajul de a pierde şi nu te-ai bucurat deloc atunci când ai câştigat ce pierdusei. nu-ţi foloseşte la nimic mândria,era cu mult mai sănătos să laşi de la tine din când în când. te-ai trişat pe tine când a fost vorba să dai cărţile pe faţă şi-ai ieşit din joc. ai vrea desigur să nu fi singură în toată treaba asta, te-ar consola să ştii că în prelungirea gândurilor tale vin grijile unui alt suflet,dar nu ţi-a trecut prin cap că ai putea să laşi loc de ceva atunci când ai zdorbit impulsiv totul în picioare de ciudă. degeaba,tu...tu nu poţi să arunci cu pietre şi apoi să vindeci rănile făcute.tu nu renunţi niciodată să ţii la tot,fie iubire,fie supărare şi întotdeauna când începi ceva,rar te opreşti... infinit deci?! imposibil

chiriloLESSemnificativ

acum ştiu că în colţul stâng de zâmbet purtai o grimasă,
că pe caldarâmul privirii tale şedea un gândac,
că mi-ai surzit toate urechile de ac
şi m-ai trântit pe masă
la disecat.

ştiu că ai scos totul din mine şi l-ai pus la loc,
într-o altă ordine de idei,
într-o entropie anevoioasă,
ştiu că te-ai abandonat din mine,
că te-am trimis devreme acasă.
sincer,eram sătulă,
de mură-n gură
şi dus cu zăhărelul la plimbat.
nu,nu puteam fi siropoşi,
plus că eu vroiam clătite,
tu-mi dădeai gogoşi
pe nesimţite.

şi-apoi,pot eu să vorbesc despre noi?
la drept tăcând?
m-aş împiedica de-un stâng
cam strâmb de cuvânt.
noţiunea aia era un singular plural
în care nu încăpea nicicum un doi.



nu mi-au scăpat gâtul din gheare,
nici teama scursă-n picioare,
nici tremuratul de buză plângând,
nici tu din fiecare gând.

pueril,
m-amestec inutil
neomogen,
uit să mă chem
după cum m-ai numit.


ştiu că nu totul trebuie să aibe sens,
că cineva găseşte o logică oricum,
evit să punctez ca să mă opresc din mers,
mint că nu ard până nu mă văd scrum,
exclam în întrebare cu cratimă lângă,
tu ştii că ţi-am făcut albastrul să plângă.

pentru ce nu mai are rost
rămâne câte-un prost,
în post
să ţină post
pe post
de post
...
mai departe,
dorul
şi
să ne fie de bine!
scrie pe mine,
acolo unde ţi-ai înfipt cursorul...

te aduc aminte în uitare

Mă vei şterge în culori adânci,
din care-ţi va fi frică să muşti,
în care ai să te-mpiedici
şi-ai să-ţi juleşti uitarea.

Mă vei rezuma la puţin,
cea care am fost îţi va fi
sechestrată în eul tău pierdut.
recunosc,
am fost la locul crimei
când s-au defrişat înţelesurile.

Mă vei dezrobi de lumină,
pe-o muchie subţire
îmi vei da brânci
în întunericul din tine
la care mărturisesc,
am adăugat câteva nopţi
fără nicio remuşcare.


MĂ vei sigila permeabil,
îţi vei dezrădăcina ploile
şi-ai să le pui să-mi ningă
cu frunze albastre...
toamnele noastre
n-au coincis niciodată,
cum nici noi de altfel
nu ne-am suprapus.

macroscopic

suspiciuni pe buze târzii,
gene-n vene,
clipeşti alene
şi-mi vii
în sânge,
iar frigul tău cald strânge
acolo unde mi te-ngemănezi...
n-ai nevoie de ochi să mă vezi.





amândoi mă vrem.
amândoi te vrem.
pe amândoi ne vrea cineva?

eşti un eu din mine,
iar eu câte un eu din toţi,
toţi câte un sine din tine...
de ce cauţi lumea în mine,
când o ai în tine însuţi?
eu de ce am căutat lumea
şi n-am ajuns la tine
mai devreme?
câte vise ai pus să mă cheme?

