Aşa se naşte Ona

În dimineaţa tropotului de ceai
şi a ochilor ce nu se pierd de verde,
Ona îşi zămislea pasul în ceaţă,
călcându-şi pe pieptul cald
fără să vadă că visele pier
fără să audă bătăile în geam
şi urletul-hău al lumii din vintre.

Se scotocesc tălpile de drumuri
Mâinile de nesăbuinţă
Cuvintele se leapădă de gând
Inima nu refuză apostazia,
Şi Ona dansează lubric
pe tulpinile florilor de măr.
Ea nu ştie ritmul liniştii,
se astâmpără pasiv şi adânc
doar în notele păcatului...
Nu minte,pledează verosimil.
Nu distruge,grăbeşte doar timpul.

Amiezile ei nu vin niciodată coapte,
Dar buzele ei au deja gust ocru
şi nu se sfiesc să facă abuz de primăveri.

Ona se ascunde cât e ziua de lungă
după feţele vorbelor pe care le scuipă,
înnecându-se cu consoanele seci.
De asta,când se găseşte ceva s-o mire,
ridică semnul de întrebare
şi plânge fericită că poate
respira în voie...

Seara,printre norii defalcaţi de amurg,
Îşi culege rămăşiţele
şi-şi caută deznădăjduită petice pentru surâs.
Eu o văd frământând câte o idee
şi cum adoarme de multe ori nemâncată
pentru că pâinea rămâne nedospită
şi foamea ei se-nfige în fereastră.

Nimic nu-i spune Onei că are din ce trăi şi mâine
şi totuşi,în fiecare noapte,din lacrimile puse la păstrat,
mai năduşeşte câte o speranţă
şi se spânzură senină de ziua următoare.