sideraţie

Pentru unii a da indiferenţă e un gest reflex,pentru alţii un efort. Pentru cei care se chinuie să acopere urmele şi se grăbesc să mute tabără în alt loc neatins încă, nu am decât dezgust. Pe cine încercăm să minţim? Farsa asta e pusă la cale de minţi bolnave care se încurcă în propriile iţe,cine ar fi crezut că n-o să ne ajungă sfârşitul?

Nu-mi place când mă dezamăgesc pe mine. Nu-mi place când nu pot face nimic ca să împiedic asta. Nu suport să mă gândesc la ce pot şi să rămân cu braţele pe lângă corp. Mi-e peste poate să dau aerul din mine afară în oftaturi lungi şi nisipoase, la ce-mi trebuie păreri de rău? Nu vreau să am liber să mă aglomerez cu gânduri de nepotolit.E greu să te laşi,dar uşor să te delaşi. E crunt de ademenitoare căderea în gol...un gol aimptotic şi fad,amar al nedesluşirii de sine şi bine.


Nicăieriul e mai aproape decât s-ar putea crede. Imposibilul destul de slab cimentat în deriva lui de la posibil. Cu capul înainte ajungi uşor în oriunde dacă nu te opreşti în primul stâlp. N-au treabă vorbele cu faptele,nicidecum. Haosul domneşte în ordinea tăcerii. Mă-nspăimântă pereţii care înnoptează şi mă privesc. Pernele îmi culcă visele în ceţurile iernii care se aprinde iar în mine cu nesaţ. Te văd în nicicând şi mi se face pielea de găină...ar fi trebuit să-mi dau seama c-ai să-mi lipseşti şi n-am să te pot avea.

Toţi îmi dibuiesc culorile din ochi,iar eu zâmbesc trist gândindu-mă la cum mi-i ghiceai tu dimineaţa. De s-ar îmbolnăvii într-o zi de turcoazul sec al alor tăi aş ştii că încă vezi prin mine lumea în care vrei să rămâi. Cât de departe sunt stelele tale mi-e inimaginabil de greu să realizez,pentru că eu rămân jos şi nu bat până unde ai ajuns...e-un munte de frig care mă înţeapă şi nu-mi dă voie să te prind. Dar să nu te uiţi înspre aici,deloc,te rog!


Să te-ntâlnesc într-un cântec de stradă,pe marginea unei lumi desprinse de foşti înşine, aş fi curioasă să văd dacă te opreşti să mă întrebi mirat dacă mă iubeşti de undeva.