din câte părţi m-ai dat la o parte,
din câţi de aproape te-am ajuns
în departe...?

liniar,
coincidem nepunctual
într-o toamnă care trebuia
se se fi împrimăverit de mult...

de mult în ciorne

şi la urma urmei unde vrei să ajungem?
uitarea e deja achitată pentru noi.
nepăsarea s-a închiriat de mult.
cred că şi ura au luat-o alţii înaintea noastră.
am sunat să întreb de loc de veci,
avem cazierul plin de îngeri,
nu ne acceptă.
singurătatea nu se desparte în noi,
2 nu se divide cu unul aici,
mi-e teamă că dăm mereu cu rest,
un rest de gust,de senzaţie,de amintire...

situaţiile normale sunt rezervate.
noi avem ceva cu atipicul,
se lipeşte de noi magnetic.
scăparea nu mai are uşiţe,
tunelele au pană de curent,
nu-mi place busola întoarsă pe dos.

în gramatica mea nu există reguli
de conjugare a iubirii la trecut.

despre azi

de-un sărut nimfoman după soare
s-atârnă şesurile reci ale vântului,
care leagă la ochi şirea
deşirată-n gânduri,
deloc cervicale.


şi ea-şi culcă nimicul
în pântecul frigului
şi strânge,
din frunte,
din buze,
din dinţi,
din ochi,
din haine,
din dor,
din lucruri,
din ploi,
din vise
şi pleacă.



la miazănoapte de veri,
privirea-i deşartă
şi pasul îi tremură,
şi inima îi tremură,
şi pleoapa stângă mai mereu
se arată sceptică.

escaladează răul,
chingile o fărâmă de obscur
pe-o dungă de orizont,
suflă temeinic prăpăstii,
dar surâsul ei cade
întotdeauna pe vârfuri.

haos paşnic

mă pregătesc să te dezvolt,
înăuntrul minţii mele creşti
plasmatic şi incoerent,
delir de gene umede
pictate absent
pe ochii de sprânceană
şi vis de coşmar,
nu te mai am.

nu te mai am,
dar o să.
o să tot.
din tot ce vreau,
ai să-mi fi,
o interminabilă enumerare,
de substantive,
adjective,
de punct,
de întrebare,
te exclam,
te am.


nu te mai ştiu,
dar o să te cunosc
mai devreme după târziu
şi-are să-mi pară neanotimp
pe umbra aia de nisip
în care am să-ţi cioplesc
portretul cald,
din nume de taine,
la care am să alerg
şi-am să cad,
cu inima în palme.

din gol ai să mă umpli,
din cer ai să mă cerni.

