oda celui care doarme ziua în faţa blocului.

În nopţile când plouă mă îndrăgostesc de felinare.
Mă ameţesc jocurile lor difuze de lumini pale
Şi-mi place cum se hlizesc spontan
în fiecare picătură de ploaie...
da,atunci când e toamnă şi noapte
sub felinare plouă ca-n nicio altă parte.

câteodată
torn pe fereastră
zaţ de cafea
şi-ncep
să desenez pe aburi de frig
amintiri abstracte
şi-mi ghicesc doar chipul
distorsionat în umbrele
ce se preling pe sticlă.


felinarele tac mereu poveşti,
ele ştiu cine ai fost şi ce nu eşti.
ele ştiu tot şi rămân pe loc,
ele ştiu unde se duc cei ce nu se întorc,
pot să piardă şi să găsească,
învaţă oamenii să fugă sau să iubească
şi-o să facă mereu un lucru mărunt
care iremediabil soarelui îi scapă:
să lumineze noaptea în ochiuri de apă.




photo made by Bogdan Mitrică.

ZOR de toamnĂ.

"Pe-atunci eram - iti mai aduci aminte?
Eram asa cum iar am vrea sa fim .
Nici nu iubeam , nici nu voiam sa stim
Al cui voi fi si-acui vei fi ....Eram
Copii naivi , cuminti si fara minte"


zorii mei nu se revarsă ca la Alecsandri
"peste vesela natură"...
ei nu ştiu decât să-mi intre-n sânge
cu-n soare nedulce,
cu-o lumină
de idilă
ce încă nu s-a-nfiripat.
mie-mi toarnă laolaltă
frunze muribunde
şi tăceri de larmă...
şi prin geamuri aburinde
raze coapte pe-noptat
vin să-mi măture trezirea
cu-n mănunchi de vis uscat.

zorii mei nu ştiu să cadă diafan
pe buze amorţite-n zâmbet,
ei doar pică-n cerc
şi-n van,
poposind pe-un colţ de suflet.

şi nu e toamna asta prima
şi nici ultima în care,
zorii mei se-mbolnăvesc de ploaie.
şi răcind tuşesc afară
numai zile de risipă
cu noroi de amintiri
şi emoţii de iubiri
ce-au murit de gripă...

tot un gata.

"Absurd nu?Fara sa-mi dau seama te astept,fara sa-mi dau seama te iert in adancul meu,fara sa-mi dau seama te chem inapoi.Fara sa-ti dai seama ma nelinistesti,fara sa-ti dai seama nu ma lasi sa plec,fara sa-ti dai seama iti lipsesc,iar cand iti vei da seama,atunci episodul s-a incheiat pentru ca,daca o sa-ti amintesti tu,te voi uita eu."


Zâmbesc,
mă întristez,
Zâmbesc,
mă-ntristez,
Zâmbesc,
mă-ntristez,Zâmbesc,
mă-ntristez,
Zâmbesc şi..de la capăt.
există un Fitness şi pt inimă?

se poate mânca un baton cu indifernţă?
poţi să cronţăi în fiecare zi
doza de răceală
necesară
şi să devii imun
la toate?
se poate?

întreb şi eu...
nu de alta,dar
vreau să intru la dietă.
vreau să slăbesc de tine,
vreau să te dau jos,
să nu mă mai tragi,
să nu te mai duc peste tot,
eşti greu şi incomod
şi toată lumea se ia de mine
că nu îmi stă bine...
nu,nu îmi stă bine cu faţa tristă
şi ochii umflaţi,
cu zâmbete trase de coadă
care nu mai au loc de
atâta tine toxic.

m-am uitat în oglindă
şi pe lângă cât eram eu,
te-ai mai adăugat şi tu,
nu,formula 2 în 1
nu merge decât la tide
pentru "supermame"...
eu am nevoie să arăt
ca şi sculptată:
o statuie perfectă de piatră.

