presupun că refulare

postsinaptic conclusiv.
un singur pocnet de degete declanșează o serie de evenimente cărora le pierzi firul.
lipsa de control degenerează în panică, iar panica e dovada clară că te-ai abandonat ție însuți, renegându-ți tot sprijinul lateral.
să țipi aerul pentru că nu mai îți iese nimic altceva din gură.

și nu vreau să trec peste, vreau să ajung direct după acel PESTE.

irelevant pare să fie cuvântul de ordine. de parcă tot ce ar fi părut să conteze se reduce la nulitate, de parcă tot ce se idealiza se traduce în realizabil nesatisfăcător.
nu știu de ce mai încercăm să cântărim lucruri care nu au măsură
și nu pricep de ce ne încăpățânăm să facem apel la obiectivitate când obiectul nostru, de ale cărui circumstanțe facem ușor abstracție, se transformă într-un subiect mult prea puternic...și de aici apare irezistibila și fireasca tendință de a filtra totul prin propria persoană înainte de a pune verdictul. eu una am o profundă simpatie pentru sentințe și o pasiune bivalentă pentru adevăr, spun bivalentă pentru că exostă un adevăr exterior mie și propriul meu adevăr interior cu care întrețin o relație cel puțin anevoioasă.

Cele mai mare înverșunări se dovedesc a fi de multe ori inutile și perisabile...ca să întreții agresivitatea și pornirile represive e necesară o doză suplimentară de energie celei pe care în mod normal ai aloca-o unei determinări bine puse la punct de-o ambiție strunită.
Mecanisme psihologice menite să rulăm pe timp nelimitat și distanțe astronomice...niște rotițe zimțate proiectate să perpetueze o mișcare involuntară pe care să o inducă voinței primare pe care o deținem...

Niște complexități banale care dau calculele peste cap din cauza unor supraexagerări furnizate de afecte. Mi-e mult prea teamă că anvergura lumii e dată doar de o iluzie și o încăpățânare de a amplifica nimicul. E trist că am secătuit și consumat atâtea , iar esența continuă să se disipe...să fie ca și cum n-a existat vreodată.

negativism?
privire obturată temporar. dizabilitate prelungită a funcțiilor senzitive.









PS: să fi spectator la o piesă în care scaunele sunt pe scenă și reflectoarele direcționate spre sală. în ale cui picioare ar sta pantofii actorilor?
viața disimulată atrage, dar numai cea adevărată cucerește.