exerciţiu de scris

dau teme,dar eu uit să le fac pe ale mele. de fapt,câte din lucrurile pe care avem tendinţa să le cerem celorlalţi le cerem şi de la noi înşine întâi?
mi se spune că scriu frumos despre tine,oricare tine ai fi. mi se spune că amestec cuvintele într-o combinaţie reuşită,dar trebuie să se stea pe lângă mine ca să poate fi puse în ordine,iar eu lângă mine nu las pe toată lumea;în concluzie,nu pot să scriu pentru toată lumea. mi se spune că simt acut tot ce respiră şi mă atinge şi că sunt irecuperabil sensibilă.cel mai probabil! mi se spune adesea cine sunt,dar eu încă nu am aflat.eu nu pot spune despre mine cine sunt,în schimb mă pot identifica în ea,în el,în ei,în noi,în toată lumea. şi acum revenind,dacă nu scriu pentru toată lumea şi eu sunt toată lumea, nu scriu pentru mine? contradicţie. ce e fals aici? tot. ba scriu pentru mine,pentru mine în primul rând,căci ce nu mai încape în mintea mea înţesată cu idei,în pieptul meu aglomerat cu bătăi şi în degetele mele pline de năbădăi,se revarsă aici. ca să revenim la eu,eu cea de sine,există atâtea versiuni de mine câţi de voi există în timpi diferiţi şi asta e al naibii de fascinant şi haotic. de regulă,caut oamenii care să mă aşeze în banca mea,să mă facă să tac pentru că spun lucruri cu mult mai grozave decât le-aş putea eu imagina sau să vorbesc pentru că îmi dezleagă inima şi gândirea de şireturi. uneori îmi închipui că în majoritatea timpului fac multe,alteori ştiu clar că poate doar mă lălăiesc la nesfârşit cu o succesiune de nopţi şi zori şi zile care mă pun în faţa aceleiaşi vieţi pe care iubesc s-o sorb din plin ,ca pe ceaiul meu preferat în serile de iarnă când mă întorc îngheţată de afară. sunt atâta chichiţe pe care îmi place să le caut,să le zic,să le simt,să le ascund,să le prind, să le împart,încât cu fiecare clipă ce trece îmi scriu povestea cu mărunţişuri cât mai delicioase de adus aminte după. care după? nu ştiu,îmi imaginez c-am să cresc mare şi eventual(dacă mă hotărăsc că vreau) bătrână şi are să-mi placă să-mi iau sufletul la depănat de amintiri,să trag o linie strâmbă(pentru că eu nu fac niciodată ceva drept) şi să fac bilanţ : pentru fiecare plus de iubire,câte un minus de dezamăgire,pentru fiecare strop de fericire,câteun vărsat de lacrimi,pentru atâtea veri dulci zmeoase,atâtea toamne reci şi uscate,pentru atâţia ei care au fost,tot atâţia care au plecat şi nu a mai trebuit să se întoarcă,pentru fiecare vis înalt,câte o cădere liberă,pentru fiecare uşurare,câte un oftat prelung,pentru fiecare zi plină,câte una de boemie,poezie,stat în fereastră, pentru fiecare fugă şi nelinişte,câte o plimbare cu sinele în tihnă, pentru fiecare despărţire şi resentiment, câte o vorbă bună şi niciun regret.

oamenii de lângă mine reuşesc uneori să mă suporte aşa cum poate nici eu nu o reuşesc. oamenii de lângă mine sunt încă frumoşi şi de asta încă am mare poftă să îi iubesc şi pe următorii care încă aşteaptă la coadă să intre în viaţa mea. ştiu,ştiu că există e indispensabil urâtul şi cunosc suficient de multe feţe pe care le-aş muta la spate doar ca să feresc planeta de poluare vizuală,doar că probabil aşa cum au filozofat înaintea mea toţi gânditorii Pământului,răul e un strict necesar. mi-am promis de multă vreme c-o să fiu suficient de surdă ca să nu aud ce nu-mi foloseşte, de ajuns de oarbă ca să-mi scape ceea ce m-ar încărca pe retină inutil şi c-o să aleg să bag mâna în foc de fiecare dată pentru ceea ce vreau să cred cu adevărat. sună deja basmatic,dar îmi propun să nu judec şi să mă las cât mai puţin judecată. am un singur căpătâi,ăla pe care-mi pun capul să doarmă şi să construiască vise,în rest toate instinctele şi dorinţele din mine nu şi-au găsit unul. momentan nu am asmuţită nici pofta de a ţipa din rărunchi toate prostiile asupra cărora deţin drept de debitare, nici nemărginita plăcere de a filtra prin ţesuturi senzoriale,cardiace şi nervoase tot ce se întâmplă pe aici...în praful ăsta cosmic de baliverne,numit lume.


e atât de mult totul şi de simplu şi de bun.
chiar dacă totul e doar nimic
şi nimicul e mai ceva decât imposibilul.

poate ultima

iar acum,ca un biet olog ce-şi târăşte membrul amputat,
conştient că nu va mai putea călca în el niciodată,
îmi şchiopătez sufletul dintr-o uitare în alta.

iar acum,până şi albastrul tău îl văd infirm
şi tulburat de piazme grele verzi
şi mi-eşti iremediabil rece în privire.

