în cumpănă.

să nu se înţeleagă greşit: mie nu-mi lipsesc decât sentimente,atât.
oamenii vin şi pleacă,încetinesc sau aleargă,se uită şi se poticnesc,scapă,clipesc, continuă să meargă... la un moment dat poţi şi face risipă de oameni. de sentimente însă nu prea e rentabil. o iubire pentru un nimic plus o dezamăgire pentru un tot te duc uşor uşor de râpă. şi acolo jos jos,în negura negurilor, în întuneric absolut neperturbat de soare,te mutilezi în neştiinţă pe tine însuţi tot încercând să te scoţi cu ghearele din prăpastie. desfigurarea devine un alt fel de fi,nu o mască,nu o aparenţă,nu un ambalaj,ci însăşi extirparea ta pe vitrina lumii exterioare.
cred că dacă aş fi strânsă de mâini şi de picioare şi obligată să mă privesc în oglindă cu atenţia trecerii prin piele,m-aş speria şi nu de ce am ajuns să fiu,ci pentru că m-aş vedea rămasă fără tot ce am fost. dar n-am timp să fiu tâlhărită de adevăruri de sine şi nici să dau faţa cu toate eurile înfometate. îmi bag picioarele...în pământ şi rămân bine înfiptă acolo. zborul e un lux pe care mi-l rezerv pentru mai târziu.
imperceptibil de straniu mă surescitează totuşi gândul că niciodată nu am ajuns să pierd cu adevărat,dar ce să fac cu prea multul care se strică? risc să mă alterez.



şi la final întrebarea:

cel cu care pot să fiu ?

sau


cel fără de care nu pot să fiu?