nu poate să doarmă somnul,
așa că își păcălește ceasul și
își sufocă noaptea de-un ștreang tăios
făcut din ochiuri albastre de apă.
îi picură câțiva fulgi de jivină pe gât,
dar își retrage venele în pântec.
nu, în iarna asta nu mai naște sălbăticii.
Nu poartă nimic pe dedesubt,
decât o insomnie groasă care ține de cald
și-un lanț lung legat de toate gardurile
de pe unde a ales ciorile cele mai negre.
Mâinile le are goale și rânced-albite,
le freacă de tâmple și evită contactul cu ochii,
știe doar prea bine că n-are după ce șterge.
le bagă apoi în păr, dar părul ei zbiară,
fiecare fir e ocupat cu câte un gând
și n-au de gand sa fie aruncate-n strada.
Ona caută oglinda, dar nu-l găsește.
Încearcă să-și amintească pentru ce s-a iubit
și vrea să află dacă se mai poate iubi
în continuare, fără să se mai vadă.
găsește o bucată de sticlă și o rază,
se sperie și-și despică visarea...
necunoscuta de acolo râde perfid.
N-are rost. Nu, n-are.
Aș vrea să mă culc, își zice.
Alege o ureche pentru asta
și-și face cruce cu sperieturile trase.
nimic n-o poate convinge să nu mai creadă.
ea știe prea bine să scoată aerul pe fereastră
și să-și dreseze poftele să se sprijine de cui
la fel de bine cum poate să-și miște tălpile
din pocnet de degete, rupere de piept,
să înainteze astfel departe de întoarcere.
Ona se a foarte multe înţelege...
RăspundețiȘtergere