şi numai somnul îmi mai ştie încă
zilele în care am visat că-ţi sunt deplină
şi nopţile în care mi-am ştiut că nu,
clipele în care te-am văzut deplin
şi răsclipele în care ştiam că nu eşti tu.

n-ai fost decât o idee încropită din altele,
care la rândul lor erau peticite cu zbor,
pulbere,vânt şi apă...
cu tine n-am plămădit nimic,
din tine n-au ieşit castele,
în tine nu s-au ascuns decât dorinţele
şi nu şi-au găsit loc să se astâmpere...
pe tine nu s-au oprit buzele mele
decât în treacăt,ca să plăsmuiască
o poveste de iubire ştirbă,
pe care azi nu mai ştiu s-o spun
şi-al cărei titlu nu l-am ştiut vreodată...

noi doi ne-am însemnat cândva ceva?
minciuni pe piele,pe retină şi pe gând.
nu ţi-am fost,nici nu-ţi sunt.





Muse - "Falling away with you"
Asculta mai multe audio diverse

simte-te!

ce faci suflete?
te întreb dintotdeauna
şi parcă aştepţi un niciodată
să-mi răspunzi.
s-a rupt oare legătura
sau ochii ţi-s acum mai surzi?
mai surzi şi mai căprui,
mai cafenii şi amărui,
mai adânci şi mai pustii...
se umple lumea de prostii
şi tu te sufoci arzând.
unde îmi eşti?
unde îţi sunt?
suflet nătâng.

mi-e frică să te pierd şi şi mai mare frică să o fi făcut deja...şi groază să se fi întâmplat asta chiar sub ochii mei, mai puţin căprui ca ai tăi şi poate la fel de surzi. Mă rod cuvintele pe care ţi le-am pus în braţe, cu care ţi-am făcut aţă pt zmeie, mă doare că ai devenit femeie, puţin înainte de vreme şi fără să fi fost a nimănui,mă dor visele pentru care ai patimi, mă ustură privirile care îţi plâng fără lacrimi, mă dori tu aşa cum eşti, când eviţi să zâmbeşti. Nu pot,îmi pică mâinile şi pic eu toată,dacă te văd pe tine scăpată acolo,în vâltoarea aia de oameni care nu sunt de tine, în cavalcada aia de cobre senile pe care nu le poţi ameţii cântându-le iubire ... şi mi-e ciudă că te retragi în spatele unor sentimente pe care le gravezi temeinic în coduri indescifrabile, mi-e ciudă că îi laşi să te înţeleagă pe suprafeţe patinabile din tine,iar pe dinăuntru te neînţelegi în cheaguri mari de răzvrătire...mi-e ciudă că te renegi şi crezi că alegi lâsând totul la întâmplare.... Unde are loc în tine atâta timp netrecut încă şi cât crezi că o să-ţi mai ajungă nimcul ca să te hrănească? Unde laşi să-ţi crească atâtea iluzii copile, pe cine consumi atâta simţire ?Unde ţi-e verdele pentru care ai plătit atâta veri, unde ţi-s fluturii pe care nu-i lăsai să stea din bătaie? În ce abisuri te claustrezi, pentru care pământuri pici atâta ploaie? din ce cădere nu te poţi opri? câte din câte ţi le uiţi le mai ştii?

Şi nu e toamna casa în care să te pui la adăpost...şi nu e vremea să-ţi culci stelele în noroaie...

să-mi spui câte nopţi mai ai de gând să înghiţi,câte clipe îţi mai minţi, de câţi zori de zi mai fugi...! spune-mi suflete,în care dimineaţă mi te dai la loc în viaţă!

n-am încă titluri

Am poveşti de adormit nelinişti pentru sinusurile tale cotropite de răceală ; dacă le convingi să mă inspire,promit că nu mai las niciodată aerul să-mi sesizeze absenţa şi să se golească. Vino să te culci în realitatea mea... capul tău în poala iluziilor mele dezpietrificate, mâinile tale răsfirate să-mi cotrobăie părul după perne sub care să-ţi ascunzi toate zâmbetele pentru care vrei "bună dimineaţa",buzele tale să-şi întindă aşternutul în urechile mele chioare,iar glasul tău să-mi coase leagăne pentru fiecare cântec...
Pentru că ai fost cu mine din prima noapte din prima zi şi în căuşul pleoapelor mele te-am crescut să-ncapi bine în buzunarul din piept.
Şi cum ai adus tu zori de zi zorului însăşi?
Şi cum suflii tu în valuri marea pe gâtul meu şi se prelinge prin tunelul de vertebre şi îmi spumegă pe tălpi?
Şi cum o să-ţi căptuşeşti braţele pe trupul meu ca să nu mai trăiesc cu toamna-n sân să nu-mi pice frunzele?


