cred că pe septembrie l-am întâlnit,
pentru prima dată,
ponosit
şi pierdut,
în ochii tăi...
de atunci am ştiut ce e toamna,
ce sunt păsările care pleacă
de nevoie după soarele lor,
ce sunt sufletele goale
şi frunzele ce cad...
am ştiut că lumea toată
încape într-o privire,
că soarele meu nu e al tututor...
cred cu adevărat că pleoapele tale
sunt cele ce eliberează toamna
de fiecare dată ...
aşa se explică cum irisul tău
e singurul care rămâne cu petale
şi cu aroma neschimbată...
şi mai cred că dacă închizi ochii
mă prinzi înăuntru şi pe mine,
de aia dispar mereu
când intru în raza lor de...acoperire.
Note:am vrut să scriu despre tine şi nu am putut.Tot chipul său l-am văzut printre rânduri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu