tot al meu

sâmbătă a fost ziua în care vântul mă mătura de pe stradă
sâmbătă a fost ziua în care îmi imaginam oamenii distorsionați de rafale și pociți la față și mă gândeam ce furtuni provocăm noi aici jos, de ne spulberăm și mutilăm sufletele.
sâmbătă a fost ziua când nu se știa încotro trebuie să curgă lacrimile mele.
sâmbătă a fost centrifugală.
și nu reușeam să mă adun.
sâmbătă m-am fărâmat și-am învățat încă o dată să mă iau de la capăt.
de fapt făceam asta în fiecare zi, pe un sens sau altul- uneori pe mijlocul drumului.

duminică am învățat să înghit
și să îmi suflu nasul. crescusem mare. m-am împlinit

sufletele nu ies din piept , sub nicio formă...de figură de stil.

iar luni, absurd.
azi văd lumea ca un corp. un corp acoperit de buricuri. buricuri ale pământului. buricuri care au ochi și se chinuiesc să și-i scoată, unele altora. buricuri care vor să-și facă sisteme solare și galaxii care să graviteze prin preajmă. buricuri îndrăznețe, aș zice eu. buricuri care nu au nicio greutate, buricuri de suprafață. o gură de canal înfundată, dar care poate să spurce cîteva cuvinte așa, la suprafață. buricuri cre nu amintesc decât de rămășițe...și de viață la un moment dat.
cine s-ar angaja să scoată toate bubele astea de pe lume?


mâine e marți.
zi de tot ce vreau să pot.

nu.nu mă mai atinge de mult ceea ce îi lovește pe alții.