Degetele tale s-au încârdăşit pe bune cu ale mele.
Privirea ta se dilată blând pe retina mea
şi gura-mi pare să-i preia conturul...
în ce formă urmează să mă torni,
nu se ştie încă.

N-ai idee cât de greu se scrie despre tine. Mă-mpotmolesc la fiecare literă,mă bufnesc de fiecare cuvânt...în toamna asta când ne mai vedem,să mă-nveţi şi pe mine cum se vorbeşte şi cântă şi se simte,că eu nu mai ştiu. Ştiu doar că am un zâmbet care ţi-e fidel dimineaţă şi te caută până la urechi,acolo unde îmi şopteşti toată îndrăgosteala lumii. Ştiu că ai ape adânci unde poţi face focul din verzi şi uscate,toate din cele câte ne tăcem. Ştiu că începe să-mi fie cald în preajma privirii tale şi se simte când mă îndepărtez. Ştiu că lumea se-ntreabă de unde şi până unde, eu răspund:de la tine şi până la mine. Ştiu că nu te ştiu,dar te criptez sârguincios ca să am de unde să te aflu. Mă dezlegi de ieri, iar eu îţi dezleg în schimb mâinile de emoţii şi buzele de înţelesuri. Cred şi cercetez. Te iau pe ghicite,după nerostite şi din auzite. Te iau după mine de acum peste tot.

în ton

"eu trebuie să uit pentru a fi eu însumi pentru a
începe de undeva pentru a mă începe trebuie să-l uit
pe cel care am fost fără să fiu trebuie să fiu fiind trebuie să uit
ceea ce ştiu trebuie să ştiu că nu voi şti nimic niciodată

şi de la ceea ce se vede şi nu există până la ceea ce
nu se vede dar există eu trebuie să uit totul şi nu e uşor
e un fel de lethe în care trebuie să mă îmbăiez zilnic
un fel de alzheimer controlat un fel de du-te vino prin neant

numai cuvintele nu pot să le uit
numai dragostea nu o pot uita
şi încep să fiu

prin cuvintele pe care ţi le spun de-acum
şi încep să fiu prin dragostea
care cu noi începe"

Nicolae Silade

două puncte se dau la un ics

Cred că te izvorăsc,
în ţăndări mari de dezminţire.
nu te mai neg,
eşti prea aproape.
cald.

numele tău rimează aici.
cel puţin pentru mine...

te presimt,te sper.
într-o gămălie de ac,
îţi îndes un capăt de cer.
vreau să-mi croieşti,
aşa cum te pricepi,
inima.

să nu mă întrebi de măsură,
îmi vine bine a ta...
sau mai bine,
hai fără!
fără de ea,
fără de tot,
doar un mine de tine
şi un tu de eu.
mi-eşti călin,
luceafăr
sau zmeu?



nu ştiu să desenez,
dar desenez.
şi nu ştiu să cânt,
dar cânt.
nu ştiu să scriu,
dar buchisesc.
nu ştiu să vorbesc,
dar îndrug,
nu ştiu să mai ascund,
mi te arăt
şi râd
şi plâng.

rod

mă caţăr.
mă caţăr spre rădăcinile unui zbor întrerupt.
te caut
şi nu sunt.
am picioarele duse la alergat în cer.
nu te auzi
şi mă chem.