şi da...sfat:
iubirea îngraşe!
de fapt substanţele nocive
cu care vine la pachet:
săruturi dulci
şi lacrimi amare şi sărate,
cât petru toate deliciile.
aşa că staţi departe!

gata.

ştii ceva?
mi-a ajuns-
punct
nu mai pune atâtea virgule,
asta nu e o enumerare de iubiri...

iubirea e o singură vară continuă,
una care nu se stinge
şi nu îngheaţă,
un an secolizat în mileniile nesfârşitului,
un soare cald ce luminează simultan
ambele jumătăţi de planetă...
cel puţin asta îmi place să cred :
că e minunată,sublimă,perfectă
deci de neatins
şi astfel mă disculp că am fost
o incapabilă
şi-un incapabil
la pătrat.
rămânem deci capabili
amândoi
separat
să regretăm.

încetează!
destul.
fără poveşti,
fără trageri de timp
sau de sfori,
nu sunt o păpuşă,
sunt o inimă fără picioare,
n-am nevoie decât decât de cârje
ca să ajung până la uitare...
şi de mila ta ca să nu îmi pui piedică.

deja?

soarele are dinţi,
l-ai văzut de dimineaţă?
zâmbea cu subînţeles,
cu ironie în colţul gurii...
un rânjet mediocru
ce-mi transmitea
că oricum,
pe orice drum
mi-aş alege să merg,
tot n-am de ales
şi trebuie să înţeleg
că iarna-i chitită să vină
devreme
cu clocot în vene
ca să-mi îngheţe
ultimele franjuri de inimă...



nici n-au căzut frunzele,
nici n-am apucat să cânt
melodia de pian neacordat
a morţii lor,
nici nu m-am prins în vârtejuri,
nici nu am călcat pe cioburi
de clorofilă spartă,
n-am avut când
să ameţesc în marea caldă
de culori...
că a şi venit vremea albului
să cripteze tot în marmură...

timp...încotro mergi?

eu tac...
şi-aş vrea să tic
din când în când
câte-un pic
doar ca să văd
timpul curgând
printre ace
şi voi să nu puteţi
face
nimic.

da.
vreau să tac-tic
această viaţă
de ceas,
să nu am răgaz
decât să număr
clipele ce trec
fără să înţeleg
în ce mod fac asta.

mai-nu!?

"sfârşitul mi se pare o glumă. am ajuns la nesfârşire cu tine. acolo de unde nu ne putem întoarce."


tu mă cauţi noaptea şi...
iubirea nu se caută pe întuneric.

îţi scotoceşti dimineţile adânc
şi-ndeşi mâna în aşternuturi
doar doar mă găseşti acolo,
dar niciodată nu am fost.

nu mai ţipa că mă doare,
mă doare să-ţi văd mimica gurii...
mă doare muţenia cuvintelor
şi vocea ta scăzută
din calendar....
nu-nţelegi?
nu te mai pot auzii.

nu te mai văd.
eşti o mulţime de puncte risipite
şi dreptele care le unesc
s-au mutat în geometria uitării.
nu mai ai culoare,
nici măcar alb,
nici cel puţin negru.
eşti nimic!

nu te mai simt.
nu te mai înghionti în suflet
că-i invalid pentru o vreme!

nu te mai întoarce!
sunt un drum închis
şi abisul de după balustradă...

nu te mai vreau,
mi-eşti deja de ajuns
să nu te pot uita.

"am fost,am avut...nu mai am,nu mai sunt" (O.C.)

Azi...nu mai e nimic din ce a fost şi ce putea să fie.
Nu mai e nici timp pentru ieri,nici loc pentru mâine...

Azi...te caut ştiind că o fac numai de dragul amăgirii,
Nu mai eşti nicăieri pentru mine,doar în visul amintirii.

Azi...e ziua în care începe interminabil un rest de zile,
Toate trecând monoton,sec,tomnatec şi fără de tine...

doamna Vagabondă.

