nu știu să iau sfârșiturile de la capăt.
nu mă încurc în ordine
cuvântul ăsta mă sperie mai tare ca ziua
mai puțin ca noaptea ,
la fel de mult ca tine.
poți să verifici că de când ai plecat
n-am respirat nicio lună cu toate stelele,
a rămas mereu câte o spoială de cer
cu care îmi mânjeam perna
și speriam diminețile de plâns.
au fost mereu jumătăți de drum,
dar ele nu duceau la tine,
iar asta m-a determinat să uit
toate câte mi-ai ajuns.
vreau să nu ne avem,
nu ne putem păstra intacți-
unul din noi moare dacă
celălalt poate supraviețui fără.
nu știu să pot nici măcar acum
să mă gândesc la tine fără ca
totul să înceapă să ningă
și să-ncremenească în albastru.
:)
RăspundețiȘtergerenu trebuie sa iei sfarsiturile de la capat... sfarsitul e inceputul.
ai idee cum se deschide palma cand ti-e inclestata?
Nu te ajuti cu cealalata mana... astepti sa ti-o deschida cineva,
iar asteptarea ne decapiteaza sfarsitul.
Dar si cand obosesti...
totul se linisteste si nici n-ai sa simti cum cineva iti saruta podul palmei.
Lin, in palma ti-am scris.