netitlu din titluri

Dacă ne-am apuca să numărăm infinitul oare câţi de noi am găsi? Dacă luând-o pe sărite am lăsa neatinse câteva feţe, cu cât am ieşi pe minus?

Cineva la un moment dat ne pune filmele pe stop,arătându-ne în legitimă apărare "THE END+ul" ăla clişeic,dar diferit pentru fiecare în parte. Uneori chemăm finalul sau chiar ni-l dorim, alteori refuzăm să-l accceptăm sau să-l primim, dar oare cum poţi pune o pauză pe pauză?

Am învăţat atât de tare să respir prin apă încât aş putea să mă înec cu aer. Am învăţat atâtea despre pietre încât nisipul mă năuceşte cu multitudinea de grăunte dure...şi totuşi,în timp ce pietrele dor, nisipul anihilează.

Uneori mă îmbrac pe dos cu visele,semn că vremea în mine se schimbă. Până în momentul de faţă nu am găsit o logică pentru care cerul să nu fie pământ şi pământul cer. Da...oare cum ar fi facă ne-am plimba pe nori şi ne-am izbi capul de stânci? N-ar fi mai bine aşa? Norii nu te dor,nu te obosesc,ar fi oprtuni pentru fuga tălpilor noastre, iar pământul ar fi ideal pentru că numai loviturile de el ne-ar forţasă deschidem rănile realităţii. Un amalgam cumplit de zboruri şi prăbuşiri ne e viaţa.Ca să te ridici îţi trebuie aripi şi avânt, de căzut e atât de simplu: o poţi face fără niciun ajutor,ba` chiar accelerat de-o gravitaţie imuabilă.


Negrul ascunde un nimic ostil şi sălbatic ce rupe în bucăţi ce prinde, pe când albul dezveleşte un nimic inofensiv,golul ca o îmbrăţişare caldă a umplerii...de asta atunci când vrei să găseşti echilibrul străpungi bezna cu lumină,iar luminii îi dai umbră.

Şi limita asta între bine şi rău, pe care o treci de atâtea ori în cunoştiinţă de cauză nu,nu e decât o muchie de cuţit în care te mai tai din când în când,uneori atât de adânc încât îţi sângerează până şi privirea. Între a ştii ce faci şi a face ce ştii e-o mare planetară de traversat. Între a ştii ce e bine şi a face ce e rău e o punte uşor de trecut pentru că aziul e un comprimis,o încercare,un impuls, mâinele doar un plan îndepărtat,iar ierul doar o înghiţire de sine,astfel încât că n-ai loc în trilogia asta să faci cu adevărat ce vrei. E doar o totală derivă ce te-mpinge de la spate chiar dacă braţele tale se chinuiesc să imprime propria lor voinţă direct vâslelor. Minusculul pesimism din mine îmi spune că în definitiv ajungem cu toţii nişte epave,resturi de pânze făcute cârpe,suflete eşuate la câte un mal, iar un mal este o binecuvântare sau o eliberare căci nu toate valurile au căpătâi,atât de prea multe se sparg în largul necunoscutului sărut al plajei.

Fiecare clipă e-o ciornă ce devine în următoare secundă pagină de carte şi cartea asta suferă atâtea mutilări la citire,câte perechi de ochi există,căci realitatea o trăim împreună,dar ne-o posedăm fiecare în parte.

E-ntotdeauna ceva în noi ce supravieţuieşte amniotic înăuntrul nostru şi nu poate în afară: inima...şi dacă pentru o clipă am deconecta-o de la simţiri, s-ar sufoca în amorţeala aia străină. Şi totuşi parcă sunt părţi din noi care rezistă destul de bine şi departe de eurile din piept, iar lipsa lor ne dezintegrează crud : ele sunt oamenii pe care îi iubim şi ale căror corzi se-ntind uneori până spre abisuri de neatins şi uitând să se dezlege din nodul făcut de stâlpii casei părăsite ,dispariţiile se fac cu tot cu suflete rupte în carne vie franujuri.


Ceea ce am scris mai sus a izbucnit dintr-o durere pe care o resimt,o confuzie care mă ameţeşte, o repulsie acră. durere...şi poate dor...