pe sfârşit de toamnă...

îmi vine să te plâng dar...
nu aşa în mod ordinar...
nu pot să te jelesc de moarte
când încă mi-eşti viu în amintiri
şi nu pot să dau la o parte
toate farmecele acelei iubiri...
nu pot decât să te plâng
aşa cum te-am şi iubit:
cu trup şi suflet şi cu gând,
în vis,în tăcere şi-n răsărit...
în răsărit continuu de veri,
în dans ambiguu de sori,
în multe clipe de plăceri
şi-n intercalări de culori...
te pot plânge cu lacrimi seci,
lacrimi care nu curg,
în care poţi să te îneci
doar dacă le înghiţi la rând...
şi plâng,plâng,plâng...în felul meu:
te plâng amarnic şi cu dor,
te plâng mai mereu,
dar niciodată în felul lor-
nu plâng ca cei ce se revarsă,
eu mă închid şi mă distrug,
eu plâng fără şansă,
plâng şi mă arunc.
plâng cu toamne sfâşiate,
plâng cu porii destupaţi,
plâng cu lanţuri legate
şi cu ochii sfărâmaţi...
plâng ca să-mi fie chin,
plâng că mi-eşti leac,
plâng că mi-eşti venin...

plâng ca nimeni să nu mă poată ajunge,
plâng că nu te mai pot plânge...