stare duminicală

De la o vreme mă încearcă numai sentimente ciudate.Cel care mă scoate cel mai tare din aria mea de comfort e faptul că simt că trăiesc în alt loc:e ca şi cum mi-aş fi mutat viaţa pe o elipsă,una oricum ciudată...ca şi cum aş fi o planetă neaparţinând Sistemului Solar,dar rotindu-mă în paralel cu Soarele,astfel încât să nu îl ating niciodată... încerc aceleaşi stări cu el: ne trezim dimineaţa în zări senine,apoi soarbem dimineaţa cu nesaţ şi vioiciune, o împotmolim frumos într-o răcoare tomnatecă şi presărim numai gânduri inedite pentru o nouă zi...apoi pe la amiază râdem şi glumim şi atmosfera e "brilliant"... plutim pe străzi şi luminăm cotloane,ne jucăm prin parcuri şi ne tăvălim pe alei, ne scurgem printre ferestre de cafenele şi pictăm boem feţele oamenilor şi după toate astea,la fix întotdeauna,un clopoţel fantomatic începe să sune,ca şi cum o recreaţie s-ar fi terminat...o luăm pe drumul spre casă,ne tragem de razele de pe te miri unde şi începem să batem în retragere... pe la sfârşit de amiază deja ne înnegurăm în adâncul nostru,amurgul e cel care ne seacă întodeauna de puteri,masca luminoasă pică şi seara ne găseşte vulnerabili şi goi de căldură... noaptea ne alungă într-o cuşcă a singurătăţii şi ne leagă simţurile de bezna ei ,apoi ne obligă să-i bem visarea şi ne îndoapă cu vise...
Ciclul ăsta se repetă zilnic,dar oamenii sunt prea ocupaţi să observe ce se întâmplă în jurul lor...nu le-ar trebui telescoape ca să observe că în paralel cu razele de lumină ale Soarelui,în spatele lor vin razele de umbră ale planetei mele...