Mâinile mele-ţi deveneau ochi,noroc că nu aveam mănuşi că altfel,ţi-aş fi stârpit tremurul din clipire...

Îţi halucinam zâmbete de iarnă,îmi întindeai bulgări de abur şi-ncepea jocul nostru veşnic:de a nu fi ceea ce ştiam că suntem...


Îţi sorbeam paşii,topind urmele,Sunetele trupului tău îmi intrau Undeva mai departe de suflet şi se-mbrăţişau în simfonie...De te-aş fi pierdut în oceanul de alb,Aş fi simţit aerul cum îţi caută ecoul şi valurile de căldură...

Nu te puteam atinge...decât cu privirea,Iar cuvintele erau singurele mele arme...
Aveam să câştig?îmi doream să nu ştiu...
De un lucru eram însă sigură: nu vroiam să pierd . . . vroiam să ne pierdem . . undeva mai departe de moleculele de întuneric ce ne împingeau încet spre zile senine...