Mi-ai prins toate dimineţile de-o eşarfă...
A fost metoda ta elegantă
de a-mi pune noduri în gât
şi mi-ai trimis aşa pe stradă
Inima la cules de toamnă.

Doar că inima mea fără de maniere,
Fără de prestanţă şi ce se cere,
S-a pierdut cu firea,
S-a tăvălit pe alei,
S-a-mbătat cu flori de tei
Şi delirându-şi amăgirea,
A adormit pe-o bancă...

Parcul a profitat de ea,naiva...
O dorise de mult şi a făcut-o a lui
De parcă
Ar fi fost a nimănui...
de fapt...aşa era.
Apoi ca s-o-mpace
Şi ca s-o facă să stea,
i-a promis că-i dă ce vrea:
iernile şi verile apuse,
toate cuvintele nespuse ,
plimbările şi fricile adunate,
clipele şi amintirile furate
şi chiar şi băncii pe care a dormit
îi va da din nou simţiri
să-nvie farmecul acelei iubiri
în care inima mea s-a încâlcit
Tot din vina parcului,care...
I-a scos-o în cale.

Ea,zgribulită şi grea,
După acel dezmăţ urban,
După o noapte chinuită,
S-a trezit amorţită
Şi rece pe trotuar...
N-a mai vrut să fumeze
Ţigarea iluziilor pierdute
Şi a refuzat statutul de amantă
A unui parc îngropat prea bine
Într-o dragoste ce nu mai ţine...

Apoi...
Şi-a înnodat şi dimineaţa asta la eşarfă,
s-a întors pe vârfuri
şi-a plecat în grabă
pe aceeaşi stradă...
se zorea să ajungă acasă
la croitoreasă
ca să-şi facă
rochii noi...

tu,numai tu...

toamna-i un balans
ploaia doar un dans,
ai de gând să plângi?
fă-o-n dungi! :)



şi dacă iarna nu mă suferă de la sine,
ei bine...
winampul mă iubeşte
şi-mi pune melodii perfecte
cu acorduri de alint
ca să continui să mă mint
că e în derulare... vară.

şi dacă tu taci,
o faci ca să înţeleg
că toată fiinţa ta
se zbate-n cuvinte
şi mâna mea simte
tremurul din gândul tău
şi zgomotul pe care-l faci
atungi când îţi retragi
inima...

e-o noapte de-un miez fantomatic,
o realitate cu izm basmatic
şi-un octombrie ce curge în frunze
cu uitare şi sfârşit de poveste...
fără rimă.

joc.

ştii picăturile alea de ploaie în care se hlizeşte cerul şi se strâmbă asfaltul?
sunt ochii ei.


ştii gustul ăla de vară coaptă pe-nserat la foc de tabără?
e pielea ei.

ai să-mi spui ceva?
pe o buză ai cafea
şi pe o alta lapte...
spune-mi,
ce visăm la noapte?

ştii sărutul ăla care contopeşte inimile într-un dans ce se inventează şi se uită aproape simultan?
îl găseşti pe buzele ei.

ştii ce găseai dimineaţa în plamă şi la încheieturi de suflet?
era aroma ei.

într-o mână,
ai o brumă
şi-ntr-o dimineaţă
mai creaţă
se va face rouă.


ştii,zii-mi ştii? ştii că cineva vrea doar să te vadă zâmbind?


ştii că ea ştie că tu ştii tot ce ştie ea?
ştii că sunteţi două puncte prin care trece o singură dreaptă...iubire a voastră şi un singur univers continuu al necunoaşterii de sine?

nu ştiu ce vreau sau nu vreau să ştiu?

nici nu ştiu.


