doamna Vagabondă.

Mi-ai prins toate dimineţile de-o eşarfă...
A fost metoda ta elegantă
de a-mi pune noduri în gât
şi mi-ai trimis aşa pe stradă
Inima la cules de toamnă.

Doar că inima mea fără de maniere,
Fără de prestanţă şi ce se cere,
S-a pierdut cu firea,
S-a tăvălit pe alei,
S-a-mbătat cu flori de tei
Şi delirându-şi amăgirea,
A adormit pe-o bancă...

Parcul a profitat de ea,naiva...
O dorise de mult şi a făcut-o a lui
De parcă
Ar fi fost a nimănui...
de fapt...aşa era.
Apoi ca s-o-mpace
Şi ca s-o facă să stea,
i-a promis că-i dă ce vrea:
iernile şi verile apuse,
toate cuvintele nespuse ,
plimbările şi fricile adunate,
clipele şi amintirile furate
şi chiar şi băncii pe care a dormit
îi va da din nou simţiri
să-nvie farmecul acelei iubiri
în care inima mea s-a încâlcit
Tot din vina parcului,care...
I-a scos-o în cale.

Ea,zgribulită şi grea,
După acel dezmăţ urban,
După o noapte chinuită,
S-a trezit amorţită
Şi rece pe trotuar...
N-a mai vrut să fumeze
Ţigarea iluziilor pierdute
Şi a refuzat statutul de amantă
A unui parc îngropat prea bine
Într-o dragoste ce nu mai ţine...

Apoi...
Şi-a înnodat şi dimineaţa asta la eşarfă,
s-a întors pe vârfuri
şi-a plecat în grabă
pe aceeaşi stradă...
se zorea să ajungă acasă
la croitoreasă
ca să-şi facă
rochii noi...