vis de amintire.

Mi-aduc aminte da...

era un martie vesel cu ciucuri de flori atârnaţi după ureche,care dansa în faţa ochilor noştrii nestingherit în ploaie, o ploaie de soare...cerului i se vindecase cicatricea pe care iarna o lăsase stingându-şi ţigarea de fum pe obrazul său fin:într-un final îşi recăpătase culoarea lui dragă,la fel ca mine...pentru mine tu eşti culoarea mea.

tăceai uitându-te pe fereastră.o privire ce se pierdea prin ochii mei şi reieşea la suprafaţă printre buzele noastre îngemănate în săruturi ce abia se trezeau la viaţă din amorţire...
erai în sfârşit lângă mine. îmi adusesei în dar o primăvară nou-nouţă,abia despachetată din zăpadă albă şi-mi promiteai ca-i să înfloreşti mai devreme crinii pentru mine. erai acolo,în cămaşa ta albă cu dunguliţe negre pe care o ştiam prea bine, pe care numai eu ştiam să vărs cu atâta dulceaţă cafeaua în grabă de atâtea ori, pe care numai eu ştiam să arunc puncte imaginare care să spargă din simetrie, pe care doar eu lăsam urme de gloss şi fond de ten atunci când mă aruncam la tine în braţe după îndelungi aşteptări... doar că de data asta,era altfel..plutea în aer o neiguranţă şi sesizam un gust amar de străinătate,ca şi cum noi am fi alţii,ca şi cum ăla nu ar mai fi fost filmul nostru. îmi părea chiar că simt cu mâna cum moleculele de aer se rigidizează şi devin aspre...simţeam cum deşi dorul ne orânduia fiecare mişcare şi ne îndemna la apropieri tandre cu gemete mute , ceva din noi era stingher,rămânea între noi o punte ce nu permitea să fie trecută...

-Andrei, mă mai iubeşti?
-Eşti prostuţă ca de obicei,cum să întrebi aşa ceva?
- pentru că am nevoie să mi-o spui,să mi-o repeţi, am nevoie să îmi amintesc că nu am cum să uit asta..
-TE IUBESC!
-mult?
-nespus de mult.
-hai zii-mi cât de mult!
-păi dacă e nespus de mult prostuţo,cum să se poată spune?
-nu ştiu...mm..găseşte tu un cuvânt pentru mine special.
-Întotdeauna îmi ceri cuvinte...nu mă pricep la asta. Simt şi atât.

eu vroiam să aud câte-n lună şi în stele,vroiam să mă simt alintată de fiecare silabă rostită de el,de fiecare cuvinţel care îi atingea buzele,vroiam să mă tăvălesc prin arome de declaraţii,să-l simt cum îţi toacă mintea bucăţele ca să scornească ceva cât mai frumos,cât mai exagerat...dar el...el niciodată nu ştia să îmi vorbească, ştia să simtă şi atât. Ştia pentru el.

nu a stat mult...a plecat iar. şi iar m-a chinuit dorul,tăcerea,aşteptarea...apoi venea iar şi-şi spăla greşeala cu câte-o primăvară-n dar,iar eu mă topeam toată în braţele lui căci el îmi era timpul şi anotimpurile ce-mi perindau sufletul,eu eram pentru ca el să fie şi nimic mai mult...îi iertam tot ca să poată să-mi greşească iar, îl lăsam să plece ca să îl pot primii înapoi,ca simt simt cum trăiesc şi mor încet în dulce aşteptarea lui...