şi-mi pare că e mult
până în mai bine.
e mai mărunt de eu
şi prea plin de tine.

găselniţe sunt în ochii tăi-
încă m-ating cu dinţii,
încă mă lasă să scap.
nu ţi-am dat din piele
şi totuşi nu te mai încap.

nu mă consum să te uit,
mai ai din mine puţin.
grăbeşte-te să pleci,
am să mă ţin să nu vin.

nisam

de două ori pe zi
îmi furai oglinzile
şi mă minţeai că sunt frumoasă.


lâsând asta la o parte,
partea aia care nu mi s-a dat
mai niciodată de acum încolo,
am nesentimente necuvântătoare.
am uşa stricată,
broasca disecată
şi cheia la nimeni.
cum s-ajung la suflet?

că-mi vine să tac
de câte gândesc
şi-mi vine să nu ştiu ce
când nu ştiu cum.

lucid,
translucid,
stupid.
mi-e capul crăpat
într-un perfect intact
morman de derivaţii.


se întâmplă să aberez,
aşa ca acum
şi-mi vine chef de ploaie
ca să deretic ochii.
lacrimi nu am...
s-au vândut.

Fii atent că mi-am minţit nopţile
cu vorbele tale ticluite şi pline...
mi-am secat cu ele nesomnul
în penumbre goale şi grele.

!

şi nu regret,nu,
doar că nu-mi pot obişnui nopţile
să suporte adevărul...
se apucă şi te visează amar
în dimineţi zvârcolite-n cearşafuri
din care-mi vine fiere
să mă trezesc la realitate.

...

nu că te-aş vrea,
nu că nu te-aş putea primi,
ci doar că e mai bine şi prefer
să nu te mai întorci când dorm,
să fi plecat când am ochii deschişi.
!

după mult

Întomnez
pe-un fir de apă
cu care îmi sugrum surâsul.

Ceaţa
îmi buchiseşte săruturi
care mă adulmecă-n niciunde.

Ofilesc
garduri întregi de veri
de pe care au zburat toate păsările.

Visele
sunt pline de ploaie,
răzătoarea de stele-i stricată.

Mimez
mersul pe aerul liniat,
mi se împleticesc în ochi crengile.

Inimile
au nevoie să fie de brad
ca să nu-şi îngroape frunţile-n pământ.

Plăsmuiesc
scenarii de idei lanţ
pe care vântul le scoate din montaj.

Străzile
pălesc încet în doruri
care se-ntind boem spre nicăieri.

Catadicsesc
iubirile să plece departe,
în ţările încălzite-n sân de trecut.


Păşesc
tăceri bătătorite aspru
pe răni ce nu prind coajă-n brumă.

Neajunsul
e că acolo unde cad norii
eu nu mai pot nicicum să lăcrimez.

nicidecum uitare

"Fericire-i când puiul de om
Vrea în brate si moare de somn..."

atâta vreme cât sunt copil,
nu plătesc ratele la timp
sau timpul în rate.
am plâns la un coşmar,
căscat din nimic,
în care-mi vedeam
visele încătuşate
şi mi-am promis c-am
să mă culc mereu cu mâinile curate!

jucam şotron într-o zi în grădină,
c-un picior sărind pe umbre
şi cu amândouă în lumină
şi-am sărit mult peste linia de 10
era a nu ştiu câta vară
când făceam asta din neatenţie,
dar n-a mai mers,
m-au dat afară
şi nu puteam înţelege
de ce nu mai aveam voie la joacă,
eu eram împinsă din loc,
iar ei abia învăţau să meargă...

mama a început să plângă tare
spunea că nu va rezista să mă vadă
închisă în libertate.
eu îmi dădeam ochii peste cap
şi-mi lipeam tălpile pe spate,
vroiam să alerg,
vroiam să plec de acasă,
dar departe de mama,
nimeni nu m-a mai chemat la masă.


tata m-a tras de mânecă
şi mi-a vârât ceva în dinţi.
îmi spunea c-o să-nvăţ să muşc
şi-o să-mi ascund ochii cuminţi
după lentile de vitirol,
c-o să-mi placă să sfâşii,
c-am să pic şi-am să dobor.
a scos tabla lui de şah din sertar,
mi-a desenat pătrăţele pe piept
şi mi-a turnat vină în pahar...
spunea ceva despre meseria de om,
despre titlul de"mare"
c-o să-mi trebuiască mult nesomn
pentru fiecare culcare.