nu ştiu de ce scriu despre tine iar şi iar ...
nu ştiu de fapt de ce doar despre tine pot scrie.
nu ştiu dacă măcar ăsta e un lucru bun sau rău. de fapt, nu mai ştiu de mult să separ binele de rău.
nu ştiu,şi e foarte grav, să mă separ pe mine de tine. O bară din asta dreaptă,|, ajunge? O virgulă sigur e puţin,ea face decât o pauză scurtă într-o poveste. Să fie oare punctul ceea ce căutăm? dacă pun spaţiu între numele noastre,gata suntem despărţiţi? nu cred. ştii de ce? pt că la noi nu s-a ţinut niciodată cont de distanţă... dacă pun timp între noi e mai eficient?

nu ştiu.chiar nu ştiu.


nu ştiu ce s-a legat între noi de nu se rupe.Poate suntem un cuvânt monosilabic care nu se poate despărţii,dessigurrr da...suntem NOI. NOI nu se poate despărţii... în silabe practic.
nu ştiu de ce nu serveşte nimic ca să trec peste,de ce ştiu că e posibil şi totuşi nu ating posibilul ăsta imposibil:"eşti undeva mai presus de uitare "
nu ştiu dacă nu am ajuns să mă mint pe mine însămi.
nu ştiu dacă nu cumva dau prea mare importanţă la tot şi nu ştiu deloc şi mă roade dacă tu te mai frămânţi măcar puţin din cauza mea.

nu ştiu,dar aş vrea să ştiu...

de ce în nopţile ca astea toamna nu are ce face şi se pune pe plâns.
de ce pietrele din piept nu se spală ca alea de pe trotuare.
de ce clipocitul de sub roţile fugânde nu te trezeşte din somn să-ţi spună că e prea multă ploaie şi inimile se înmoaie.
de ce îmi curg cuvinte întruna şi nu lacrimi.
de ce nu mă dau cu capul de pereţi şi nu ţip,nu disper , ci doar sufăr mocnit într-o reţinere "raţională" de fată cu autocontrol emoţional.
de ce doare totul atât de tare şi nu mai pot să spun "Au!"
de ce nu mai sunt EU.
de ce nu mai sunt TU.
de ce nu mă mai am.
de ce nu mă mai ai.
de ce nu ne mai avem.





pS: probabil la multe "nuştiuri" am găsit deja răspunsuri în timp ce mă străduiam să găsesc întrebările potrivite.

. . .

n-ai ştiut niciodată altceva: decât să mă iubeşti şi să pui punctele de suspensie-3 de fiecare dată. uneori puneai punctele şi atât.ştiam totuşi că mă iubeşti în golul dintre ele.
mie mi-ar fi ajuns şi două din 3...pt că DOI sunt de ajuns întotdeauna în orice,doar că dragostea noastră nu încăpea între 2 puncte.
într-un final ai pus doar unul şi s-a sfârşit tot: iubirea noastră n-a mai avut unde să se retragă şi a dispărut.


în numele infinitelor ori în care am plâns sau am iubit cu 3 puncte de suspensie, pt toate tăcerile strânse în ele,pt că tu acum nu mi le mai dai şi vrei să le faci ale tale,pt tot şi mai mult decât nu ar încăpea niciodată în cuvinte,rămân din seara asta aceleaşi vechi 3 puncte.


. . .

îmi vine de parcă trece...

când pleci în grabă...

când n-am putere să te opresc...

când îmi piere farmecul...

când îl pierzi şi tu...

atunci îmi vine să nu te mai iubesc.


când nu te uiţi în urmă...

când nu te uiţi nici lângă...

când nu pleci privirea...

când rămâi impasibil,

să ţip îmi vine şi să nu te mai iubesc.


când nu-mi mai sorbi cuvintele,

când nu mai asculţi cum tac,

când nu mai ai răbdare,

când nu mai ai intenţii şi tact,

îmi vine o furie nebună să nu te mai iubesc.


câteodată te-aş izbii la pământ,
te-aş face mii de bucăţele...
dar îmi trece repede dorinţa
ca şi aia de a nu te mai iubii,
şi-mi vine un dor nătâng
să te iau şi să te strâng
bucăţică cu bucăţică
în braţele mele!