mi-au luat jucăriile,
mi le-au dat pe-un pumn de sfori
şi m-au legat de mâini şi de picioare,
uneori când mă uitam în oglindă
asemănarea între mine şi o păpuşă
se dovedea izbitoare.
atunci m-am speriat,
m-am pus rău pe plâns,
jocul ăsta din afara jocului era mai strâns.


nu mai ştiu ce am făcut cu lacrimile,
erau grele în bagaj,
nu le puteam lua după mine pe drum,
cineva mi-a spus să le fac scrum
şi să încep să le presar de cum ies pe uşă,
spunea el că într-un fel
copilăria rămâne doar o cărare de cenuşă
spre o casă în care nu te întorci,
dar trebuie să ştii unde rămâne,
spunea el despre amintiri
că trebuie să le păstrez de bune.

negru

Ştiu că nu e deloc uşor.De fapt iartă-mă,ţi-e chiar imposibil,ţi-e peste poate şi nimeni nu pare să observe asta. Ei sunt ocupaţi,au propriile lor feţe de spate de purtat toată ziua şi sute altele de rezervă,iar tu nu te mai poţi da nici pe o picătură de apă căci ţi-ai ajuns la fundul paharului. Îţi vine să te îneci într-o pernă şi să-i trimiţi pe toţi la naiba că parcă ai neglijat-o cu marfa în ultima vreme. Ai putea să urlii cu unghiile scrijelind pereţii,dar asta nu ajută prea mult nimicul din tine să se verse. De data asta ţi-ai dat stomacul peste cap,viaţa peste cap şi lumea şi totul,netotul, da da da,e doar o senzaţie temporară exagerată care o să treacă,dar te roade înăuntrul capului tău cu dinţi sârguincioşi de şobolan. Până şi încercarea de a gândi devine un efort supraomenesc şi nici nu poţi să te încumeţi să faci asta în halul de haos în care îţi arunci scârbit umbra existenţei tale efemere şi ea ce-i drept. Noaptea îţi e scârbă să adormi doar la simpla închipuire a viselor tale în care viitorul îţi persiflează un zâmbet de-a dreptul jegos de ironic, aşa că petreci în nesomn o disperare mocnită ce-ţi năuceşte venele. Ar părea că tot setul e complet pentru ca peisajul tău să devină de-a dreptul demn de-o descripţie dramatică,dar nu,te înşeli! Nici pentru prima,nici pentru ultima dată. Că viaţa ta n-a fost oricum decât o serie interminabilă de erori făcute voit pentru care acum plăteşti cu mult şi îndesat. Cireaşa de pe tort e chiar ultimul stâlp care te mai susţinea şi care se prăbuşeşte în necunoscut,aşa că te dărâmi şi habar nu ai ce ai putea face cu ruinele din tine. Lumea spune că oamenii puternici au slăbiciuni fatale, eu zic doar că oamenii puternici nu sunt făcuţi să îndure dizgraţia necontrolului.



Asculta mai multe audio Muzica

netitlu din titluri

Dacă ne-am apuca să numărăm infinitul oare câţi de noi am găsi? Dacă luând-o pe sărite am lăsa neatinse câteva feţe, cu cât am ieşi pe minus?

Cineva la un moment dat ne pune filmele pe stop,arătându-ne în legitimă apărare "THE END+ul" ăla clişeic,dar diferit pentru fiecare în parte. Uneori chemăm finalul sau chiar ni-l dorim, alteori refuzăm să-l accceptăm sau să-l primim, dar oare cum poţi pune o pauză pe pauză?

Am învăţat atât de tare să respir prin apă încât aş putea să mă înec cu aer. Am învăţat atâtea despre pietre încât nisipul mă năuceşte cu multitudinea de grăunte dure...şi totuşi,în timp ce pietrele dor, nisipul anihilează.

Uneori mă îmbrac pe dos cu visele,semn că vremea în mine se schimbă. Până în momentul de faţă nu am găsit o logică pentru care cerul să nu fie pământ şi pământul cer. Da...oare cum ar fi facă ne-am plimba pe nori şi ne-am izbi capul de stânci? N-ar fi mai bine aşa? Norii nu te dor,nu te obosesc,ar fi oprtuni pentru fuga tălpilor noastre, iar pământul ar fi ideal pentru că numai loviturile de el ne-ar forţasă deschidem rănile realităţii. Un amalgam cumplit de zboruri şi prăbuşiri ne e viaţa.Ca să te ridici îţi trebuie aripi şi avânt, de căzut e atât de simplu: o poţi face fără niciun ajutor,ba` chiar accelerat de-o gravitaţie imuabilă.


Negrul ascunde un nimic ostil şi sălbatic ce rupe în bucăţi ce prinde, pe când albul dezveleşte un nimic inofensiv,golul ca o îmbrăţişare caldă a umplerii...de asta atunci când vrei să găseşti echilibrul străpungi bezna cu lumină,iar luminii îi dai umbră.

Şi limita asta între bine şi rău, pe care o treci de atâtea ori în cunoştiinţă de cauză nu,nu e decât o muchie de cuţit în care te mai tai din când în când,uneori atât de adânc încât îţi sângerează până şi privirea. Între a ştii ce faci şi a face ce ştii e-o mare planetară de traversat. Între a ştii ce e bine şi a face ce e rău e o punte uşor de trecut pentru că aziul e un comprimis,o încercare,un impuls, mâinele doar un plan îndepărtat,iar ierul doar o înghiţire de sine,astfel încât că n-ai loc în trilogia asta să faci cu adevărat ce vrei. E doar o totală derivă ce te-mpinge de la spate chiar dacă braţele tale se chinuiesc să imprime propria lor voinţă direct vâslelor. Minusculul pesimism din mine îmi spune că în definitiv ajungem cu toţii nişte epave,resturi de pânze făcute cârpe,suflete eşuate la câte un mal, iar un mal este o binecuvântare sau o eliberare căci nu toate valurile au căpătâi,atât de prea multe se sparg în largul necunoscutului sărut al plajei.

Fiecare clipă e-o ciornă ce devine în următoare secundă pagină de carte şi cartea asta suferă atâtea mutilări la citire,câte perechi de ochi există,căci realitatea o trăim împreună,dar ne-o posedăm fiecare în parte.

E-ntotdeauna ceva în noi ce supravieţuieşte amniotic înăuntrul nostru şi nu poate în afară: inima...şi dacă pentru o clipă am deconecta-o de la simţiri, s-ar sufoca în amorţeala aia străină. Şi totuşi parcă sunt părţi din noi care rezistă destul de bine şi departe de eurile din piept, iar lipsa lor ne dezintegrează crud : ele sunt oamenii pe care îi iubim şi ale căror corzi se-ntind uneori până spre abisuri de neatins şi uitând să se dezlege din nodul făcut de stâlpii casei părăsite ,dispariţiile se fac cu tot cu suflete rupte în carne vie franujuri.


Ceea ce am scris mai sus a izbucnit dintr-o durere pe care o resimt,o confuzie care mă ameţeşte, o repulsie acră. durere...şi poate dor...

a-MARE

te-am scăpat printre degete.
nisipul zemos ce mi-ai fost
s-a zaharisit pe buze însetate.
înfruptările tale au fost mai degrabă
nişte glume inoportune la adresa
necunoscutului din noi.


mi te-ai adus aminte,
în folie albastră,
c-un zâmbet claustrat în iulie.
am dat cu zarul străzile la rând,
urma să te nimeresc cu intenţie,
să-mi regăsesc braţele amorţite
în coastele tale blânzi.
am şterpelit zâmbetele lucide
şi ţi-am descusut pliurile pielii.
ţi-era rânced gâtul de-atâta vară
insolent de nudă -
ochii tăi se-mpleticeau chirilic
în lascivităţi tăcute
îmi îndoiam pasul după glasul tău.


mă dau pe-o vişină coaptă bine.
mă guşti deplin fără dinţi,
sărutul meu rămâne sâmbure
şi-ţi încolţeşte marea
pe locul indicat de umbra ta
în palmele trupului meu.